tag:blogger.com,1999:blog-6173693215714404762024-03-22T03:12:06.378+09:0070 Days in JapanCând melcul traversează Dunărea - Aventurile unei bellydancerite cu dor de ducăThayManhttp://www.blogger.com/profile/17719180034779926805noreply@blogger.comBlogger31125tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-47582002339907752112017-09-15T04:52:00.000+09:002017-09-15T04:52:58.303+09:00Amintirile mă chinuiesc<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
Eram la birou azi, îmi vedeam de treaba mea, ascultând muzică pe YouTube și răspunzând la e-mail-uri pe măsură ce le primeam. O zi obișnuită, altfel: nici aglomerată, nici plictisitoare, cu gândul atât la ce aveam de făcut pe moment, cât și la lucrarea care trebuie depusă luna asta, ce am de tradus weekend-ul ăsta și conferința aia la care vreau să mă înscriu.</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
Conferința...</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
...m-am întrerupt puțin de la treabă ca să mă gândesc mai bine. Ce fac? Mă înscriu sau nu? Cred că aș avea șanse să fiu acceptată, dar vreau să merg? Este la Kobe conferința asta. Închid ochii și-mi aduc aminte sub formă de <i>flash</i>-uri eczemele, mâncărimile, usturimea, nopțile nedormite, hainele pătate cu sânge, pachetele cu gheață pe care le țineam pe ochi dimineața până să-mi pot dezlipi pleoapele, prosopul în care îmi îngropam fața când plângeam, ca să nu-mi atingă lacrimile pielea și frica de apa de la duș, din cauza durerii. Da, și durerea. </div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
Pentru prima oară în mai bine de un an, amintirile astea nu au mai fost însoțite de furie. Doar de tristețe. Și dor de tot ce se întâmpla în afara universului dermatitei mele: marea, cerul la răsărit când făceam jogging pe plajă, <i>edamame</i>, mersul pe bicicletă, trenurile colorate, <i>mochi</i>, limba japoneză, cântatul la <i>taiko</i> și câte și mai câte. Mi-am dat seama că în tot timpul ăsta am fost furioasă și frustrată din cauza plecării mele din Japonia și mult prea încăpățânată pentru a-mi da voie să-mi fie dor, să fiu tristă, să plâng. </div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
Aș merge la Kobe. Dacă merg o săptămână la conferința aia, nu are cum să-mi fie la fel de rău ca atunci când am plecat, nu? Adică, eu de-atunci nu mi-am mai revenit complet cu sănătatea. Dar oricum sunt mult mai bine. N-aș vrea să regresez, totuși aș mai merge acolo, măcar în vizită.</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
Năpădită de toate gândurile și sentimentele astea, am oprit muzica de pe YouTube și am căutat în lista videoclipurilor postate de mine. Am găsit acolo o serie de filmulețe făcute când, încă în Imabari, mă mutasem de la garsonieră la casă și le arătam alor mei cum mă gospodărisem în casa nouă și cum arăta locul. Surprinzător, m-am auzit vorbind despre planuri de viitor, despre ce aveam să ma cumpăr, ce aveam să meșteresc, unde avea să stea mașina mea.</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
Toate planurile mele au devenit nimic între timp, ca fumul care se risipește ridicându-se spre cer. Dar mi-au rămas amintirile... Și filmulețele. Mă gândesc că cine citește blogul ăsta e pasionat de Japonia. Ceea ce urmează să vedeți este o bucățică de Japonie. Japonia mea.</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<iframe allowfullscreen="" class="YOUTUBE-iframe-video" data-thumbnail-src="https://i.ytimg.com/vi/9kCkJHbko5c/0.jpg" frameborder="0" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/9kCkJHbko5c?feature=player_embedded" width="320"></iframe></div>
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-57641208489943576032016-07-25T05:13:00.001+09:002016-07-25T06:13:59.140+09:00La revedere și te iubesc! Ah, tu nu?... eh, ne mai vedem!Și uite-așa s-au încheiat cele 70 de zile în Japonia. Ar trebui să fiu fericită, pentru că am pornit la drum cu 70 de zile-n față și am reușit să le mai adaug încă un an și jumătate. Dar nu sunt fericită. Sunt mâhnită și-mi tot agit pumnii spre cer întrebând "De ce? De ce, băi, Bărbosule?". (Să nu încercați asta în București, sunt mai multe bărbi decât îmi aminteam; cine știe cine răspunde.) Problema e că odată ce m-am văzut în Japonia, m-am gândit că rămân 700 de zile, 7 ani, 70 de ani... credeam că am ajuns acasă. Nici nu m-am gândit că un an și jumătate mai târziu o să stau iar în apartamentul obosit din Aviației, acolo unde pereții m-au ascultat douăzeci de ani și ceva, au ținut minte, iar acum îmi aruncă înapoi în față toate lacrimile de demult.<br />
<br />
A, dar am uitat esența, deși cred că v-ați prins deja: am revenit în România. Oarecum definitiv. Nu știu exact. Momentan am foarte mult timp liber, deci stau și țes planuri malefice pentru escapade în alte și alte colțuri ale lumii. Poate, cine știe, într-o bună zi mă voi reîntoarce și în Japonia. În vizită, că mai mult mi-e teamă. Încă n-am văzut Okinawa, și nici Hokkaido, n-am văzut insula pisicilor, n-am fost la Nagasaki și nici în Akita! Deci trebuie să mai merg. N-am apucat să văd balene...<br />
<br />
N-o să intru în detalii, pentru că m-am săturat de cât am vorbit despre asta, dar iată ce s-a întâmplat. Varianta scurtă: Pare că sunt alergică la ceva din aerul Japoniei - probabil acarienii care se și înmulțesc fantastic pe timpul verii. Anul trecut am rezistat cum am putut, dar cred că în timp mi-a obosit organismul să tot lupte, așa că m-au făcut K.O. alergiile în mai puțin de două luni, timp în care pielea mea nu mai era aspră ca ulțiele de la țară, ci suferindă ca o rană deschisă. Tot ce pot spune despre perioada asta este că la începutul lunii mai veneam acasă fericită cu permisul de conducere japonez în buzunar, iar la sfârșitul lunii iunie nu știam cum să fac să plec mai repede de-acolo, și cât mai departe. A fost suficient de rău încât să-mi doresc cu disperare să plec. Așa că exact asta am făcut. Iar acum, în luna iulie, am două permise de conducere și un card de RATB. Îl folosesc numai pe cel din urmă.<br />
<br />
Nu-mi place aici. Îmi plac fructele, că-s ieftine și bune. Dar orașul e trist. Și oamenii pe care-i revăd după aproape 2 ani nu mă recunosc. "Uau, ești mare!", "Păi, ai plecat slăbuță și uite cum te-ai întors!", "Da' ce-ai făcut de te-ai îngrășat?". Nu știu ce să le zic. E prea complicat să încep să le povestesc de pastilele cu hidrocortizon și că nu am voie să fac mișcare și că, și că, și că... le spun că mănânc mult. E mai simplu. Dar să fii femeie în societatea asta... mă face să-mi agit pumnii la Bărbos din nou. În fine. Oricum pielea mea arată ciudat, oricum orașul e trist, oricum strugurii sunt acri. Stau în casă și ascult pereții.<br />
<br />
Mi-e dor de Japonia. Nu eram pregătită să plec și n-am avut timp să-mi iau la revedere. Dar o iubesc tare mult. Nu știu dacă reciproca e valabilă. Nu cred. Am vrut să fac pe Lăpușneanu și să-i spun "Dacă tu nu mă vrei, eu te vreu!". În schimb, am făcut pe Ștefan Gheorghidiu și i-am spus "Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?" Și ne-am despărțit. Eu cu lacrimi în ochi și bulversată, ea zâmbitoare și rece. Eu îi ziceam în gând "Te iubesc!", ea-mi răspundea "Și ce dacă?".<br />
Eu: Ne mai vedem?<br />
Ea: <i>Poate.</i><br />
Eu: Nu-mi spune asta! Zi și tu ori da, ori ba.<br />
Și n-a mai zis nimic. Ceea ce <i>poate</i> că e mai bine, altfel <i>poate</i> mai ajungeam și pe la psihiatrie. Numai asta-mi mai lipsea. Dar nu pot să nu mă gândesc că <i>poate</i> dacă mai rezistam un pic, <i>poate</i> dacă mai trăgeam de mine măcar până la toamnă, <i>poate</i> mă obișnuiam, sau <i>poate</i> găseam o soluție. N-am rămas decât cu poate.<br />
<br />
Și-am încălecat pe-o șa, și nu mai am povești din Japonia! Mmmm... aș mai avea vreo 2-3 mai vechi. Dar nu promit nimic. Poate când îmi revin cu capul și nu-mi mai vine să mă plâng atât. <i>Poate</i>.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgXxbFMqDuD5TVpECIs6ep3y0QqNKcfQOzQQrw5wFEMOiNiFeqdLxNlDm65twH7XhFAyCigzEXO2ytaYppg26TcpH_n1aInvzKm6oDMUUr-TKDfFMkMp9hGz9h54T88uQnjvL4v6y8zpGk/s1600/2016-04-11+09.22.05-2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgXxbFMqDuD5TVpECIs6ep3y0QqNKcfQOzQQrw5wFEMOiNiFeqdLxNlDm65twH7XhFAyCigzEXO2ytaYppg26TcpH_n1aInvzKm6oDMUUr-TKDfFMkMp9hGz9h54T88uQnjvL4v6y8zpGk/s320/2016-04-11+09.22.05-2.jpg" width="239" /></a></div>
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-35870564329336940202016-05-18T23:13:00.001+09:002017-05-26T14:13:30.249+09:00Festival, percuție și cioburiSâmbătă a avut loc unul dintre cele mai anticipate evenimente, pentru care subsemnata a convins-o pe șefa să-i dea liber o zi, și a țopăit de pe un picior pe altul, fredonând și frecându-și palmele a bucurie: Festivalul Primăverii. Teoretic este festivalul templului Fukiage, din incinta Castelului Imabari. Practic, tot orașul se implică într-un fel sau altul, și celebrează venirea primăverii.<br />
<br />
Se întâmplă în felul următor: în dimineața zilei cu pricina, se adună lume în curtea castelului - atât cei implicați direct în festival, cât și curioși veniți să caște gura și/sau să-i încurajeze pe ceilalți. În fața templului se aliniază patru <i>mikoshi*</i>, pregătite dinainte, despre care am înțeles că nu prea văd lumina zilei cu alte ocazii. De data asta (și de fiecare dată, bănuiesc), călugării templului Fukiage au ținut o slujbă, iar apoi participanții s-au împărțit pe grupuri. Cel mai mare <i>mikoshi </i>a fost luat pe sus de un grup de bărbați, următorul a fost luat de un grup de femei, iar cel mai mic, de un grup de copii. Cel de-al patrulea <i>mikoshi </i>era și el mare, doar că în acesta puteau fi transportate și persoane, mai precis patru fetițe care cântau la fluier. Acesta din urmă era și singurul <i>mikoshi </i>care nu era purtat pe umeri, ci împins pe roți, din motive pe care le voi explica mai jos.<br />
<br />
Pe lângă cele patru <i>mikoshi </i>și cei care le transportau, mai erau și altfel de participanți: un grup de oameni care conducea procesiunea cântând și făcând un fel de ritualuri de purificare, oameni care cântau la fluier, oameni care țineau ritmul la tobă, organizatori care se asigurau că procesiunea ajunge în anumite locuri la anumite ore, ... și noi. Grupul de <i>taiko. </i>Am participat la festival cântând la tobe japoneze în diferite locații, de la 8 dimineața la 8 seara, de vreo 12 ori. De vreo 4 sau 5 ori, a trebuit să ne sincronizăm cu procesiunea, fie să le dăm startul când plecau dintr-un anumit loc, fie să ținem ritmul în anumite momente cheie ale festivalului. În rest, a fost un fel de mers cu colindul, în sensul că ne-am dus din loc în loc, la diverse firme, magazine sau restaurante și am cântat în fața clădirilor respective pentru clienții locului și patroni, care la sfârșit ieșeau cu băutură, gustări și un plic (cu bani?) pentru conducătorul grupului. Mă rog, nu chiar pentru el. Pentru noi. Dar el i-a preluat, banii mergând (probabil) în contul grupului, având în vedere că noi, membrii grupului, n-am plătit niciodată abonament, chirie, uniforme sau transport la evenimente.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyZfavwk55DaYxxrPNBo6p0mPW6r2CB25s6OksySGVrGjdalYTpnMlpQ5e_qJ3DhQopuKFlVHGYLXSkupLrekZzZrceIqADaiB70zGcQOQ3zRePr5ESdoi-g-keTkjbdwhC15K7UTqG9k/s1600/IMAG0067.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyZfavwk55DaYxxrPNBo6p0mPW6r2CB25s6OksySGVrGjdalYTpnMlpQ5e_qJ3DhQopuKFlVHGYLXSkupLrekZzZrceIqADaiB70zGcQOQ3zRePr5ESdoi-g-keTkjbdwhC15K7UTqG9k/s320/IMAG0067.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">It's Saturday morning and we're in the yard, don't believe me - just waaaatch!</td><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><br /></td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
Aș vrea să vă pot spune în detaliu ce s-a întâmplat cu procesiunea prin oraș, dar din cauză că ne-am fâțâit de colo-colo, nu pot. La fel cum Rosencrantz și Guildenstern au fost în Hamlet, dar au petrecut cea mai mare parte a timpului în culise, jucând tenis cu idei, la fel și noi, am văzut numai frânturi din festival, ocupându-ne mai mult cu urcatul și coborâtul instrumentelor în și din camion, decât cu firul narativ al festivalului.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjcw378ZiSR9gFbdnpSElAsAJux4g-wGubWVwGg-4JEZ-I0rirroCSp6OWD7Avfiaifz15HJyLSSX-H4hAHNj6_jVtW-T_O2d0ozfv8rIwNj7B_-K3PNaOVAdhCHv9uZUr8XjmBmRYeYsk/s1600/IMAG0078.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjcw378ZiSR9gFbdnpSElAsAJux4g-wGubWVwGg-4JEZ-I0rirroCSp6OWD7Avfiaifz15HJyLSSX-H4hAHNj6_jVtW-T_O2d0ozfv8rIwNj7B_-K3PNaOVAdhCHv9uZUr8XjmBmRYeYsk/s320/IMAG0078.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">De exemplu, mi-ar plăcea să vă pot spune ce se întâmpla aici. Dar eu
