Saturday, July 12, 2014

Cea mai frumoasa dintre plimbari. Acum pot sa zic si piua?

Ziua a cincisprezecea in Japonia si a cincea zi de mers

Nu ma mai mira ca drumul spre Shizuoka a fost cel mai frumos traseu de pana acum. Tocmai ce mi-am dat seama ca sunt in ziua 15 si e cel de-al cincilea traseu. Cinci e numarul meu preferat. La cum s-au adunat numerele azi, normal ca avea sa fie o zi buna. 

Daca va amintiti, una dintre surprizele zilei de ieri au fost 4 ore in plus la internet cafe-ul unde am dormit. Evident, am profitat pana la ultimul minut si am plecat de-acolo abia pe la ora 10. Stiam ca ma astepta un traseu destul de lung si ca urma sa fie cald afara, dar am vrut sa ma odihnesc cat de mult posibil. Chiar daca nu dorm prea bine in internet cafe, voiam macar picioarele sa aiba o pauza mai lunga. Ideea e ca am facut multe basici - cum era de asteptat -, dar unele destul de mari s-au rupt si s-au frecat pana am ajuns la carne vie. In plus, doua zile de mers mult prin ploaie au rezultat in niste incaltari ude, care n-au avut vreme sa se usuce bine si drept urmare au inceput sa ma roada in spate, la tendonul lui Ahile. Daca in zilele de pauza chiar as lua pauza, probabil n-ar fi nicio problema, dar eu merg cam la fel de mult si in zilele de pauza. Doar ca merg prin oras si fara rucsac in spate. Insa la sfarsitul zilei pedometrul tot spre 20km arata, iar sosetele sunt invariabil sangerii. Spun lucrurile astea doar ca sa va faceti o idee si despre partile mai putin placute ale calatoritului pe jos.

Ei bine, azi ma dureau ranile in mod special. Am iesit schiopatand din internet cafe si mai mult m-am tarat decat am mers cea mai mare parte a drumului. Dar n-am vrut sa raman in Fuji. Pentru ca, sincera sa fiu, nu era mare lucru de facut acolo si eram mult prea dornica de noi trairi ca sa stau locului. Pe principiul "Ai grija ce-ti doresti", eu mi-am dorit tocmai bine, ca exact de asta am avut parte si m-am bucurat enorm. 

Primul care m-a oprit in drum a fost un domn care voia doar doua lucruri. Primul, sa converseze putin in engleza, ca invata de unul singur acasa si n-are cu cine vorbi. Nu este primul pensionar japonez care imi spune asta, dar este primul (din cei intalniti de mine) pentru care studiul a dat roade. Vorbea chiar cursiv. Mi-a placut mult, pentru ca avea o bucurie in ochi cand vorbea, satisfactia unui rezultat muncit pe care il putea impartasi cu cineva. Al doilea lucru pe care voia sa mi-l spuna era sa am grija pe caldura asta daca vreau sa merg pe jos. Si sa beau multa apa. Lucru care mi-a amintit de Clau, care-mi sugera sa-mi programez ceasul sa sune periodic, ca sa nu uit sa beau apa pe traseu. Uite, Clau, nu mai e nevoie.

Al doilea om care m-a oprit in drum, a fost si cel mai simpatic. M-am trezit cu el in fata mea, pur si simplu. Nu mi-am dat seama cand sau cum a rasarit acolo, dar iata-l cum se proptise in fata mea, intinzand spre mine o palarie albastra.

- Uite, uite. Ia-o.
- Uaaaa! Multumesc!
- Te-am vazut mai devreme cand mergeam la cumparaturi si m-am gandit ca nu poti sa mergi asa, zice aratand spre capul meu descoperit. E cald, trebuie sa porti palarie.