urcam tobe în mașină, în timp ce colegii americani făceau poze...</td></tr>
</tbody></table>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<br />
Așadar, am văzut începutul. A fost slujbă în templu, apoi au venit cei trei cântători de versuri purificatoare, cele trei grupuri purtătoare de <i>mikoshi </i>și-au ridicat palanchinele pe umeri, noi am început să cântăm și duși au fost cu toții. Rămăseserăm aproape singuri în curtea castelului. Cum am terminat melodia, repede-repejor am mutat tobele, le-am urcat în mașină și am pornit spre următoarea destinație: un azil de bătrâni. Am coborât tobele, le-am așezat și am cântat în fața clădirii, unde au și ieșit bătrâni cu însoțitorii lor, medici, plus managerul azilului și familia lui. Apoi am urcat iar tobele în mașină și am plecat spre centrul comercial al orașului, Ginza de Imabari, unde urma să ne reîntâlnim cu procesiunea, dar nu înainte de a cânta pentru proprietarii a două sau trei magazine din zonă. După prima cântare din Ginza, n-am mai folosit mașina, ci doar ("doar", auzi...) am împins tobele până la următoarea locație (din fericire, au suporturi cu rotile tobițele noastre). Din mers-împins (alergare ușoară) toba, am zărit și procesiunea și heeeeeeei, ce să vezi:<br />
<br />
”Dude, dude!” (pe românește ”Bă, bă!”), mă atenționează unul dintre cei doi americani, arătând cu degetul spre un punct în depărtare. Ne intersectaserăm cu procesiunea; lăsaseră <i>mikoshi</i>-urile jos și se suiau unii peste alții. Mă uitam la o coloană de 6 oameni, unul stând pe umerii celuilalt, și se mai cățăra unul pe ei.<br />
<br />
”Dude, dude!” dau să-i zic și eu unui coleg japonez care tocmai venea împingându-și toba în viteză pe lângă mine. Numai că nu știu să zic ”dude” în japoneză, iar el mi-a aruncat o privire a la ”taci și-mpinge”. Așa că mi-am cules fălcile de pe jos și am luat-o din loc, lăsând cârnatul uman în urmă. Dar n-am putut să nu mă întreb, oare la ce număr au ajuns, oare cum s-au dat jos de-acolo?<br />
<br />
Au mai urmat vreo două magazine. Alt împins de tobe, alt colindat, alte mere, alți colaci și ne intersectăm de-a binelea cu procesiunea. De data asta, trebuia să ținem un simplu ritm <i>ten, te-ko, ten, te-ko</i>, <i>ten</i>, în timp ce unii dintre cei din procesiune aruncau cu dulciuri spre trecători, iar aceștia se - ahem! - băteau pe ele. Nu chiar la propriu, dar nici departe. Mai un cot, mai o îmbrânceală, mai un smuls ciocolata din mâna unui copil. Cert e că aveau nevoie de o muzică de fundal, ca să aibă mișcarea un ritm, un sens, o noimă. Norocul lor că eram și noi pe-acolo și am putut oferi un <i>soundtrack </i>vrednic de acțiunea întreprinsă. După treaba asta, pauză 10 minute. Aleluia! Am luat mult iubitul loc pe bordură și am început să mă uit mai bine în jur. Purtătorii de <i>mikoshi </i>avuseseră și ei pauză și acum se pregăteau să o ia din loc. Doar că era ora 12 și erau cam beți deja. Așa că s-au pornit mai clătinat, dar și-au revenit repede. Vedeți voi, din uniforma oficială a participanților la festival făce parte un <i>happi </i>și o cănuță legată cu șiret la gât, cum purtam și noi cheia de la casă când eram copii. În felul ăsta, trecătorii puteau să încurajeze oamenii înhămați la <i>mikoshi </i>turnându-le <i>sake </i>din mers. Ce mă întrebați? Dacă au băut și copiii <i>sake? </i>Mmm, nu știu. Dar acum înțelegeți, sper, de ce e o idee bună ca <i>mikoshi</i>-ul în care se aflau cele patru fetițe să fie pus pe roți.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi6Nz8gQYDWUNodsGkuVop7as9WRWjC7gbruV_44eN5Nl9hnQ7eGVpd2qQU7_GiRNBDWxlqZmgm2SzunVnK6DZ6AD9E6jnunoQIlQs4MgPsJf8WSI8cuXybDtnD-ltXsO9wvKuS-pA8DpI/s1600/IMAG0085.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi6Nz8gQYDWUNodsGkuVop7as9WRWjC7gbruV_44eN5Nl9hnQ7eGVpd2qQU7_GiRNBDWxlqZmgm2SzunVnK6DZ6AD9E6jnunoQIlQs4MgPsJf8WSI8cuXybDtnD-ltXsO9wvKuS-pA8DpI/s320/IMAG0085.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">E o simplă stare de spirit. De spirits, pardon.</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjbRyhSn-zP92vUbXTORAsE6QfRVYsFzehL2Z3-iM4Vd3xi2I1Vd7pCjK1Zv94Mt4Zeu41MjqskvepNX3WdMT0VqgXohpqSMEBj0rD1XrlaqJ-DGAtaWoOPQ7B19IyJ5kSo9FN9zBD4Q1s/s1600/IMAG0092.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjbRyhSn-zP92vUbXTORAsE6QfRVYsFzehL2Z3-iM4Vd3xi2I1Vd7pCjK1Zv94Mt4Zeu41MjqskvepNX3WdMT0VqgXohpqSMEBj0rD1XrlaqJ-DGAtaWoOPQ7B19IyJ5kSo9FN9zBD4Q1s/s320/IMAG0092.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Mikoshi</i>-ul femeilor</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi8qZjmCcIG2tKzvHzrlpb_DzK2nb8p2fOICvTHfYWE3k_QxX-oNckAfxDzcJg0FsF6aAHdXY1qnzmzy6Q3Nn9CbrmakIXXi3eALqd_G0ZnZtru9FgExpLlrZTE0U2worTpQHeTqGtDxqk/s1600/IMAG0100.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi8qZjmCcIG2tKzvHzrlpb_DzK2nb8p2fOICvTHfYWE3k_QxX-oNckAfxDzcJg0FsF6aAHdXY1qnzmzy6Q3Nn9CbrmakIXXi3eALqd_G0ZnZtru9FgExpLlrZTE0U2worTpQHeTqGtDxqk/s320/IMAG0100.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Cele patru fetițe - pe roți</td></tr>
</tbody></table>
<br />
Nu apuc să visez prea mult, că procesiunea pleacă, și unul din organizatori ne anunță că putem bea și noi bere sau ceai de la standul lor. Și ce bine a picat, că-mi uitasem sticla cu apă în mașină. Mă duc la stand, îmi aștept rândul și-i zic lui nenea de la dozator c-aș vrea ceai, nu bere. Se uită la mine, cască ochii mai bine și-mi trântește replica mea preferată:<br />
<br />
- A!! Da' tu ești femeie!<br />
<br />
I-aș fi turnat ceaiul în cap, dar știu că nu era rău intenționat. Știu că nici unul dintre japonezii care m-au luat de bărbat în ultimul an nu a fost rău intenționat. Sau, mai știi ce teorie a conspirației au pus ăștia la cale împotriva mea? Încerc să nu mă gândesc la asta, că mă supăr, și când mă supăr mănânc, când mănânc mă îngraș, când mă îngraș mă supăr... Înțelegeți ce zic. Ah, dar a propos de Deea-bărbatul, am o istorioară amuzantă.<br />
<br />
<b>Paranteză</b><br />
<br />
<b>Se făcea că eram la petrecerea de Halloween a școlii mele. Sigur nu v-am spus povestea asta, că eram în ”izolare” la vremea respectivă. Prietena mea, Uli, care are ca hobby principal <i>cosplay</i>-ul, m-a convins să ne deghizăm în personaje din filmul animat <i>Frozen </i>la petrecerea de Halloween pentru că ”o să vezi ce-or să se mai bucure copiii!” Am delegat personajele, iar eu m-am ales cu Elsa. Ne-am apucat de treabă prin august și am făcut totul de la zero: tiparele pentru fustă, corset și pelerină, vopsit fusta în degrade, pictat fulgi de nea cu sclipici. Apoi am comandat perucă și lentile de contact, am cumpărat pantofi. Totul a fost planificat în detaliu și respectat până la virgulă. Mai puțin afurisitul de corset. Ce-i drept, nici nu știm noi să facem corsete, dar ăsta parcă era blestemat. Îl făceam o dată, îmi venea. Îl probam mai târziu, era prea mare pe talie. Dă-i și mai strâmtează-l puțin. Am făcut operațiunea asta de vreo cinci ori, până când, într-un final, tot cam larg pe talie a fost, dar s-a luat al naibii din decolteu. Până la urmă, n-am mai știut ce să facem, și l-am lăsat așa. Ne-am gândit că, mna, copiii sunt prea mici ca să se gândească la decolteul Elsei, mamele s-or supăra, dar probabil tații nu, așa că om ajunge la un echilibru cumva. Oricum, în ziua cu pricina costumul a fost perfect, dar eu tot eram super-stresată din cauza decolteului. Până și șefa și colegele mele au zis să-l las că e OK, dar eu tot cu stresu'-n gușă eram. Ajungem la locația unde era petrecerea - un fel de centru comunitar, sau așa ceva - și mă duc eu, Elsa cea decoltată, pe hol să iau un ceai de la tonomat. Cu colțul ochiului văd un tip care stătea pe scaun, se uita la mine. Părea înalt, așa că m-am uitat mai bine. Vede că l-am reperat, se ridică și vine la mine, moment în care am uitat să respir o clipă, pentru că nu numai că era mai înalt ca mine pe tocuri, dar avea și ochi verzi. Adică, pe bune, cât de des se întâmplă asta în Japonia? Se uită fix la mine cu o mină serioasă și zice</b><br />
<br />
<b>- Auzi, da' tu ești bărbat?</b><br />
<br />
<b>Pauză.</b><br />
<b>...</b><br />
<br />
<b>Elsa se blochează. Nu știe cum să reacționeze. Cu toate astea, încă se revarsă, fără voia ei, din decolteu. Hai, că poate glumește.</b><br />
<br />
<b>- Hahaha, râde ea cristalin ca o prințesă ce e, cu zâmbetul înghețat pe față. Da, da. Sunt bărbat. Nu se vede?</b><br />
<br />
<b>Mijește ochii la mine, la fel de serios ca mai devreme.</b><br />
<br />
<b>- Serios? Deci ești bărbat. Chiar ești bărbat. Și te-ai deghizat în femeie!</b><br />
<br />
<b>Am trecut de la râs cristalin la lacrimi în ochi într-o fracțiune de secundă.</b><br />
<br />
<b>- Nu. Nu sunt bărbat. Glumeam. </b><br />
<br />
<b>- Deci ești bărbat deghizat. Da' cum ai reușit?</b><br />
<br />
<b>- Nu înțelegi. Nu sunt bărbat. Chiar sunt femeie. Deghizată în altă femeie. Avem petrecere de Halloween cu copiii și...</b><br />
<br />
<b>- Halloween? Și ce se întâmplă la petrecerea asta? Vă deghizați?</b><br />
<br />
<b>- Da. Și le dăm dulciuri copiiilor și...</b><br />
<br />
<b>- Și dacă vin îmi dați și mie?</b><br />
<br />
<b>Băi, ăsta ori e cel mai mare <i>poker face, </i>ori e rupt de lume. Nu prea am eu simțul umorului, dar chiar nu părea să glumească. Până la urmă îl văd pe colegul australian care ieșise să-și ia cola de la celălalt tonomat, și-l strig în engleză să vină să mă salveze - că doar eram prințesă, ce mama naibii. M-a salvat ăsta, am intrat înapoi în sală, iar dubiosul a găsit-o pe șefa mea până la urmă și i-a cerut bomboane...</b><br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiyvN597XXaAmjwAePdJmIwjYNTr0JBuBtnMB4PhyphenhyphenXuZ_vkMjVphlFACpiThCtR4LIhLAGnHJasfxJMGt84Ko5kJ9zFeU-0Nh9c2DYCM8-FFf2LR2Pw_Xk12n7BWLLrvq8ZlBlAZMAxq5Q/s1600/2015-10-25+18.46.51.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiyvN597XXaAmjwAePdJmIwjYNTr0JBuBtnMB4PhyphenhyphenXuZ_vkMjVphlFACpiThCtR4LIhLAGnHJasfxJMGt84Ko5kJ9zFeU-0Nh9c2DYCM8-FFf2LR2Pw_Xk12n7BWLLrvq8ZlBlAZMAxq5Q/s320/2015-10-25+18.46.51.jpg" width="208" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Who's the man? Elsa's the man!</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
<b>Paranteză</b><br />
<br />
Îmi iau ceaiul și dau să mă întorc la bordura mea, dar n-apuc să mă așez, că liderul grupului, ceruse o bere, apoi un ceai, băuse ceaiul și acum alerga cu berea în mână spre tobe, ca iepurele alb cu ceasul:<br />
<b> </b><br />
<b>- </b>Nu mai e timp, nu mai e timp! Să mergem, să mergem!<br />
<br />
Fac ceaiul <i>shot </i>și o iau la fugă după el. Între timp, fiecare apucase câte o tobă și o luaseră iar la goană, de data asta ieșind din Ginza și traversând intersecția spre strada principală. În plus, îl lăsaserăm pe lider în urmă de ceva vreme, întrucât noi ne-am hidratat, iar apoi am împins tobele cu două mâini. El păzea berea aia cu sfințenie, să nu irosească un strop, și împingea toba cu o mână. Lesne de înțeles, toți am trecut pe verde, numai pe el l-a prins roșul pe partea cealaltă. Japonezii au dat înainte, fără să privească în urmă. Cei doi americani și cu mine ne-am oprit să-l așteptăm. Și cum așteptam noi așa, să se facă verde, ne uitam la el.<br />
<br />
Americanu': Bă, da' ce face cu berea aia? Că doar conduce!<br />
Eu: Nu, mă, că nu e pentru el. L-am văzut eu că a băut ceai înainte. Berea nu e pentru el, altfel ar fi băut-o până acum.<br />
Americanu': Păi și ce face cu ea?<br />
Eu: Nu știu. O fi luat-o pentru cineva. Poate unul dintre băieți n-a apucat să bea și-i duce bere.<br />
Americanu': Ce băiat de treabă!<br />
Eu: Ce băiat de treabă!<br />
<br />
Se face verde, o luăm din loc. Dar cum noi tot cu două mâini împingeam și el tot cu una, am ajuns mult mai repede la locație. Am așezat tobele și iar ne uitam la el. N-am rezistat mai mult de 30 de secunde și văzând că nu face nimeni nimic, m-am dus după el să-l ajut.<br />
<br />
Eu: Să te ajut!<br />
El (încurcat): De ce?<br />
Eu: Păi, berea, toba. Măcar să țin eu berea. Ajungem mai repede.<br />
El: A. Da. Poftim.<br />
<br />
Iau berea.<br />
<br />
El: Dă-o și tu cuiva.<br />
Eu: Cui?<br />
El: Cui o vrea. Am luat-o din greșeală și n-am știut ce să fac cu ea.<br />
<br />
Ce băiat de treabă... De asemenea, ce băiat inocent! Ar fi putut să i-o lase lui tataie ăla care m-a luat drept bărbat, o dădea altcuiva. Dar, nu. Nu. Să zicem că nu este cel mai răsărit lider pe care l-a avut grupul. E un băiat minunat, dar nu prea e lider. Desigur, spun asta despre el numai pentru că m-a supărat, dar despre asta mai târziu. Ce ar fi de spus acum este că mă concentram maxim să nu vărs berea, dat fiind că nu-mi puteam lua ochii de la liderul ăsta al nostru, care azi avea o freză nouă. Unde miercuri la repetiții avea freza lui normală, azi venise ras în cap. Pesemne cu ciobul. De un orb. Pentru că era tuns cu găuri, un perciune luat, altul ba, mai scurt pe-o parte mai lung pe cealaltă. Inițial am crezut că s-a supărat cineva pe el și a vrut să-l pedepsească, dar pare că s-a tuns singur, pe fugă. Sper că a făcut asta din cauza căldurii și nu pentru că avea exact aceeași freză ca singura femeie din grup. Din fericire, următoarea locație era firma unui fost lider al grupului nostru, care deja o sunase pe nevastă-sa să pună aparatul de ras la încărcat. Așa că ne-am aranjat iar tobele, eu am reușit să conving pe cineva să mă scape de bere, iar liderul nostru a fost tuns (uraaaa!). Apoi am cântat, și restul se știe: împins - urcat în mașină - plecat spre următoarea locație. <br />
<br />
Penultimul loc în care am cântat a fost unul dintre <i>mall</i>-urile din oraș. Am ajuns cu mult mai devreme decât procesiunea, așa că am avut o bine-meritată pauză în care am băut cafea și m-am uitat la ceilalți cum mâncau gogoși. Vedeți voi, grupul ăsta e motivul pentru care mă gândesc uneori că poate ar merita să stau în Imabari pe termen lung. Ca să apuc să cânt la <i>oodaiko</i> (toba a mai mare) și, eventual, să fiu lider de grup. Să fiu ca fostul lider al grupului, Hirokawa-san, care cântând la <i>oodaiko </i>la festivalul ăsta, a rupt bățu'-n două!<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiWMDrIXjec2Qkzz7cpgQ1t3p8Duq3VUKREBtCeu0pGS-Mr5r4siwzRYVTiDq4DLOjVEBDhfCSLqZqGHelQPYxX95uJ-M4oZbWBmZvQuor-IYzX0IbbshK9W1LHsvAPtsL7qyWzRWE-1LE/s1600/IMAG0101.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiWMDrIXjec2Qkzz7cpgQ1t3p8Duq3VUKREBtCeu0pGS-Mr5r4siwzRYVTiDq4DLOjVEBDhfCSLqZqGHelQPYxX95uJ-M4oZbWBmZvQuor-IYzX0IbbshK9W1LHsvAPtsL7qyWzRWE-1LE/s320/IMAG0101.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Dovada!</td></tr>
</tbody></table>
<br />
Aș putea să fiu prima femeie să conducă grupul ăsta! Marfă, nu? N-am ambiții mari, nu vreau să fiu președinte. Doar liderul grupului <i>Kotobuki Daiko</i>, pentru că-mi place mult să petrec timp cu ei. Și, de regulă, au grijă de mine. La fel și cu gogoșile. În ziua respectivă aveam fața acoperită de eczemă roșie. Am luat câteva pastile de Claritine pe parcursul zilei, dar nu m-au slăbit deloc mâncărimile. Cum m-au văzut, unii dintre membrii grupului m-au luat la rost:<br />
<br />
- Ce-ai făcut, Deea, iar ai mâncat pâine? (de când am venit în Japonia, am făcut alergie la grâu)<br />
- Mda...<br />
- Păi ia să nu mai mănânci! Ai văzut, Djokovic: a făcut performanță numai după ce a renunțat la pâine!<br />
<br />
După cum ziceam, la fel și cu gogoșile:<br />
<br />
El 1: Higaki, te duci să iei gogoși?<br />
El 2: Mă duc. Câte iau? Zece?<br />
El 1: Nouă, că Deea nu mănâncă.<br />
<br />
Așa a fost toată ziua. Am încercat să mănânc și gogoși și biscuiți și de toate. Fără niciun rezultat. De fiecare dată se găsea cineva să strige ”Făină!!” și să mi le ia din mână. Nici măcar fulgi de porumb nu m-au lăsat să mănânc, pentru că pe ambalaj scria că pot conține<i> urme</i> de făină...<br />
<br />
În fine, băurăm cafeaua, mâncară gogoșile, băturăm în tobe și ne îndreptarăm înapoi spre castel, unde urma să cântăm pentru ultima oară, în timp ce oamenii adunați acolo aveau o ultimă șansă de a se bate pe dulciuri.<br />
<br />
Și uite-așa am încheiat o zi foaaaaaarte lungă. Unii dintre noi am mai rămas prin zonă vreo două ore, să luăm cina împreună, dar ne-am retras spre casă destul de repede, pentru că eram toți extrem de obosiți. În plus, eu începusem să-mi fac griji pentru că în ziua următoare îi promisesem liderului nostru de grup că aveam să îl ajut la o acțiune de voluntariat. Mă rugase atât pe mine, cât și pe cei doi americani din grup. Îmi era clar că avea nevoie de niște chipuri de străini pe-acolo, ca să atragă atenția. Americanii - băieți deștepți - au refuzat fără să clipească. Eu m-am simțit prost și am zis că vin să-l ajut jumătate de zi, deși asta însemna să plec de-acasă înainte de 7 dimineața, într-o duminică, după Festivalul Primăverii. Planul era să merg cu el la Matsuyama, să ajut cu ce era de ajutat, și să ne întoarcem la Imabari în jurul orei prânzului, când urma să avem o altă cântare cu trupa. Ceilalți membrii ai grupului, care nu erau implicați în acținea respectivă, urmau să vină direct la locație. Zis și făcut! Am ajuns acasă sâmbătă seara și eram atât de obosită, încât am început să-mi fac griji că nu voi auzi alarma de dimineață. Drept urmare, n-am putut să dorm. Am adormit pe la două sau trei noaptea, dar m-am trezit la cinci, cu o oră înainte să sune ceasul. Am tras de mine, am mers la Matsuyama, am făcut ce era de făcut și, conform planului, ne-am întors împreună la Castelul Imabari, să cântăm. Ceilalți membrii erau deja adunați și îmbrăcați, așa că am mers și eu la toaletă să mă schimb. M-am grăbit cât am putut, dar fix când revenisem de la toaletă și îmi încheiam ultimul nasture de la șoșoni, aud un <i>Dddddoooonnnnn!!!!! </i>Și piesa noastră. Eram la 5 metri de ei, aproape gata, minus nasturele respectiv, și ei au început să cânte fără mine.<br />
<br />
<i>Crrrraccccccc</i>... pe ritmul piesei s-a frânt și inima mea, așa că din lipsă de somn și mult prea mult răsfăț, m-am ascuns după o statuie și am plâns. Spre sfârșitul melodiei m-am calmat, am mers să mă schimb înapoi în haine de stradă și m-am dus să le zic la revedere. Lucru foarte ciudat, m-am ținut ba după unul, ba după altul, încercând să deschid gura să zic ceva, dar toți au trecut pe lângă mine de parcă nu mă vedeau, nici unul n-a zis nimic. Până la urmă, îl aud pe american ”Să știi că eu te văzusem acolo!”. Și așa am știut că nu sunt invizibilă.<br />
<br />
Am plecat fără să le mai zic nimic. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat. Dar încă sunt un pic mâhnită. Mai ales pe lider. Vorbind astăzi despre el, n-am simțit să-i mai adaug <i>san </i>după nume. <i>He's no san of mine! </i>O să-mi treacă. Îmi culeg cioburile inimii de pe jos și merg mai departe. La repetiții, vreau să zic! Vorba melodiei, <i>a kiss with a fist is better than none. </i>Și în plus, dacă ei nu mă vor - ghinion! Eu tot voi merge la repetiții în fiecare miercuri seară, pentru că inima mea bate <i>ten-te-ko. </i><br />
<br />
Și ca să terminăm povestea într-o notă veselă. Priviți la acest câine! Din câte am putut observa, stăpâna lui l-a plimbat tot timpul pe lângă procesiune. Unde erau <i>mikoshi</i>, hop și el!<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgc_2o96gNzYu-WzF4eC6oClOYvsV80zrcO0OHPxrCYBfgkteeYZac1mfA9PP8iWxqsXnbd6PxulFT4z-t7d5eJ9VhyphenhyphenDoL3HXP6i_9OqBKAczdclM65OlnS8ebCV3QC_J7vtqKRzR2qn6g/s1600/IMAG0073.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgc_2o96gNzYu-WzF4eC6oClOYvsV80zrcO0OHPxrCYBfgkteeYZac1mfA9PP8iWxqsXnbd6PxulFT4z-t7d5eJ9VhyphenhyphenDoL3HXP6i_9OqBKAczdclM65OlnS8ebCV3QC_J7vtqKRzR2qn6g/s320/IMAG0073.jpg" width="208" /></a></div>
<i> </i> <br />
<br />
*<i>Mikoshi </i>este o lectică sau un palanchin aparținând unui templu shintoist în care nu se transportă oameni, ci zeul despre care se crede că locuiește în respectivul templu. Palanchinele arată ca niște temple mai mici, cu porți <i>jinja, </i>decorațiuni și tot dichisul. <br />
<br />
<br />
<b>EPILOG</b><br />
<br />
Trei săptămâni mai târziu...<br />
<br />
Ieri dimineață am mers cu trupa de taiko să cântăm la un eveniment la Intercontinentalul autohton.<b> </b>De fiecare dată când cântăm acolo, primim o mică sală în care să ne schimbăm în uniforme. Intrăm în sală, ne așezăm bagajele și unul dintre ei zice:<br />
<br />
- Deea, ieșim noi cât te schimbi tu și ne zici când termini.<br />
<br />
Asta e ceva ce-am auzit în premieră. Nu s-a mai pus niciodată problema în felul ăsta. Dar oricum, simțeam că e un pic absurd să stea șapte oameni după mine.<br />
<br />
- Nu e nevoie, zic. Mă schimb la toaletă.<br />
<br />
Pauză. Ne uităm toți unii la alții, nu zice nimeni nimic. Deschid repede gura, ca să nu mi-o ia altcineva înainte:<br />
<br />
- Dacă mă așteptați!! Mă duc să mă schimb la toaletă numai dacă mă așteptați și pe mine! Dacă nu mă așteptați, nu mă duc nicăieri. Stau aici, lipită de voi, nici nu mă interesează cum vă schimbați!<br />
<br />
Asemeni unui balon care se sparge, pufnesc toți în râs, mai puțin liderul nostru, care se uita la degetele de la picioare și se scuza în barbă:<br />
<br />
- Îmi pare rău, îmi pare rău...<br />
<br />
Pare că la evenimentul anterior, ceilalți au întrebat de mine înainte să cânte, dar din motive pe care probabil nici el nu le înțelege prea bine, liderul le-a zis că sunt prea obosită să mai cânt. Asta e, mai sunt și neînțelegeri, ce să facem... Între timp, i-am redat liderului <i>san</i>-ul de după nume, când vorbesc cu sau despre el, iar grupul e vesel și cântăcios ca întotdeauna. Cu <i>ten-te-ko</i> înainte, zic!70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-24743211688637673222016-05-03T18:07:00.001+09:002016-05-03T18:26:08.494+09:00Fiica rătăcitoare se-ntoarce!... dar nu promite că rămâne.Jumătate de an, trei tunsori și o scurtă vizită în România mai târziu, am revenit pe blog. Nu știu de ce, că n-am nimic extraordinar de povestit. Adică știu de ce... Treaba stă în felul următor: de multe ori am impresia că dacă aș dispărea brusc, n-ar observa nimeni. Mi-am făcut un obicei și de fiecare dată când mă lovește gândul ăsta, fac o listă mentală cu cel puțin cinci oameni care sigur ar observa într-un timp relativ scurt. Oamenii ăștia există, iar în rândul lor nu-mi număr colegii de la școală și șefa, care ar observa din motive evidente. Ci oameni cărora le pasă dacă exist sau nu. Eh, atâta vreme cât oamenii ăștia există, și pot să întocmesc lista, mi-e clar că mintea-mi joacă feste. Atât doar că anul trecut, la un moment dat, mintea mea a jucat și feste și hore și v-ați ascunselea și m-am simțit atât de copleșită, încât chiar am vrut să dispar cumva, dacă nu fizic, măcar virtual, de pe rețelele de socializare, care creează atât de mult zgomot. Cei cinci oameni (care, după cum spuneam, nu sunt imaginari) au sesizat imediat, m-au contactat care cum a știut, le-am explicat situația și asta a fost. Dar, ce să vezi, în timp am constatat că nu erau doar cinci oameni. Rând pe rând, am reluat legătura cu prieteni, amici, cunoștințe care au observat că dispărusem și care și-au manifestat îngrijorarea.<br />
<br />
Acum, ce să zic... am un interviu luat unui călător, tradus pe jumătate și lăsat baltă, pentru că în miezul acțiunii, m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Și n-am mai scris. Am o altă postare de blog scrisă pe jumătate și lăsată baltă, pentru că m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Am un jurnal de călătorie scris pe jumătate, pentru că m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Am câteva povestiri neterminate sau ne-editate pentru că m-am gândit că... Ați înțeles unde bat.<br />
<br />
Însă azi m-am gândit altfel. M-am gândit la oameni. Nu la cei cinci. La ceilalți. La cei care și jumătate de an mai târziu mă întreabă cum sunt și ce mai fac prin Japonia. Așa că am hotărât să scriu despre ce am făcut în ultimele luni. Poate, totuși... interesează? Pe cineva? Nu-mi dau seama, dar trec aici, notez diverse. Ce-mi vine în cap. Să vedem...<br />
<br />
1. M-am tuns scurt, din cauza unor probleme de sănătate. Prima oară am vrut să plâng în sufletul meu, pentru că-mi erau dragi tare cosițele mele. N-am plâns. În schimb, am pus pletele-ntr-un plic și le-am trimis donație la <a href="http://www.littleprincesses.org.uk/" target="_blank">Little Princess Trust</a>. Acum îmi las părul lung iar. Planul e să crească luuuuung lung, iar apoi să-l vopsesc verde-albastru-cenușiu. Sau blond. Sau mov. <i>To be decided.</i><br />
<br />
2. În toamnă m-am apucat de cântat la <i>taiko</i>, tobe tradiționale japoneze. E o trupă de <i>taiko </i>în oraș. I-am ascultat în timpul unui pelerinaj pe la templele din jurul orașului. A fost dragoste la prima audiție. M-am alăturat grupului, iar acum, în fiecare miercuri seară, fie ploaie fie vânt, sunt în curtea castelului Imabari, la repetiții. Am avut deja mai multe reprezentații cu ei, inclusiv de Anul Nou. La 12 noaptea trecute fix, am cântat în templul shintoist din curtea castelului Imabari, după care ne-am mutat tobele repejor în fața castelului și am mai cântat o dată și pentru public - oamenii veniți să viziteze castelul și templul în noaptea dintre ani. Pentru mine a fost, cred, cel mai reușit Revelion din ultimii 5 ani. Recent, am schimbat instrumentul, așa că probabil fac progrese. Sau așa îmi place să cred.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg966h4LFW_ae32yXy5TYJ5RMmYvo2AlPaix_D8qBjqhSI77qkzL0DFhGfQKSYhQVE-PZ9J0sUZMTgegufzSbdLjPe2EG0_-CQQETJQnT5tM_yL5s15xqaAZO-tym61tGajxZWQckRWwbE/s1600/yP5qvW.gif" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg966h4LFW_ae32yXy5TYJ5RMmYvo2AlPaix_D8qBjqhSI77qkzL0DFhGfQKSYhQVE-PZ9J0sUZMTgegufzSbdLjPe2EG0_-CQQETJQnT5tM_yL5s15xqaAZO-tym61tGajxZWQckRWwbE/s320/yP5qvW.gif" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