Ca sa fiu sincera, am o bandana pe care intentionam sa o port ca sa ma protejez de Soare. Insa dupa atatea zile de ploaie, n-am vrut sa ma protejez, am vrut sa ma bucur de el. Dar cum, cum... CUM sa refuz asa ceva? Mi-am desfacut parul, am pus-o bucuroasa pe cap si ce sa vezi - chiar imi vine bine! Pana in prezent, eu nu am fost in stare nici macar o data sa-mi cumpar o palarie care sa-mi intre pe cap. Nu numai ca sunt ditamai paluga, dar am si capul mare, ca deh!, trebuie sa aiba si vantul loc pe unde sa bata ca sa-mi racoreasca neuronul. Cert e ca omul asta m-a vazut 2 minute si m-a nimerit. Marfa! Apoi n-a mai contenit cu laudele:

- Vai cat iti vine de frumos! Ce bine ca am ales-o albastra, ca se asorteaza cu ochelarii. O sa-ti fac poze, se poate?
- Da, sigur.

Da fuga la masina, vine cu camera, imi face 2-3 poze. Apoi:

- Dar trebuie sa vezi si tu. N-ai camera? Da-mi sa-ti fac cu a ta!

Ii dau telefonul, imi face poze. Deja ma umflase rasul. Dar apoi cand mi le-a aratat, am fost si eu surprinsa de cat de simpatica era combinatia. Mai tarziu, trecand printr-un orasel la ora la care ieseau copiii de la scoala, toti se uitau la mine cu gura cascata. De la palarie, sunt sigura. 



Ma mai intreaba el una-alta, chestiile obisnuite, de unde sunt, unde ma duc, cat timp stau in Japonia etc. Dupa aceea se prinde omul nostru ca, de fapt, conversatia fusese in japoneza.

- Aaa, pai tu intelegi japoneza. Hai ca iti spun eu pe unde sa mergi. Uite, daca mergi tot inainte spre Shizuoka, la un moment dat o sa dai in autostrada. Si n-ai voie pe-acolo. Sau poate ai, nu sunt sigur, dar nu cred, ca o sa fie si tunel. Uite, si incepe sa-mi faca o schema, te duci tot inainte, dar pana in tunel, dupa gara Yui, faci dreapta. E traseu pentru drumetii pe-acolo. O sa vezi mandarini, si daca urci pana mai sus o sa gasesti si un loc bun de unde se vede Fuji.

Totul suna foarte bine, dar eram asa obosita ca nu ma vedeam lungind traseul pentru mandarini. Deja schimbasem doua randuri de plasturi, asa ca nu-nu, cu cat termin mai repede cu atat mai bine. Am plecat mai departe, dar nici urma de autostrada sau de traseul cu mandarini. Era doar o sosea micuta cu frumoase case traditionale si copaci. Autostrada era hat jos, mult in spatele caselor, de-a lungul tarmului. La un moment dat, insa, navigatorul meu zice sa fac dreapta. Ma uit unde zice el, dar nu vad nicio strada. Hm. Poate e mai jos. Mai merg un pic si dau nas in nas cu indicatoarele pe care nu le-am zarit in drum spre Gotemba. Hopaaaa... autostrada. Pai si strada pe care ma scotea navigatorul? Ma uit, ma sucesc. Imi las rucsacul, imi mai agit pumnii spre Fuji-san care iar se itise dintre nori doar ca sa-mi faca-n ciuda. Pana la urma vad un mic indicator alb care anunta "Spre trecatoarea Satta". Era exact unde voia sa ma duca navigatorul. O alee ingusta-ingusta, si inclinata. Urca abrupt. Fie, zic. Fie ca tine, navigatorule, urcam. 



Am urcat si dupa o alta portiune cu case traditionale, a urmat o bucata de drum chiar si mai abrupta. Deja urcam muntele de-a binelea. In scurt timp mi-am dat seama ca eram exact pe traseul indicat de omul cu palaria. Au inceput sa apara mandarini, iar in dreapta, pe stanca, erau scari si pasarele pe care oamenii puteau urca. Am fost atat de tentata sa ma abat de la drum si sa urc si eu pe scari pe-acolo. Singurul gand care m-a calmat a fost ca n-as avea loc cu rucsacul si ca mai bine ma intorc cu trenul duminica, fara Prieten, si urc atunci. Ramane de vazut daca voi face asta. Am continuat printre mandarini, spre trecatoarea Satta, la deal, tot la deal.