3. Am fost un pic și-n România. Am mers, am văzut, m-am întors. Îmi plac mămăliguța, limba română și flăcăii înalți, foarte înalți, cei mai înalți, mai înalți ca mine - un lux nesperat în situația mea actuală. M-am plimbat pe străzile Bucureștiului și m-am uitat în sus la oameni, ori de câte ori am putut. Or fi zis că-s nebună. În fine... Ce mi-a mai plăcut a fost să mă întorc în Japonia! <br />
<br />
4. Cum-necum, m-am apucat de cursuri de ceremonia ceaiului cu o mămăiță minunat de adorabil de vicleană. M-a păcălit să fac și cursuri de caligrafie cu dumneaei, deși caligrafia se face doar cu mâna dreaptă, iar eu sunt stângace. Ce să fac acum, învăț să scriu și cu dreapta.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjjaKwKJq1DoreOAoWlKVBeDSrMPpSFYF_-1F-2So0kHccO14AR8w7ZKMgh_Jr606Bbt9alSJcNxCsS-Yp2pMgB5Rzxjhfo8tW0MBskjkpKcxUdHdQl8EzkmZcz7izCm7SoDR-EhQHVb1g/s1600/2016-04-11+09.25.28.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjjaKwKJq1DoreOAoWlKVBeDSrMPpSFYF_-1F-2So0kHccO14AR8w7ZKMgh_Jr606Bbt9alSJcNxCsS-Yp2pMgB5Rzxjhfo8tW0MBskjkpKcxUdHdQl8EzkmZcz7izCm7SoDR-EhQHVb1g/s320/2016-04-11+09.25.28.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj8YcEQb5Y6se85Roa8N84Qb_IVc9fFaPMCtiSevVS_s3NC23qxPJCBUre6Aim3snINzHhthGuTeh_nuyT5n6BR9nSMiTnZNxiZFhvs-QEpNIzqnVZqPVjFt5BuzoeTquOpQsUab-Jjrmo/s1600/2016-04-10+14.07.10.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj8YcEQb5Y6se85Roa8N84Qb_IVc9fFaPMCtiSevVS_s3NC23qxPJCBUre6Aim3snINzHhthGuTeh_nuyT5n6BR9nSMiTnZNxiZFhvs-QEpNIzqnVZqPVjFt5BuzoeTquOpQsUab-Jjrmo/s320/2016-04-10+14.07.10.jpg" width="180" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifGjE8FnN2Phd2HeunC3voynJq05TmsUCrgpnI9GfR0ESg_VAenkoQC9W8K6oKJtKKQXX6AXX34BQ9kA3rND65JV1UjgAUETthu0cgH_KOSO1gGxfa1z7nkQQcT2RgEZlZ-oWaYVfFzto/s1600/2016-04-11+09.25.32.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="239" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifGjE8FnN2Phd2HeunC3voynJq05TmsUCrgpnI9GfR0ESg_VAenkoQC9W8K6oKJtKKQXX6AXX34BQ9kA3rND65JV1UjgAUETthu0cgH_KOSO1gGxfa1z7nkQQcT2RgEZlZ-oWaYVfFzto/s320/2016-04-11+09.25.32.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<br />
5. Am fost și anul ăsta la Imabari International Fair, unde am făcut vreo sută cincizeci de papanași (am avut și ajutor!), am cântat (prost) și am dansat (bine). După ce am dansat cu public pentru prima oară în mai bine de un an, am hotărât că dansul e un iubit cu care vreau să mă împac, așa că mă pregătesc să formez o grupă nouă de dans și să predau <i>fusion belly dance </i>în Imabari. Dacă sunteți în Imabari sau prin zonă, și vreți să dansați, aceasta nu este o pipă, este o <a href="https://www.facebook.com/ManekiNekoPerformingArts/" target="_blank">reclamă</a> foarte bine mascată.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjfaAo82EiFxKOhauxKjhyTABG-akyB5oFpHLN1llUlNKhcugcP9m7lRCZ4JDVfed97DLHgoQS9YHLl23_eBdtGGj2miSOh7qoMkDPt8qesUwjmXukEZsXDKQnD9bG1dWr3KAJh7XClAwM/s1600/FullSizeRender+%25286%2529.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjfaAo82EiFxKOhauxKjhyTABG-akyB5oFpHLN1llUlNKhcugcP9m7lRCZ4JDVfed97DLHgoQS9YHLl23_eBdtGGj2miSOh7qoMkDPt8qesUwjmXukEZsXDKQnD9bG1dWr3KAJh7XClAwM/s320/FullSizeRender+%25286%2529.jpg" width="240" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjUwW_toRvLtXOkgjED-e__qEmhH3Ft7UfPFkKycS_884yz9tJVF_83wTnMlA5BiMSTSfF1rjPFkzgh8FX0cOUbpHQfee15iHMsNn8xlNE_oaDQ2dhSbnEuecocj_RxWEL3-7AJtRhYN9g/s1600/2016-04-11+09.22.11-1.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjUwW_toRvLtXOkgjED-e__qEmhH3Ft7UfPFkKycS_884yz9tJVF_83wTnMlA5BiMSTSfF1rjPFkzgh8FX0cOUbpHQfee15iHMsNn8xlNE_oaDQ2dhSbnEuecocj_RxWEL3-7AJtRhYN9g/s320/2016-04-11+09.22.11-1.jpg" width="180" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgIopgl2zeKfHaHEsG31rqV5arzWqlBjBZ0lVA3RSa5EZj0eUMX9unO53_xmuo0i0mPTTW1Qv8MoJty6eyyb1gamLUelhfsEfdT-1sSUXz5oU1mlh3ZPsFzilYa3j6YJ6-it72Sh4Vfh84/s1600/2016-03-06+13.34.44.jpeg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgIopgl2zeKfHaHEsG31rqV5arzWqlBjBZ0lVA3RSa5EZj0eUMX9unO53_xmuo0i0mPTTW1Qv8MoJty6eyyb1gamLUelhfsEfdT-1sSUXz5oU1mlh3ZPsFzilYa3j6YJ6-it72Sh4Vfh84/s320/2016-03-06+13.34.44.jpeg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
6.Vreme de câteva luni m-am antrenat pentru maratonul din Osaka. După ce m-am înscris cu emoții și am fost selecționată printr-o minune, m-a apucat panica și am hotărât să nu mai merg. Dar am alergat în alte curse, printre care un semimaraton pe munte. Pardon, nu orice fel de semimaraton: Gourmet Half Marathon. Adică am alergat un semimaraton prevăzut cu pauză de masă la fiecare 3-5 km. Sunt selectivă cu mâncarea mea, așa că n-am putut să mănânc la fiecare popas, dar am apreciat ideea. Altfel, a fost pentru prima oară când am alergat pe munte. Mi-a plăcuuuuuuut! <i>Fun fact</i>: știți cum atunci când te înscrii la curse și crosuri primești cadou un tricou, sau un energizant, sau o șapcă. Ei bine, la Gourmet Marathon am primit un kilogram de orez. <br />
<br />
7. Recent a fost ziua mea, ocazie cu care am făcut două lucruri. Mai întâi, am luat listele de contacte din Whatsapp și Line la rând, am selectat un număr de oameni extrem de norocoși și i-am întrebat de sănătate. M-am prefăcut interesată de viețile lor, după care le-am băgat replica ”Și nu uita să-mi zici la mulți aaaaani!”. Asta fac oamenii de zilele lor de naștere, nu? Nu? Apoi am mers cu niște prietene la Okuno-jima, sau cum îi zicem noi cu afecțiune, <i>Bunny Island. </i>Interesantă istoria acestei insule. Zice-se că până după al Doilea Război Mondial, insula asta nu era pe hartă, iar japonezii o foloseau pentru a face arme sau bombe cu gaze otrăvitoare. Motiv pentru care nu este locuită. Dacă teoretic nu exista, practic nu avea cum să se mute cineva acolo. Se mai zice că suprapopularea insulei cu iepuri se datorează faptului că japonezii țineau iepuri în laboratoare pentru a testa gazele respective pe ei. Insula a fost părăsită după război, depozitele și fabricile au devenit ruine, dar iepurașii au rămas. În prezent, ei atrag turiști dotați cu morcovi și varză și stau ca niște putori ce sunt, să fie hrăniți, fotografiați, filmați și răsfățați de puhoiul de turiști. În afară de copii. Iepurii <strike>o rupeau la fugă</strike> se cam fereau de copilași.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgdsjBCrYxMAWRUHWymo1_goLWO9nvs8jT06JjHKtxYAvfqZDueGcn7-n6jrDcTh5a5mMOpoKc_Qk2Za6h7cpvXyBZ7atrg92rk_IHPmwsKFTQDwTgbBXT5xdbDiu5n5KO7EH5O4gybcP0/s1600/2016-05-01+21.31.18.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="239" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgdsjBCrYxMAWRUHWymo1_goLWO9nvs8jT06JjHKtxYAvfqZDueGcn7-n6jrDcTh5a5mMOpoKc_Qk2Za6h7cpvXyBZ7atrg92rk_IHPmwsKFTQDwTgbBXT5xdbDiu5n5KO7EH5O4gybcP0/s320/2016-05-01+21.31.18.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjqZIsl0EvrPZj6pzrQhKBQMrcMJBSGtiZiKvTSL4nOd4mvWGN5xS02lYGt64V7DL5H-uU5AsR4m1ei873wvlRBLjVtpizlzJAK00u-k-86R2cyaox8zj8usJ3jGunH3DWw-GZfJ8cOoMM/s1600/2016-05-01+21.31.20-1.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="239" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjqZIsl0EvrPZj6pzrQhKBQMrcMJBSGtiZiKvTSL4nOd4mvWGN5xS02lYGt64V7DL5H-uU5AsR4m1ei873wvlRBLjVtpizlzJAK00u-k-86R2cyaox8zj8usJ3jGunH3DWw-GZfJ8cOoMM/s320/2016-05-01+21.31.20-1.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh5l42VgdBCLt9L0lu62HSOIcInSvUDgA1_ev8pZpu5xnb0o4DVzKmIrN5q1vcMnAIbulsHTepGQK9IgHhCyoUX3mfIumsetS7_wct1dZB0eA5KYJohoD_E_9xN38lplfYGl5A2YTyMN-k/s1600/2016-05-01+12.38.42.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh5l42VgdBCLt9L0lu62HSOIcInSvUDgA1_ev8pZpu5xnb0o4DVzKmIrN5q1vcMnAIbulsHTepGQK9IgHhCyoUX3mfIumsetS7_wct1dZB0eA5KYJohoD_E_9xN38lplfYGl5A2YTyMN-k/s320/2016-05-01+12.38.42.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
Am mers, așadar, pe insulă, m-am abținut cu greu să nu fugăresc iepurii cot la cot cu copiii, am făcut picnic, am stat la plajă (a propos, cu sau fără iepuri, insula merită vizitată fie doar și pentru peisaj - e superbă). După care ne-am zis să dăm o fugă și pe Hakata-jima, o altă insulă unde știam că recent a fost amenajat un loc unde se poate înota cu delfini. Nu știu exact ce îmi imaginam, dar nu a fost ce credeam. Locul se cheamă <i>Dolphin farm </i>(dafuuuq?), iar delfinii aceia sunt vizibil chinuiți. Cumva, mi-a amintit de grădina zoologică din București. Am stat 10 minute, după care le-am lăsat pe prietenele mele să se sature de delfini și am ieșit.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhiJ6XaUVRhp9rKks4Ooa-P7D7-wB22M36SJrJeuWtH353If8XDsv9A7YwHPpRy0IBrAgIiCyXTtg9d-rUBhZ7y20iF1RAq3SbjVl3W1_bSGre50KZFihZExyxqMe4eHz7jFxDD9nnacOI/s1600/2016-05-01+12.34.56.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhiJ6XaUVRhp9rKks4Ooa-P7D7-wB22M36SJrJeuWtH353If8XDsv9A7YwHPpRy0IBrAgIiCyXTtg9d-rUBhZ7y20iF1RAq3SbjVl3W1_bSGre50KZFihZExyxqMe4eHz7jFxDD9nnacOI/s320/2016-05-01+12.34.56.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Okuno-jima</td></tr>
</tbody></table>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgKJoEvPlR98zuL_PAurlEzKtMChOWAXBnMPYtB0DxQd325O0oboHWwvEVLcIo5zOzcF5bQhglAfbk3FsYqC_fF6tDs0pwI1jwoOoPD6pdbsFf6aMQ3-tgHR-_Ip0ds5m2HKHA5VhrdXso/s1600/2016-05-01+21.31.20-5.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="239" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgKJoEvPlR98zuL_PAurlEzKtMChOWAXBnMPYtB0DxQd325O0oboHWwvEVLcIo5zOzcF5bQhglAfbk3FsYqC_fF6tDs0pwI1jwoOoPD6pdbsFf6aMQ3-tgHR-_Ip0ds5m2HKHA5VhrdXso/s320/2016-05-01+21.31.20-5.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgq1PlZxBwnCrW8jQPHbwM07JqpJkPxWL2C65gkmvgGobwD7aTxJFc4tCykR8_cTZGOT1R2PjokWN_rNuMNn3K4vHxZ4W_QrcxZHEkFBDDFNuBkpUSPpxRUYCI1IH_IEC5usRq38eJq1AQ/s1600/2016-05-01+16.05.28.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgq1PlZxBwnCrW8jQPHbwM07JqpJkPxWL2C65gkmvgGobwD7aTxJFc4tCykR8_cTZGOT1R2PjokWN_rNuMNn3K4vHxZ4W_QrcxZHEkFBDDFNuBkpUSPpxRUYCI1IH_IEC5usRq38eJq1AQ/s320/2016-05-01+16.05.28.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Hakata-jima</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
8. De Crăciun s-a întâmplat să mă bucur peste măsură când am primit cadou o mică figurină cu R2-D2. Oamenii cu care eram au reținut bucuria mea și de atunci cu orice ocazie posibilă, primesc lucruri legate de Star Wars (papuci, tricou, carpetă, pictură pe pânză etc). Cel mai recent, am primit un așternut de pat cu Darth Vader. În locul meu, probabil că altă femeie ar fi zis mulțumesc și ar fi lăsat așternutul să fie mâncat de molii în vreun sertar. Eu n-am irosit nicio clipă și l-am pus pe pat din prima seară. Și când, femoționată (fericită+emoționată), m-am băgat în pat, mi-am întrevăzut viitorul preț de o secundă. Și m-a umflat râsul, pentru că mi-am dat seama că nu voi fi <i>crazy cat lady</i>, așa cum credeam. Nu, asta sigur nu. Pentru că sunt alergică la pisici. Voi fi doar <i>crazy lady</i>. Sau, mai mult ca sigur, <i>lonely crazy lady.</i> Spun asta pentru că am încercat să-mi imaginez ce bărbat normal ar putea să zică vreodată ”Da, iubito, hai în pat. Eu, tu și Darth Vader.” Nici unul, nu? Pe de altă parte, nu-mi trebuie normal. Ce să fac, am corpul unei femei de 28 de ani, în care se află spiritul unui băiețel de 5 ani. Prevăd mulți ani de singurătate. Dar, hei!, măcar nu mă plictisesc.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg5ZlcISLDZ7dL1rBatKcvOZlRcQUJERAJWE9jrsV93_crfBJvtYrtG2e7-3qsyw8D9aeFlW-UTMaKs-JZ-eJTi4ii3CyxRZJjSBB0VBTIjnOFKA998oAOPwRkR6JU4Ey9vKG1hp8MLpKk/s1600/2016-05-01+21.20.58.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg5ZlcISLDZ7dL1rBatKcvOZlRcQUJERAJWE9jrsV93_crfBJvtYrtG2e7-3qsyw8D9aeFlW-UTMaKs-JZ-eJTi4ii3CyxRZJjSBB0VBTIjnOFKA998oAOPwRkR6JU4Ey9vKG1hp8MLpKk/s320/2016-05-01+21.20.58.jpg" width="180" /></a></div>
<br />
9. Mi-am tras permis de conducere japonez. Mașină? Nu, n-am. Dar am permis! Nu știu ce voi face cu el, dar am simțit eu că e musai să pot conduce în Japonia, chiar dacă nu am <i>ce </i>conduce. M-am chinuit un picuț, dar l-am luat din prima. E simpatic. Îl mai scot uneori din portofel, mă uit la el și-mi zic ”Măi, Deea, măi... ai permis!” Și chiar așa e. Am.<br />
<br />
10. M-am îngrășat foarte tare. Interesează pe cineva? Asta chiar sper sincer că nu interesează pe nimeni. E un fapt care îmi consumă deja fiecare strop de energie, mă macină mai mult decât ar trebui. Dar dacă interesează pe cineva, să-mi ziceți. Lăsați un comentariu, să știu. Ca să nu mai fim prieteni, nu de alta. Ce mă deranjează, de fapt, este societatea în care trăim și imaginile distorsionate cu care suntem hrăniți. Dar despre asta, altă dată.<br />
<br />
11. Am scris o poveste, iar povestea asta a fost publicată într-un <a href="https://www.facebook.com/scrisoridincipangu/" target="_blank">volum foarte mișto</a>. Cartea a fost publicată la mijlocul lui martie, dar eu încă n-am ținut-o-n mână, așa că nu pare real. Însă am o poză cu coperta! Când am îndoieli cu privire la univers, viață și tot, scot telefonul și privesc coperta asta, pe care apare și numele meu. Apoi mă uit la numele celorlalți autori, și iar mă apucă panica (<i>I'm not worthy, I'm not worthy!!</i>). Bag telefonul în buzunar, mă uit pe pereți... Și uite-așa trec zilele.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhv3_ncTcB9l6NbyOKblvNh7-HSsLHbUqxEEwHNNKBojiTYHThh6QRPpfeVittjTZ-AkbawGloiVo5brBuKo4GvaGtGs0kVtWmhmtjCK2QI2ws0tU6LCuxNKl_GhIb7bVOuvTE155D7V4I/s1600/IMG-20160320-WA0001.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhv3_ncTcB9l6NbyOKblvNh7-HSsLHbUqxEEwHNNKBojiTYHThh6QRPpfeVittjTZ-AkbawGloiVo5brBuKo4GvaGtGs0kVtWmhmtjCK2QI2ws0tU6LCuxNKl_GhIb7bVOuvTE155D7V4I/s320/IMG-20160320-WA0001.jpg" width="179" /></a></div>
<br />
<br />
Cam asta am făcut în ultimele 6-7 luni. Voi ce mai faceți? Mă duc la văzut de balene luna viitoare. Să vă povestesc <i>dupe</i>?70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com9tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-10071622001812393212015-08-22T09:12:00.002+09:002017-08-15T15:25:30.143+09:00Sunt o ciudată, îmi plac ciudații, dar nu toți ciudații.Săptămâna trecută am fost la Tokyo. A fost o călătorie planificată din timp, pentru că urma să o reîntâlnesc pe <i>my partner in crime </i>(Bună, Clau!), dar și pentru că Tokyo e mai aproape de prefectura Gunma decât Imabari. Și era musai să ajung în Gunma, ca să mă arunc în cap (<a href="http://70daysinjapan.blogspot.jp/2015/08/ziua-cand-am-sarit-in-cap-de-doua-ori.html" target="_blank">vezi postarea anterioară</a>). De când locuiesc în Imabari, am fost la Tokyo de mai multe ori, încercând diverse variante de transport: avoinul, <i>shinkansen</i>-ul, autobuzul de noapte. Cu ocazia ultimei călătorii, dormisem destul de bine în autobuz, așa că l-am ales din nou.<br />
<br />
E tare simpatic autobuzul ăsta de noapte. Scaunele sunt puse pe trei rânduri, cu suficient de mult spațiu între ele. Toate scaunele de lângă ferestre pot fi separate de restul cu o perdea, astfel încât să ai un oarecare sentiment de intimitate. În plus, ți se pun la dispoziție papuci de interior, pătură, cafea (oribilă, dar mna...) și ceai la discreție. Deși autobuzul este dotat și cu toaletă, face și două-trei opriri în zone special amenajate pe autostradă, ca să-și mai dezmorțească lumea picioarele și posterioarele. Nu de alta, dar face 12 ore de la Imabari la Tokyo.<br />
<br />
Așa că iată-mă-n autobuz! Fericită, cu papuceii în picioare, cu Kindle-ul în brațe (am descoperit că pot citi în autobuz, atâta vreme cât merge pe autostradă, altfel îmi vine rău) și un zâmbet larg pe față. Nu plecăm bine, că îmi trag perdeluța, îmi las scaunul pe spate și, cu picioarele încolăcite-n fel și chip, mă afund în lectură. Vine și prima oprire, ies din autobuz, mă plimb puțin prin magazinele cu suveniruri, îmi cumpăr o sticlă de apă și mă întorc la locul meu. Șoferul ne anunțase deja că după această oprire urma să stingă luminile în autobuz și că ne roagă să tragem perdelele din dreptul geamurilor, Mai precis, ni se creau condiții pentru năniță.<br />
<br />
Nu trebuie să-mi zici de două ori când e vorba de mers la culcare. Am găsit o poziție confortabilă, am tras pătura peste mine și am adormit aproape instantaneu. Nu știu cât timp trecuse, dar dormeam deja destul de adânc - probabil că și visam ceva - , când simt că mă smucește cineva de umăr. Deschid ochii, văd un tip care se invitase dincolo de perdeluța mea și stătea în picioare în dreptul scaunului meu, cu o mână fluturându-mi un telefon mobil în fața ochilor, iar cu cealaltă făcându-mi semn să tac. Pesemne influențată de cine-știe-ce monștri visam, am dat să țip, dar...<br />
<br />
<b>Paranteză</b><br />
<b><br /></b>
Lectura în care spuneam că mă afundasem la începutul călătoriei era <i>A Song of Ice and Fire </i>aka <i>Game of Thrones </i>(<i>A Dance with Dragons, </i>ultimul volum). Poate "afundată" nu este cuvântul potrivit; absorbită, transportată pe alte meleaguri, printre cavaleri, regine și dragoni. Cam așa am fost în ultimele două luni, de când m-am apucat de citit seria. Tot atunci, visele mele oricum bizare, și-au făcut bagajele și s-au mutat în King's Landing. Nu-mi amintesc tot ce visez, dar din ce-am ținut minte, nu a fost vis în ultima vreme să nu fie marcat într-un fel sau altul de acțiunea romanului.<br />
<br />
Cel mai tare vis a fost înainte de cel în care mă țineam de mână cu însuși Zeul Luminii, R'hllor, care apăruse ca un înger păzitor uriaș și mă plimba prin lume, apărându-mă de rele (<i>for the night is dark and full of terrors</i>); a fost înainte chiar și de visul în care Jamie Lannister răpunea adversari în stânga și-n dreapta (avea ambele mâini), iar eu eram domnița pe care încerca s-o impresioneze. A fost acum vreo lună, când am terminat de citit cel de-al treilea volum exact înainte de culcare.<br />
<br />
Se făcea că Cersei tocmai dăduse ordin să fie ars Turnul Mâinii, iar eu eram în mulțimea care se strânsese să caște gura. Visul a început cu mine privind flăcările care înghițeau tot mai mult din turn, și cu Cersei întorcându-se la castel, urmată de gărzi. Tot privind spre foc, am simțit cum încep să mi se adune lacrimile în colțurile ochilor și m-am pomenit întrebând cu voce tare:<br />
<br />
- De ce? De ce? Nu înțeleg... de ce să-i dea foc?<br />
<br />
Cumva, știam că n-am ce căuta în povestea aia și bănuiam că visez, așa că nu mă așteptam să mă audă cineva. Credeam că sunt doar un martor care vede, dar nu e văzut (...un cititor?). Dar n-am terminat bine de vorbit, că un bărbat din fața mea se întoarce spre mine și-mi zice:<br />
<br />
- Nu-ți pui întrebarea potrivită. N-ar trebui să te întrebi de ce-i dă foc. Ar trebui să te întrebi ce este.<br />
<br />
Mi-a luat o vreme să-l recunosc, pentru că era mai tânăr decât în cărți/serial și semăna cu Iisus, dar am înțeles repede că stăteam de vorbă cu Yoren.<br />
<br />
- Cum adică, ce este? Este Turnul Mâinii, zic.<br />
- Da, dar al cui turn?<br />
- Al Mâinii.<br />
<br />
Yoren se uită la mine extrem de serios.<br />
<br />
- Care mână? mă-ntreabă.<br />
- Ce știu eu... Tywin Lannister, Tyrion, Ned Stark, Jon Arryn, ăia care-au fost Mâini înaintea lor.<br />
- Nu înțelegi. Nu este turnul lor. Este turnul mâinii.<br />
- Cum adică?<br />
- E al mâinii, Deea. Gândește-te.<br />
- Mă gândesc, dar...<br />
<br />
Și dintr-o dată, simt cum mă luminez...<br />
<br />
- E al mâinii! zic. E chiar al mâinii! E turnul mâinii! Al uneia dintre cele două mâini.<br />
- Exact. Al mâinii. Iar <i>turnul</i> mâinii este un fel de turn de control. De aici este controlată mâna.<br />
<br />
Și, odată cu înțelegerea acestui amănunt, toată scena se dizolvă, iar eu văd cum se termină tot <i>Game of Thrones, </i>care nu e un <i>fantasy </i>medieval, ci un fel de Osmosis Jones. Nu există King's Landing, este un creier. Nu există Westeros, este un corp uman. Iar toți cavalerii, lorzii, renegații, rebelii și strigoii sunt anticorpi, nutrienți, microbi, toxine, care sunt într-o permanentă luptă, unii încercând să mențină corpul sănătos, alții încercând să-l doboare. În visul meu, teoria asta avea o logică fără cusur, iar scena de carte dizolvată a lăsat loc unui glob mare de lumină în care eram numai eu, repetând la nesfârșit "Am înțeles, am înțeles, are sens!!"<br />
<br />
M-am trezit în miezul nopții, zicând "Am înțeleeeees!" M-am luat cu mâinile de tâmple, nevenindu-mi a crede cât de simplu fusese totul și cât de ingenios a fost George R.R. Martin în construcția poveștii. Apoi m-am panicat, gândindu-mă că e musai să-mi notez revelațiile astea, altminteri le voi uita până dimineață. Însă o voce din capul meu mi-a zis, "Vezi-ți de treabă, Deea. Cum să uiți ceva atât de important?! O să-ți amintești. Acum culcă-te, ești obosită." Și m-am culcat la loc.<br />
<br />
Iar când m-am trezit de-a binelea de dimineață, am râs. Și am râs, și am râs, și am mai râs, chiar și câteva zile mai târziu.<br />
<br />
Deci când spun "cine-știe-ce monștri visam," orice e posibil. Cert este că, în autobuz, trezită fiind de un străin, pe întuneric, nu știu ce-am văzut, dar n-avea chip de om.<br />
<br />
<b>Închid paranteza</b><br />
<b><br /></b>
<b><br /></b>
..., dar printr-un miracol, n-am țipat. M-am uitat lung la el câteva secunde, încercând să-mi dau seama dacă îl cunosc. Era un japonez cu fața pufoasă, tuns castron și cu ochelari. I-aș fi dat vreo cinșpe ani, deci o fi avut vreo douăzeci. Cu japonezii nu știi niciodată.<br />
<br />
Nu-mi revenisem încă, nu știam ce să spun sau în ce limbă să vorbesc, iar el îmi tot vâra telefonul ăla în față. Ultima oară când cineva îmi băgase forțat un telefon mobil în față, pe neașteptate, eram în București, în tramvaiul 5, la o oarecare stație, iar individul respectiv mi-a pozat decolteul (chiar sub nasul meu - la propriu!) și a rupt-o la fugă când s-au deschis ușile. Așa că nici telefonul fluturat cu entuziasm și speranță nu mă făcea să mă simt mai bine. Am văzut totuși că nu era setat pe cameră, ci avea un mesaj scris în engleză. L-am citit până la urmă. Citez din memorie:<br />
<br />
"Te-am văzut când am urcat în autobuz. Ești atât de frumoasă. M-am îndrăgostit la prima vedere. Te iubesc!"<br />
<br />
Îmi vine să râd, dar nu vreau să fiu nesimțită. Încerc să-i dau telefonul înapoi, îl împinge ușor spre mine, semn că ar fi cazul să-i și răspund. Mă panichez un pic la gândul "Aoleu, cum scap de ăsta?", dar apoi îmi amintesc de Audrey Hepburn în <i>Breakfast at Tiffany's </i>și-i scriu <i> "Thank you." </i>Citește, se uită la mine încurcat, încearcă să-mi spună ceva în șoaptă, nu reușește. Până la urmă mă întreabă:<br />
<br />
- Vorbești japoneză?<br />
- Da.<br />
- Unde cobori?<br />
<br />
<br />
<i><br /></i>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjPC23-BVVOaZHTrRRntO6h6CbVwvhyphenhyphen0TdzzttvR2vkWYULUs0f69g6sfVlqgZYCVqn-YMXzYvMXNOIKcJWtHMxJwpYrgtREOLAAGpnPm-Iq1tC2KURZA8gWjusmtejt03LpyPmDmDrg-8/s1600/audrey-beautiful-boy-gentleman-Favim.com-964077.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjPC23-BVVOaZHTrRRntO6h6CbVwvhyphenhyphen0TdzzttvR2vkWYULUs0f69g6sfVlqgZYCVqn-YMXzYvMXNOIKcJWtHMxJwpYrgtREOLAAGpnPm-Iq1tC2KURZA8gWjusmtejt03LpyPmDmDrg-8/s320/audrey-beautiful-boy-gentleman-Favim.com-964077.jpg" width="286" /></a></div>
<i><br /></i>
<br />
<br />
<br />
Unde cobor? Pe bune? Ah, ce soluții am? Să mint? Cu ce m-ar ajuta să mint, că doar suntem amândoi în spațiul ăsta restrâns, nu e ca și cum nu m-ar putea vedea când cobor. Nu pot decât să spun adevărul și să sper să coboare el înaintea mea.<br />
<br />
- La Shinagawa, zic.<br />
- Și eu!<br />
<br />
Fir-ar! Nu zic nimic. Mă uit în gol. Tot el:<br />
<br />
- Când coborâm la Shinagawa, să mergem să bem o cafea.<br />
- Ah, nu pot. Mă întâlnesc cu o prietenă.<br />
<br />
Ori nu m-a crezut că urma să mă întâlnesc cu cineva la 7 dimineața, ori nu m-a înțeles, ori s-a făcut că nu pricepe.<br />
<br />
- Da, zice, dar înainte de asta. Să ieșim în oraș, să stăm de vorbă.<br />
- Nu, nu se poate. Mă întâlnesc cu prietena la care stau la Tokyo, imediat după ce cobor din autobuz. O să mă aștepte.<br />
<br />
Mai încearcă el să spună ceva, dar deja mi-era greu să-i descifrez șoaptele și parcă-i puteam auzi pe ceilalți pasageri înjurându-ne în gând de toate cele dragi.<br />
<br />
- E târziu și deranjăm. Hai să nu mai vorbim.<br />
<br />
Se uită lung.<br />
<br />
- Dar... un sărut?<br />
<br />
De data asta mă uit eu lung.<br />
<br />
- Poftim?<br />
<br />
Își duce degetul arătător la buze și-mi arată, probabil sperând că în secunda în care voi înțelege, mă voi agăța de gâtul lui.<br />
<br />
- Nu mă săruți?<br />
<br />
- Știi ce, îi zic, e târziu. Mi-e somn. Aș vrea să dorm acum, OK?<br />
<br />
Iar se uită încurcat la mine, dar nu-mi pasă. Îmi pun căștile în urechi, mă întorc cu fața în partea cealaltă și pleacă. Acum mai dormi, Deea, dacă poți. Mă speriase așa tare trezindu-mă, că încă-mi simțeam pulsul ridicat. Am dormit cu întreruperi o vreme, fiind prea agitată să mai pot adormi de-a binelea, dar într-un final (peste vreo oră), m-a luat somnul iarăși.<br />
<br />