Mergand, ma tot uitam la mandarini, erau asa frumosi, ca am cascat gura fara jena. Cand de-odata, fal-fal, fix in fata mea. Aoleu! Ce-o fi cu pasarea aia mica? Fal-fal-fal, se apropieeee... Aoleu, ce fac?! Fal-fal-fal-faaaaaal spre ochii mei, dar coteste imediat si imi falfaie pe la ureche si - zbasti! - se face nevazuta. In momentul ala mi-au dat lacrimile si am inceput sa tremur de bucurie, pentru ca mi-am dat seama ca nu era o pasare mica. Era cel mai mare fluture pe care l-am vazut vreodata. Al cincisprezecilea fluture vazut azi. Am vazut nouasprezece in total.

Si am ajuns si la trecatoare, unde erau doua bancute si de unde mai porneau niste trasee pentru drumeti.

 Pe una dintre bancute, un japonez. Incepem sa vorbim, imi spune ca e saptamana lui de vacanta si ca pana acum a tot vizitat tari straine, dar parca a venit vremea sa viziteze si prin Japonia. Si iata cum a plecat pe motoreta, cautand locuri frumoase in natura si muzee. Mi-a placut sa vorbesc cu el. Era foarte curios si interesat in acelasi timp. Nu fusese in Europa, asa ca imi tot punea intrebari. La un moment dat ma intreaba cu ce ma ocup.

- Predau engleza.
- Aaa. Si n-ai asteptat vacanta ca sa pleci in calatorie?
- Ba da. E vacanta.
- In scoli? Nu e vacanta inca.
- In Romania a inceput vacanta la sfarsitul lunii iunie.
- In Romania?! Pai, tu predai in Romania, nu predai in Fuji?
- Nu, nu. Locuiesc in Romania. Am spus ca azi am venit pe jos din Fuji, nu ca locuiesc acolo.
- Aaa, n-am stiut, ca vorbesti japoneza mai bine decat profesorul meu de engleza. Am crezut ca locuiesti aici. Iau lectii cu un american, invat, dar nu inteleg nimic. 

Ah... cum m-au uns vorbele astea, precum crema de Oreo pe corazon. Ce dragut din partea lui. I-am oferit o carte postala cu castele din Romania, el mie un semn de carte, si ne-am vazut fiecare de drumul propriu. Al meu a fost unul printr-o padure, care apoi m-a scos spre Shizuoka. Ajunsa in oras, eram atat de ostenita, ca n-am mai reusit sa ma orientez. Pana la urma am intrebat pe cineva drumul spre internet cafe. Domnul acesta era cu bicicleta, deci poate va ganditi ca spre deosebire de alti oameni care mi-au sarit in ajutor, acesta nu s-a oferit sa ma conduca. Gresit. S-a dat jos de pe bicicleta. A dat telefon la internet cafe, a verificat adresa, iar apoi, mergand pe langa bicicleta, m-a dus intr-o plimbare de 20 de minute pana exact in fata usii localului. Ce stiu eu, poate o fi intentionat sa ma duca doar doi pasi pana unde era mai usor de inteles drumul, si apoi sa se intoarca. Dar mergand alaturi de el, m-am impiedicat (de...? ceva, nici eu nu stiu) in asa hal ca mi-am revenit din cadere doar cu o miscare a la The Matrix. Ce-o fi zis... mai bine sa ma vada in siguranta la destinatie.

Oricum, am ajuns cu bine. Si sunt tare fericita pentru toate locurile fabuloase si oamenii incredibili de care am avut parte azi. Dar vreau atat de mult sa trag putin pe dreapta. Sa-mi acord doua zile, nu mai mult, in care sa stau mai mult decat sa merg, si sa dau o sansa ranilor sa se inchida. Piua?

Rezumat
30,3 km
40.440 pasi
5 h 52` timp efectiv de mers
Aproximativ 10 h timp total (ce-aaaaam mai tras de mine)
1.449 kcal
19 fluturi vazuti pe drum



2 comments:

  1. Cand o sa incepi sa numeri si fluturii nostri din stomac, as we read your posts?

    ReplyDelete
  2. Am si eu o cutiozitate. Cum de poti dormi la salile de internet? Initial imi imaginam ca-ti iei un calculator si tragi la anghioase pe furis, dar dupa ce ti-am vazut pelerina am inceput sa am indoieli...

    ReplyDelete