Și iarăși simt cum mă smucește careva. M-am trezit dintr-un vis, din nou, m-am speriat, din nou, același el îmi flutura telefonul în fața ochilor, din nou. Singura diferență era că de data asta îmi scrisese ceva în japoneză. Numai că acum nici nu m-am mai deranjat să citesc, pentru că mă enervasem <i>atât </i>de tare, încât spumegam la gură și scoteam flăcări pe nas (<i>he had woken the dragon</i>). Așa că am pus de-o parte politețea și vârsta pe care o am, și m-am purtat ca Domnul Goe care vrea să vie trenul.<br />
<br />
- Mi-e somn!<br />
- Uite, citește...<br />
- Mi-e SOMN!! Mi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomn!!! Lasă-mă să dorm!<br />
<br />
Și cu asta, mi-am tras pătura peste cap și m-am întors cu spatele la el, în speranța că va pleca. L-am simțit cum a mai stat acolo vreun minut, uitându-se la mine, probabil cu aceeași figură încurcată ca și mai devreme. Dar până la urmă a priceput aluzia și s-a retras.<br />
<br />
După asta, chiar că n-a mai fost chip să dorm. M-am sucit de pe o parte pe alta, întrebându-mă ce-o să fac dacă mă abordează iar. Din fericire n-a fost cazul. Mi-am dat seama că după accesul meu de furie copilăresc, a înțeles și el că e inutil să mai încerce, mai ales când, la următoarea oprire a autobuzului, nici măcar nu s-a obosit să coboare din autobuz, darămite să mai încerce să intre-n vorbă. Văzând asta, m-am mai liniștit un pic, dar nu complet. Acum mă întrebam ce-o să fac dacă se ține după mine când cobor la Shingawa. Însă la întrebarea asta am găsit răspuns "Îi trag una de nu se vede!" Și m-am calmat.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEggmUXPcNawujEWWFvUv1t_QNrZbraIaF4Qy2l6iqZ1PG0wdy0_-UJypLBzRAcRh6m6gU1IU2iucawMsEES4OrU0fGonbJzj75T7YLbACfCyhjhz7DXOAq_KdgUSYD1dC8ZygpBY0ovjig/s1600/cersei.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="179" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEggmUXPcNawujEWWFvUv1t_QNrZbraIaF4Qy2l6iqZ1PG0wdy0_-UJypLBzRAcRh6m6gU1IU2iucawMsEES4OrU0fGonbJzj75T7YLbACfCyhjhz7DXOAq_KdgUSYD1dC8ZygpBY0ovjig/s320/cersei.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
Am ajuns la Shinagawa, am scăpat de individ, și mi-am văzut de treburi conform planului.<br />
<br />
<br />
<br />
Și uite-așa ne întoarcem în zilele noastre. Mai precis, ieri, când am mers la poștă să trimit un plic și să achit niște facturi. În exact momentul când mă întorceam cu spatele spre bancomat și cu fața spre ușă (mândră fiind că am dovedit încă o dată porția kanji pe care mi-o servise bancomatul), intră un tătăiță. Se oprește o fracțiune de secundă. Se uită la mine. Cască gura, din care nu se mai vedea niciun dinte, și face doi pași spre bancomat, în <i>slow motion</i>. În tot timpul ăsta, eu mă uit la el și zâmbesc.<br />
<br />
- Ah, ești o <i>gaijin-san</i>?<br />
<br />
Mă întreb ce m-a dat de gol. Nu zic nimic. Continuu să zâmbesc.<br />
<br />
- O <i>gaijin-san </i>atât de frumoasă?<br />
<br />
Erau întrebări, dar n-am răspuns. Am învățat lecția: am zis mulțumesc, m-am întors iar spre ușă și-am plecat.<br />
<br />
<br />
În concluzie, există tot felul de ciudați pe lume. Există ciudați care visează monștri, personaje de cărți și sisteme imunitare. Există ciudați care cred că dacă s-au "îndrăgostit" la prima vedere, este în regulă să invadeze spațiul personal și somnul altora. Și există ciudați care cască guri știrbe la străini. Îmi place prima (n-am încotro) și ultima categorie de ciudați, că mă fac să râd. Cea de-a doua, nu prea mult. Spre deloc.<br />
<br />
Totuși, îmi plac 2 din 3. Nu e chiar așa rău.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-47784512412304086392015-08-16T13:29:00.001+09:002015-11-03T23:14:48.674+09:00Ziua când am sărit în cap. De două ori.Rutina e rutină oriunde. Se instalează şi în locuri veşnic fascinante, cum e Japonia. Inevitabil, când se furişează rutina, eu amorţesc şi am nevoie să fac ceva care să mă scuture un pic. Aşa am fost mereu.<br />
<div>
<br /></div>
<div>
Ce-am făcut acum este ceva ce îmi doream de foarte-foarte mult timp. Aşa că, deşi e un gest care se voia să mă scoată din zona de confort, nu a fost spontan. L-am planificat de câteva luni. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Bine-bine, Deea, ai făcut ceva, dar ce? Lăsând gargara la o parte: am sărit cu coarda elastică de la 42m. Bungee jumping, carevasăzică. Îmi doream de mult, mă mai gândeam uneori cum ar fi, cum s-ar simţi... alteori mă întrebam dacă aş avea curaj, dacă aş putea.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ei bine, da, am putut. Şi a fost mai simplu decât am crezut. Spun asta pentru că îmi imaginam că avea să fie greu să-mi înving o frică, să-mi fac curaj. Îmi imaginam că îmi trebuia un hei-rup motivaţional ca să-mi iau avânt. Probabil că treci prin toate astea ca să-ţi învingi o frică. Probabil că te încearcă şi o satisfacţie enormă când ai reuşit să învingi frica respectivă. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Eu n-am simţit toate astea. Întorcându-mă spre casă m-am tot gândit la diferenţa asta dintre aşteptări şi realitate. Oricum, socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg, dar în cazul ăsta parcă lipsea ceva. Cuvântul cheie este "frica." Adevărul este că nu mi-e frică de înălţime. Nu mi-e</div>
<div>
frică să sar în gol. Şi rareori mi-e frică de pericole fizice iminente. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Explicaţii pentru chestia sunt cu duiumul. N-o să intru în detalii, că nu e cazul aici. Dar m-am întrebat apoi care sunt fricile mele, totuşi? Pentru că nu e ca şi cum aş fi neînfricată. Am simţit simt şi eu frica. Dar când? În ce context? Hai să le identificăm şi să le dăm un nume - mi-am zis - şi-apoi să le învingem, una câte una.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Prima pe care am găsit-o este frica de succes. Încep o grămadă de planuri şi proiecte, creez contexte pline de potenţial în care mă avânt cu entuziasm, şi când pare că lucrurile se duc pe o pantă ascendentă, îmi tai craca de sub picior. De frică, simt că am făcut din autosabotaj o adevărată artă. Dacă ar avea succes proiectul ăla (oricare ar fi el), s-ar schimba lucruri cu mine, cu viaţa mea. Nu, nu, nu... asta înseamnă să dai piept cu necunoscutul. <i>Scary, </i>nu? <i>Engage self-sabotage!!</i> Să mergi înainte spre succes, fără îndoieli: abia ASTA înseamnă să ieşi din zona de confort. Şi e al naibii de înfricoşător. Pentru mine, zic.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Cu alte cuvinte, să fac un pas în gol şi să sar de la 40 m, nu m-a scos din zona de confort. M-a ajutat să zbor, m-a făcut să râd, m-a scos din rutină şi a fost atâââât de distractiv. Să găsesc un proiect care mă pasionează, căruia să mă dedic, în care să pun energie suficient de mult timp cât să culeg şi roade - asta cere curaj, curaj sub forma încrederii în forţele proprii şi a persevereţei. Numai când mă gândesc la asta mă ia cu ameţeală.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Motivul pentru care călătoria mea de anul trecut este importantă pentru mine dincolo de abilitatea mea de a transpune în cuvinte, este acela că a fost unul dintre puţinele lucruri din viaţa mea pe care le-am dus la bun sfârşit. Deci se poate. Cu toate astea, frica e tot acolo, cuibărită bine în inima mea, fericită doar în cutia mică şi întunecată numită "zona de confort."</div>
<div>
<br /></div>
<div>
De unde s-o apuc s-o scot de-acolo? Cum să fac s-o înving? </div>
<div>
<br /></div>
<div>
... cred aş fi preferat să fi avut frică de înălţime. Barem aveam idee cum să abordez problema.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiIwF3N85n1BhdnS3AG6WNeV90PeHIj5vKXYOFqKvl8OgHwtMVCEFTISRmXH1loC3ThJvUpAoZcy9NbeR2QeyxqnJu7yMKNhcCynNBCEnBMGAM8I-QRG14ydKAHefbiflWKzBqQnftcDOQ/s1600/IMG_9101.JPG" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em; text-align: center;"><img border="0" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiIwF3N85n1BhdnS3AG6WNeV90PeHIj5vKXYOFqKvl8OgHwtMVCEFTISRmXH1loC3ThJvUpAoZcy9NbeR2QeyxqnJu7yMKNhcCynNBCEnBMGAM8I-QRG14ydKAHefbiflWKzBqQnftcDOQ/s320/IMG_9101.JPG" width="320" /></a></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
PS Păianjeni. Mi-e frică rău de păianjeni. Au multe picioare şi ţes pânze. Aşa ceva n-ar trebui să fie normal...</div>
70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-78512304806686787232015-07-19T14:58:00.000+09:002015-07-19T14:58:39.962+09:00Fructe, legume și lucruri pe care nu le înțeleg.Iubesc tare mult Japonia. Cred că am mai spus lucrul ăsta. Și mai cred că nu e ceva care se va schimba prea curând. Asta nu înseamnă că înțeleg Japonia. Sunt atâtea lucruri pe care le admir și respect cu privire la țara și poporul ăsta, și cel puțin tot atâtea lucruri pe care le îndosariez frumos într-un registru imaginar, pe coperțile căruia e scris (cu toată dragostea), un mare "WTF...?" O să deschid acum registrul respectiv la capitolul "Fructe și legume" și-o să vă povestesc ce mă nedumirește.<br />
<br />
Ca scurtă introducere, trebuie menționat că într-o tentativă mai mult sau mai puțin disperată de a scăpa de eczemă/dermatită atopică, despre care poate vă amintiți că mă chinuia și anul trecut, am crescut considerabil consumul de fructe și legume. În special de fructe. Adică, mai nou, numai asta mănânc. Asta mi-a schimbat rapid obiceiurile care țin de cumpărături. Observasem de mult că fructele parcă sunt cam scumpe în Japonia, dar când cumperi doar câte un fruct-două, de poftă, nu-i așa o tragedie. Însă când înlocuiești două mese pe zi cu fructe, se cam adună. Drept urmare, am încetat să mai merg la <i>supermarket</i>-uri și am întrebat în jur unde să mă duc pentru a cumpăra produse locale, unde pot găsi fructe de import mai ieftine, de unde pot cumpăra <i>en-gross</i> (asta n-a știut nimeni să-mi spună), etc.<br />
<br />
În vreo două săptămâni de încercări și căutări, am găsit niște variante accesibile mie, ca distanță, preț, calitate. Am descoperit că, într-adevăr, este mult mai avantajos să cumperi legume de la producători locali. Sunt proaspete și se găsesc într-o varietate mai mare și la un preț mai bun decât în <i>supermarket. </i>În ceea ce privește fructele, situația e un pic diferită. Fructele de import sunt mult, mult, muuuuult mai ieftine decât cele locale. 30-40 de banane din Ecuador, ananas din Filipine, nucă de cocos din Thailanda -- toate mai ieftine decât un (1!!) ciorchine de struguri din Japonia. Sau decât un (1!!) mango din Japonia. Uneori mai ieftine decât 2-3 mere din Japonia. Și nu de oriunde din Japonia; vorbim de fructe din orașul sau prefectura în care locuiesc. Producție locală.<br />
<br />
Nedumerită, am întrebat din nou în jur. Câțiva japonezi pe care i-am întrebat doar au zâmbit și au ridicat din umeri. Am avut noroc cu profesoara mea de japoneză, care a știut să-mi explice ca unui <i>gaijin </i>(deși tot n-aș putea spune că înțeleg):<br />
<br />
(discuția ajunsese cumva la fructele de mango)<br />
<br />
Eu: Să știți că am fost surprinsă, totuși, să văd că mango e așa scump aici, deși e producție locală.<br />
<br />
Ea: E scump tocmai pentru că <i>este</i> producție locală.<br />
<br />
Eu: Cum așa? Nu înțeleg...<br />
<br />
Ea: Pe de o parte este mândria locală. "Ia uitați ce mango facem noi aici! Este cel mai bun!" Asta e mentalitatea. Cel mai bun mango e și scump. Pe de altă parte, nu toate fructele din producție ajung în magazin. Sunt alese numai cele mai frumoase și cele mai gustoase. Din 5 fructe, poate numai unul să fie dat la vânzare. Deci prețul amortizează și pierderile producătorului.<br />
<br />
Eu: Cu toate astea, prețul pe transport este mult mai scăzut decât în cazul fructelor de import. Nu se aplică la fel de multe taxe...<br />
<br />
Ea: Așa este, dar fructele de import nu sunt alese, ca cele locale. Iar pierderile care trebuie acoperite sunt mari.<br />
<br />
Eu: Chiar și așa, sunt sigură că există oameni care ar vrea să cumpere un mango imperfect, dar la un preț mai mic. Tot mango e.<br />
<br />
Ea: Nu se poate. Ar însemna să-și strice producătorul reputația.<br />
<br />
Eu: În cazul ăsta nu se face o risipă enormă de mâncare? Dacă aruncăm 4 din 5 fructe, nu e risipă?<br />
<br />
Ea: Ah, nu, nu... din fructele rămase se face suc.<br />
<br />
Eu: ...suc care se vinde în <i>supermarket </i>la suprapreț. Atunci unde sunt pierderile?<br />
<br />
În acest punct din conversație, chiar și Moriyama-sensei, profesoara mea, a zâmbit și a ridicat din umeri.<br />
<br />
Apreciez mândria asta locală și națională, dar cred că uneori este exagerată. Apreciez și faptul că fructele de import par să fie <b>numai </b>cele care nu pot fi produse pe plan local (spre deosebire de magazinele din România, unde dai de roșii din Polonia, Olanda, Italia, până să le descoperi pe cele românești). Însă sunt momente, ca azi, când stau și mă holbez la câte o mândrețe de mango precum cele de mai jos, și parcă nu-mi vine să dau 2.300 yeni pe o bucată (aprox 20 dolari), doar pentru a gusta mândria faptului că e crescut și făcut chiar aici, în Imabari. În astfel de momente aș aprecia mai mult un mango din Thailanda, de exemplu.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjipIs0XfsiUORwM4ql2ty80hKsMrQmtot6w-yz7pdC5cNp8G9ZzP3-jsD0x-1Hjf8zAasqGPUpWdC6XCt3bltiHRRaEhQYqPZ0AY5UUZ8njuKjZfMlYXCaGqe7q0NESVKH9DdPDH1L98I/s1600/2015-07-19+12.29.33.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjipIs0XfsiUORwM4ql2ty80hKsMrQmtot6w-yz7pdC5cNp8G9ZzP3-jsD0x-1Hjf8zAasqGPUpWdC6XCt3bltiHRRaEhQYqPZ0AY5UUZ8njuKjZfMlYXCaGqe7q0NESVKH9DdPDH1L98I/s320/2015-07-19+12.29.33.jpg" width="180" /></a></div>
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-43833295912947551232015-03-31T22:40:00.004+09:002015-03-31T22:53:36.037+09:00Ce am învățat după o lună de mers la sală în JaponiaÎn așteptarea interviului cu Rene, <i>couchsurfer-</i>ul ciclist pe care l-am găzduit săptămâna trecută, m-am gândit să vă povestesc puțin despre viața mea de zi cu zi la sală. De ce? Unu, pentru că e altfel decât la noi - deci poate vă amuză. Doi, pentru că mersul la sală în Japonia îmi creează noi și noi situații în care mă pot minuna de oamenii ăștia și cum sunt ei (o spun cu drag).<br />
<br />
Până atunci, aș vrea să menționez că vine și interviul pomenit mai sus, pe care îl anunțam cu surle și trâmbițe pe Facebook acum câteva zile. Însă ascultând înregistrarea, mi-am dat seama că habar n-am să iau interviuri: eu întreb, tot eu răspund, cu ce mai apucă să spună și omul ăla, s-a făcut o discuție de o oră pe care trebuie să o transcriu și să o traduc, iar mai apoi să selectez ce e interesant (picul spus de el) și să scriu articolul. Pfuuu... se face, nu-i chiar așa greu, dar nu prea am avut timp. Pentru că merg la sală. Și uite-așa am revenit la subiect.<br />
<br />
După cum spuneam, acum o lună am început să merg la sală. Cuvântul ”sală” are multe înțelesuri pentru mine. Acum vreo 15 ani, ”sală” însemna ”sala de sport în care aveam antrenamentele de karate”. Acum vreo 13-10 ani, ”sală” însemna ”sala de forță a clubului sportiv Dinamo” la care mergeam să trag de fiare. În ultimii 8 ani, ”sală” a însemnat mai mereu ”sală/studio de dans”. De data asta, ”sală” înseamnă iar ”locul unde trag de fiare”. O dată pe săptămână înseamnă și ”sala de dans unde fac hula”, pentru că SALA asta unde merg acum e un fel de World Class mai mic, o shaorma cu de toate într-ale <i>fitness</i>-ului. Adică au și sală de forță, și studio, și piscină, Cică ar avea și teren de tenis, dar eu nu l-am văzut. Nu că m-ar interesa - mă feresc intenționat de sporturile care implică mingi.<br />
<br />
Așadar, SALĂ. Din motive care țin strict de felul în care funcționează creierul meu, merg la sală de șase ori pe săptămână. Aș merge de 7 ori, dar ăștia fac pauză o zi. Carevasăzică, joia e închisă sala. Ce fac acolo așa mult timp? Alerg, negreșit. Nu la fel de mult ca pe vremuri (duse sunt vremurile când alergam câte 10 km), dar un picuț așa, cât să mă încălzesc. Vreo jumătate de oră, nu mai mult. Apoi trag de fiare, frumos și disciplinat, urmând un program anume. După aceea fac <i>stretching</i> și, eventual, dacă mai am timp, înot. Iar o dată pe săptămână dansez hula. Pot spune, deci, că sala e un fel de a doua casă. Acolo cunosc oameni, acolo socializez, acolo transpir, uneori acolo mănânc (nu chiar în același loc unde transpir - există o cameră separată pentru asta), acolo mă spăl, acolo-mi usuc părul.<br />
<br />
Ce vreau să spun este că petrec mult timp acolo. Asta mi-a permis să observ și să mă minunez. Iată ce am învățat despre japonezi după o lună și destul de multe ore petrecute la sală:<br />
<br />
- în Japonia vii la sală cu prosop numai ca să te ștergi de sudori, nu ca să-l așterni pe băncuțe/scaune/saltele când lucrezi. De ce? Pentru că fiecare aparat are prosopul lui și fiecare persoană se folosește de respectivul prosop și șterge în urma sa când a terminat de tras de respectiva fiară. Vrei să te așezi la un aparat, dar nu ești convins că cel care l-a folosit înainte l-a șters bine? Nicio problemă, ți se pun la dispoziție și <i>fâs-fâs-uri </i>cu dezinfectant. Orice e nevoie ca tu și OCD-ul tău să fiți liniștiți. (Al meu s-a bucurat maxim).<br />
<br />
- în Japonia femeile se machiază DUPĂ antrenament, nu înainte. Bizar. Nu eram obișnuită cu asta. În România vedeam fete machiate în sală. Uneori vedeam și fete ieșite în parc la jogging purtând machiaj de club. Bine, pe-acestea le vedeam numai vara, când e <i>cool </i>să alergi, nu și în restul anului când plouă, bate vântul sau faci țurțuri la nas. Adică în aceeași perioadă când ies și tipii la alergat în tricouri fără mâneci, cu brandul expus. E adevărat că vederea unora dintre ei mă făcea să-mi pară rău că nu mă machiasem și eu. --- Revenind, aici există în vestiarul femeilor (poate și al bărbaților, nu știu) o cameră cu mese de machiaj, oglinzi și uscătoare de păr. După duș și înainte să se schimbe, toate femeile se opresc în această cameră, își aranjează părul și se machiază. Eu sunt singura care în loc se să machieze se dă cu cremă cu hidrocortizon din cap până-n picioare.<br />
<br />
- în Japonia, media de vârstă (aproximată de mine) a celor care vin la sală este undeva la 60 de ani. O posibilă interpretare a acestui fapt ar fi că în Japonia se muncește mult și că numai pensionarii au timp să vină la sală. Interpretarea mea este că aici pensionarii au timp și <i>pot </i>să vină la sală. Bănuiala mea fiind aceea că japonezii sunt un fel de supereroi, că nașterea poporului japonez s-a produs, de fapt, în urma venirii pe Pământ a ultimilor locuitori ai planetei Krypton (numai Clark Kent a ajuns accidental în SUA). Oamenii ăștia nu numai că vin la sală, dar trag din greu, nene. De exemplu...<br />
... în Japonia bătrânii sunt atât de în formă, încât nu mă pot lua la întreceri imaginare cu ei; eram în piscină. Pe culoar cu mine, o bătrânică. Mi-am zis că nu-i problemă să împărțim culoarul, că dacă o prind din urmă, intru frumos în depășire și mă bag în față. Doar pot să țin pasul cu o septuagenară. Greșit. Nu numai că n-am putut să țin pasul, dar femeia înota atât de repede că a trebuit să-i cedez culoarul cu totul.<br />
... în Japonia bătrânii sunt atât de în formă încât stau la taclale <u>în timp ce</u> trag de fiară. Pe vremea când mergeam la sală în București, se purta statul la povești în pauza dintre serii, ceea ce transforma pauza de un minut într-una de 5,6,7,10 minute, aparatul lângă care se producea respectivul stat la povești, fiind desigur ocupat în tot acest timp. Pensionarii japonezi au eliminat această neplăcere: ei nu <i>stau </i>la povești, ei trag de fiară la povești. Asta înseamnă că ar trebui să pot face și eu același lucru, nu? Mmmmmmnu chiar. Când se întâmplă să fac și eu un exercițiu la care mă descurc mai greu, la care trebuie să fiu atentă, la care transpir, se umflă vena pe frunte și încep să scot sunete ciudate când respir, exact în acel moment apare câte un pensionar dornic de vorbă.<br />
<br />
El: Deea-san, bună ziua!<br />
Eu: ppppfffffooooaaaahhhhhh.... bună ziua<br />
El: Mai știi că ziceam că merg la <i>barbecue</i>? Ei bine, am fost și --- bla bla bla, omul continuă să vorbească pentru că, nu-i așa?, e normal să poți depune efort fizic și vorbi despre grătare și bere în același timp. Pentru ei. Pentru mine e imposibil. În situații similare, mă opresc, pun greutățile jos și ascult cu minim interes povestea.<br />
<br />
- în Japonia, nu mergi pur și simplu la un curs de hula. Toate femeile poartă fuste de hula când intră în sală. Eventual și o floare-n păr. Dacă vrei să participi la curs, se vor da peste cap până îți vor face rost de o fustă. Cineva trebuie să aibă o măcar o fustă în plus la purtător pe care să ți-o dea cu împrumut. Cel puțin asta s-a întâmplat în cazul meu. Mai mult decât atât, la al doilea curs la care am participat am și primit o fustă cadou. Uite-așa. Va trebui să fac rost repede de o floare, să nu creadă colegele mele că aștept să primesc de bogdaproste.<br />
<br />
- din același ciclu cu situația anterioară, în Japonia, dacă vrei să înoți, dar n-ai ochelari, nu ești trimis îndărăt, ci ți se oferă o pereche cu împrumut.<br />
<br />
- în Japonia nici măcar adidașii tăi de sală nu-s destul de curați pentru sală. Încălțările cu care ai venit de pe drum se lasă în dulăpioare special amenajate la intrare, apoi ești poftit să te plimbi desculț pe holuri, în vestiar, în studio și la piscină (am fost ”certată” când am intrat încălțată cu papuci la bazin). Adidașii de sală pot fi purtați numai în zona aparatelor pentru <i>fitness</i>, unde există mochetă, dar - nu vă lăsați păcăliți - nu și în zona saltelelor pentru <i>stretching </i>sau cea în care sunt aparatele de luat tensiunea, chiar dacă și acolo există mochetă.<br />
<br />
- în Japonia primești uneori bomboane în timp ce alergi pe bandă, sau prăjituri la finalul antrenamentului, chiar dacă printre japonezi arăți ca Jabba the Hutt - așa ca mine.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjpjfwz3uA810PjaWyNTiZGW8K7BR_MyQFUM2TpFBBldiztul9Evptos1Nku12KuCCrOBapVqCh4INEEcy7G_nZZPtEFSlqsTTe8eFj0lwMT8_m_3MXvh6KwAUtvM_CuC1i4jQI0o8SSuA/s1600/Jabba-the-Hutt-image.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjpjfwz3uA810PjaWyNTiZGW8K7BR_MyQFUM2TpFBBldiztul9Evptos1Nku12KuCCrOBapVqCh4INEEcy7G_nZZPtEFSlqsTTe8eFj0lwMT8_m_3MXvh6KwAUtvM_CuC1i4jQI0o8SSuA/s1600/Jabba-the-Hutt-image.jpg" height="213" width="320" /></a></div>
<br />
- în Japonia nu există priviri răutăcioase aruncate pe furiș colegilor. Sau cel puțin n-am observat eu. În București îmi aduc aminte că surprindeam uneori priviri pe care trăgătorii de fiare și le aruncau unii altora, de genul ”Uite, bă, și la ăla ce se mai chinuiește cu X chile!”, ”Mai stai, bre, mult la aparat?”, ”Ia uite și la aia cum e îmbrăcată” etc etc. Desigur, poate era doar o impresie de-ale mele. Deși nu cred, pentru că este un fenomen observat <a href="http://www.bodybuilding.com/fun/5-cures-for-gym-intimidation.html" target="_blank">și de alții</a> prin alte colțuri ale lumii. Nu și în Japonia. În orice caz, nu la sala la care merg eu. În locul privirilor tăioase, aici am primit invitații la cafea, prânz/cină, <i>onsen </i>sau bicicletat până în orașul vecin.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
Știu, am descris doar situații, nu am spus clar ce am învățat. Concluziile vă las să le trageți singuri. <br />
<br />
<br />
<br />
<br />
*Aș vrea să subliniez faptul că orice comparație făcută cu sălile din București se bazează pe experiența mea de acum mai bine de 10 ani. Nu prea știu cum se prezintă sălile de <i>fitness </i>de la noi și nici cum se poartă oamenii la sală <u>în prezent</u>. De fapt, dat fiind că acum există locuri precum World Class, Viva Sport sau Club Moving, sunt convinsă că lucrurile stau complet diferit. :)<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-71397016198571558362014-09-06T02:19:00.003+09:002014-09-06T04:29:35.488+09:00Despre mia de kilometri, jocul meu și concluzii<b>Ziua 72, gânduri din aeroport</b><br />
<b><br /></b>
Mă gândesc de mult la articolul ăsta. Cam de când mi-am dat seama că nu mai aveam timp să merg mia de kilometri pe care mi-o propusesem. Îmi doream așa mult să ajung la numărul ăsta rotunjor și dolofan, cu zerourile lui din coadă, încât am sperat până în ultimul moment că va apărea miraculos în urma calculelor finale. Din păcate, nu a fost așa. Numărul final a fost (suspină profund, aproape recunoscându-și înfrângerea)... 700 km. Puțin peste 700. Insignifiant peste 700, atâta vreme cât nu au fost 300 peste 700.<br />
<br />
Acum, pentru cei care nu știu asta, sunt Taur. Printre caracteristicile zodiei se numără și faptul că nu știm să pierdem. Nu fac excepție, așa că mi-au picat foarte prost cei 700 km. Atât de prost încât am schimbat regulile jocului. Să explic... Nu mi-a impus nimeni un anumit număr de kilometri și nici să merg neapărat pe jos. Astea sunt reguli inventate de mine, ca să aibă și călătoria asta o formă și un scop. Dacă eu am făcut regulile, tot eu le pot schimba, după cum urmează.<br />
<br />
700 de kilometri reprezintă doar distanțele dintre orașe, nu și cât m-am plimbat prin oraș. În fiecare zi de mers prin oraș am făcut între 7 și 15 km (am purtat pedometrul și în zilele respective, deci știu sigur). Să zicem... 10km/zi petrecută în oraș. Din cele 53 de zile (cât a durat doar călătoria la picior până în Imabari) am mers pe jos între orașe 23 zile, pe bicicletă 1 zi, am stat în casă ca o lepră 2 zile și m-am plimbat prin orașe 27 zile. Un calcul rapid arată că am mers încă vreo 270 km, cât m-am învârtit prin orașe. Dacă mai punem 15 km pe bicicletă, cât am făcut în mini excursia Kobe-Akashi și înapoi, ajungem la 285 km. Dacă ne uităm și mai departe de cele 53 de zile explicitate mai sus, descoperim și excursia de două zile cu bicicleta pe poduri. Adică încă peste 160 km. Și.... Și ... Iată!! Cei 700, cu cei 285, cu cei 160 înseamnă peste 1000!!!! Dumnezeule mare, am reușit! Soluția era un mic artificiu de calcul. Brusc mă simt mult mai bine în legătură cu mine.<br />
<br />
- Dar, Deea - știu că veți protesta - era vorba de mers pe jos, nu pe bicicletă!<br />
<br />
Așa e. Dar e jocul meu. Și mă joc singură. Deci e vorba de mers pe jos ȘI de mers pe bicicletă, cel puțin conform noilor reguli. Și chiar dacă ne limităm la mers pe jos, să nu uităm că am urcat pe Fuji. Ceea ce este oricum incalculabil, pentru că am ajuns până la zei, am atins cerul cu mâna. Doar Fuji singur cântărește peste 1000 km.<br />
<br />
<br />
În ce privește concluziile, nu prea știu ce să spun, doar că simt nevoia unei finalități, mai ales că mulți oameni m-au întrebat dacă mi-am atins scopul. Am răspuns de fiecare dată 'Da,' deși nu știu nici eu care era acela. Sau poate am avut prea multe. Le-am atins pe toate, oricum. Și chiar mai mult decât îndrăzneam să sper. Dacă ar fi să fac un rezumat al răspunsurilor găsite în timpul călătoriei, acela ar fi... 42.<br />
<br />
Desigur, mai important decât răspunsul găsit sau scopul, a fost însuși drumul. Motivul e simplu: drumul m-a forțat să petrec timp cu mine. Poate sună ciudat, dar nu este. E cam așa: câțiva dintre oamenii întâlniți în tot timpul ăsta m-au întrebat "Bine, bine, am înțeles că mergi pe jos, dar la ce te gândești atâta vreme?" În atâtea ore de mers pe zi, am avut timp să mă gândesc la de toate. Un fel de terapie pe picioare. Uneori mă gândeam la lucrarea de doctorat ideală, la ce mi-ar plăcea să cercetez și cum aș putea să-mi încheg ideile mai bine. Alteori inventam povești în capul meu. Sau mă imaginam dansând. Sau înotând. Sau scriind.<br />
<br />
Însă cel mai mult mi-am permis să am anumite trăiri pe care le tot căram după mine ca pe niște bolovani mucegăiți. Le-am lăsat să vină peste mine, le-am acceptat existența și le-am dat drumul, una câte una. Ducă-se, că tare obosisem. Acum rămâne să nu mai acumulez alți bolovani. Și eventual, dacă mai fac asta, să scap de ei fără să merg pe jos de nebună.<br />
<br />
În afară de asta, mi-am făcut priorități, liste, socoteli. Pentru că - nu-i așa? - vine o vârstă la care trebuie să începem să ne gândim la lucruri serioase, la o carieră, poate la o familie. Trebuie să ne facem planuri de viitor, pentru că e mult mai confortabil să trăiești cu iluzia că ești în control, decât să te bucuri prezent. Carevasăzică, mi-am făcut și eu planuri serioase de viitor, cum ar fi:<br />
<br />
- să-l bat pe frate-meu la Mortal Kombat,<br />
- să alerg un semimaraton,<br />
- să dansez mai mult,<br />
- să-mi las părul (și mai) lung,<br />
- să mă joc cu nepoțelul meu,<br />
- să călătoresc mai mult, să călătoresc mai mult, să călătoresc mai mult...<br />
<br />
Carieră? Casă? Familie? Copii? O să vină la timpul lor, fără să le forțez eu și fără să mă stresez.<br />
<br />
Și cu asta, gata. Am încheiat socotelile. Hai să ne uităm la alte date interesante, cu promisiunea să nu le mai dezbat și pe-astea:<br />
<br />
- am mers 1000 km (am stabilit!)<br />
- am văzut aproximativ 330 de fluturi<br />
- am avut 14 gazde (fără Larisa și Uli), dintre care două m-au "cules" de pe stradă; pe celelalte le-am cunoscut prin Couchsurfing<br />
- am luat trenul de 4 ori între orașe<br />
- am dormit la 6 internet cafe-uri diferite, la unele dintre ele de mai multe ori<br />
- am dormit o noapte la hotel și noaptea următoare la o spălătorie<br />
- m-am dat cu bicla, cu placa de surf, cu autobuzul, metroul, trenul (de la cel mai încet până la <i>shinkansen</i>), bacul și telegondola<br />
- am urcat 2 munțișori și unul mai mare. Cel mai mare din Japonia. Fuji.<br />
- am făcut traseul celor 7 poduri Shimanami cu bicicleta. De două ori.<br />
- am râs mult, am urlat de nervi, de frică, de panică, am plâns, am glumit, m-am jucat, m-am bucurat. Am simțit. Și am iubit să simt.<br />
<br />
Mulțumesc, Japonia! Ne revedem curând!<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgo7KDfpQ9zKY2S6dNw-z6ha3lDUdLKx7cGNkJ-XEGe0zdjs5Iss_ftKlqZ6W4yWOLrip-bNQzd9umbZMLqOMCeJt8t7MbSCNSef8u65qii5FP1jt-2wtN-oF96YeNy3Z2YEyBtKXyRQ4Q/s1600/IMG_20140415_164323_2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgo7KDfpQ9zKY2S6dNw-z6ha3lDUdLKx7cGNkJ-XEGe0zdjs5Iss_ftKlqZ6W4yWOLrip-bNQzd9umbZMLqOMCeJt8t7MbSCNSef8u65qii5FP1jt-2wtN-oF96YeNy3Z2YEyBtKXyRQ4Q/s1600/IMG_20140415_164323_2.jpg" height="320" width="240" /></a></div>
<br />
<br />
<br />
PS Pentru cei interesați de chestiile mai practice, odată ajunsă în București o să mai arunc o privire pe prima postare și vă spun exact ce mi-a folosit, ce nu mi-a folosit și ce mi-a lipsit din lucrurile pe care le-am luat la mine.<br />
<br />
PPS După un pui de somn de o oră, cred că am găsit concluzia. Concluzia este că sunt mai plimbăreaţă decât Johnny, motiv pentru care, dacă ar vrea cineva să-mi pună numele pe o sticlă de whisky, aş accepta. Ba nu, ba nu. Nu whisky. Pălincă. Aş putea trăi cu marca de pălincă "Deea Plimbăreaţa".<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-60452299263924095242014-09-04T15:35:00.003+09:002014-09-04T15:35:32.286+09:00Despre Muntele Fuji, goraikō si timpul potrivit<b>Zilele 68-69</b><br />
<br />
Nu vreau să vă țin prea mult in suspans, așa că voi începe cu sfârșitul: am urcat pe Muntele Fuji!<br />
<br />
Îmi doream de mult timp să fac asta. Era unul dintre lucrurile acelea la care visam, dar fără să îndrăznesc să sper prea tare, aproape de parcă ar fi fost ceva intangibil, ceva rezervat doar anumitor oameni - celor mai puternici, mai descurcăreți, mai perseverenți. Celor îndrăgostiți de munte. Spun asta pentru că mie îmi place în mod special marea, nu m-a atras niciodată muntele. Dar cu Fuji a fost altceva. Citisem despre Fuji și văzusem fotografii cu ani și ani în urmă. Încă țin minte prima oară când am văzut imagini făcute pe Muntele Fuji; mi s-a tăiat respirația pentru un moment și am știut că vreau să ajung acolo, dar având mereu reținerea menționată mai sus.<br />
<br />
Planificând călătoria asta, am făcut vreo 3-4 variante de traseu, nedându-mi seama exact cât timp îmi lua să merg pe jos din oraș în oraș. Am făcut tot felul de compromisuri cu mine însămi până am ajuns la varianta finală, dar absolut toate variantele aveau două zile rezervate pentru Fuji.<br />
<br />
În prima jumătate a lunii iulie, la scurt timp după ce am început să merg pe jos, am ajuns în apropierea Muntelui Fuji. Am petrecut câte o zi in Gotemba, Fujinomiya și Fuji-shi, toate în apropierea muntelui. Practic, i-am dat târcoale câteva zile, iar ea - Fuji - mi se arăta când și când de după nori, doar cât să mă tachineze. <span lang="EN-US">Deși “sezonul de cățărat</span><span lang="EN-US">“ era proaspăt deschis, n-am putut urca atunci. În perioada aceea tocmai era alertă de taifun și chiar dacă zona în care eram eu nu a fost afectată, vremea nu era tocmai potrivită. Din ce am citit și din ce am auzit, oricum vremea e destul de instabilă pe Muntele Fuji. Cu un taifun în apropiere, ar fi fost prea riscant să urc. Așa că am renunțat la idee pe moment, mi-am trimis hainele de iarnă prin poștă la To</span>kyo și am continuat să merg spre Imabari, bucurîndu-mă de alte aventuri.<br />
<br />
Rămăsesem cu gândul la Fuji, totuși. <span lang="EN-US">“Nu se poate să ajung până aici și să renunț așa ușor,</span><span lang="EN-US">“ mă gândeam. </span><span lang="EN-US">“Hai să mai încerc o dată!</span><span lang="EN-US">“ Hai. Am hotărât să mă întorc cu două zile mai devreme la Tokyo și să-mi fac timp de o excursie cu autobuzul spre Fuji. Și ca să nu merg singură, am contactat-o pe Alexandra. Pe Alexandra o știam de ceva timp, mai mult din vedere. Însă am apucat să vorbesc puțin cu ea după ce am sosit în Japonia (ea locuind aici momentan) și a fost suficient. Este genul acela de persoană care-mi place pur și simplu. Plus că știam că-și dorea și ea să urce pe Fuji. De-ndată ce am hotărât să încerc din nou, i-am scris, iar ea a fost de acord să aștepte până în septembrie și să urcăm împreună.</span><br />
<br />
<span lang="EN-US">Iată-ne ajunși în prezent. Luna septembrie. Am terminat călătoria la picior. Am revăzut-o pe Uli. Am ajuns cu un pas mai aproape de un vis care părea atât de imposibil de împlinit, încât nici nu mă mai gândeam la el (mai multe despre asta când mă văd cu viza în pașaport). Și am revenit în Tokyo. Între timp, Alexandra a mai cooptat un prieten - îi vom spune Suzuki-san, nu de alta, dar așa îl cheamă. Fără <i>san</i>. Ei doi s-au ocupat de pregătiri, au căutat autobuz și au cumpărat bilete. Eu doar m-am prezentat la stație ca o prințesă. Aproximativ. Știam că Alexandra era foarte ocupată în perioada asta, așa că am făcut și eu ceva: am cumpărat mâncare și energizante pentru doi. Până la final n-am mai avut cu cine împărți toate cele, dar n-o să mă auziți plângându-mă de prea multă mâncare. Nu mă plâng decât de urmărirle mâncatului în exces, nu și de mâncare în sine.</span><br />
<br />
<span lang="EN-US">În ziua cu pricina am crezut că mi-am rezervat suficient timp încât să ajung fără probleme la stația de autobuz. N-am întârziat, însă am găsit destul de greu locul. Odată ajunsă acolo, mi-am amintit că Alex mă anunțase că întârzie, iar despre Suzuki-san nu știam nimic, nici la ce oră sosește, nici unde așteaptă. Nu știam nici măcar cum arată. Tot uitându-mă în jur și cu - probabil - o vagă urmă de îngrijorare pe față, mă îndrept spre un tonomat, când se înființează în fața mea o fată. Avea figură de european. Brunetă cu părul lung și drept, un zâmbet luminos și ducea în spinare ceea ce părea să fie varianta ei de Prieten.</span><br />
<br />
<span lang="EN-US">- Mergi spre Fuji? mă întreabă.</span><br />
<span lang="EN-US">- Da. Tu?</span><br />
<span lang="EN-US">- Și eu. Pare că numai străinii se încumetă să urce pe Fuji pe vremea asta.</span><br />
<br />
<span lang="EN-US">Plouase în ultimele zile în Tokyo. Plus că în câteva zile urma să se închidă </span><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">“sezonul de cățărat</span></span><span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">“. </span></span></span><br />
<span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">Am zâmbit.</span></span></span><br />
<br />
<span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">- Știi ceva de autobuz? continuă ea.</span></span></span><br />
<span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">- Nu chiar. Am întrebat pe cineva. Încă nu au hotărât unde oprește. Dar nu sunt decât stațiile astea două, deci ar trebui să-l vedem. Urci singură?</span></span></span><br />
<span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">- Da. Tu?</span></span></span><br />
<span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">- Uau! Nu, eu urc cu niște prieteni. Adică urc cu o prietenă și cu un prieten de-ai ei, dar dacă vrei, ești binevenită să urci cu noi. </span></span></span><br />
<br />
<span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">Am aflat că o cheamă Eva. Este din Italia de origine, dar studiază animație la o facultate în Marea Britanie, iar părinții ei s-au mutat în Thailanda de câțiva ani buni. În fiecare an când se întoarce acasă la ai ei, mai face o călătorie printr-o țară asiatică. De data asta, alesese să meargă în Vietnam. Dar s-a gândit că i-ar plăcea să vadă și puțin din Japonia. Muntele Fuji și Kyoto, mai precis. Când am cunoscut-o eu în stația de autobuz, abia sosise în Japonia, era venită direct de la aeroport. Avea locul în autobuz departe de noi, așa că am stabilit să ne întâlnim la coborâre. </span></span></span><br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhGtR1Pip-Ai4GnxPXBUytp-OKA3O6s-jWoSVmn9mJWgSGMsxBm8fRZYOCwPOw4FoY_dQlSuq7LmBjHknzC_L6iNTrrMfVKhKYtAENr4_NunDyU_XhAKxOQkcPBaZ60pz68xdEpt27Vmdw/s1600/20140903_050027.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhGtR1Pip-Ai4GnxPXBUytp-OKA3O6s-jWoSVmn9mJWgSGMsxBm8fRZYOCwPOw4FoY_dQlSuq7LmBjHknzC_L6iNTrrMfVKhKYtAENr4_NunDyU_XhAKxOQkcPBaZ60pz68xdEpt27Vmdw/s1600/20140903_050027.jpg" height="320" width="240" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Eva - obosită, înfrigurată și fericită.</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
<span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">În cele din urmă, alergând contra-cronometru ca în filme, a apărut și Alexandra pe ultima sută de metri. De nicăieri s-a ivit și Suzuki-san. Ne-am urcat în autobuz și duși am fost. Pe drum, Alex a aflat că din motive independente de ea sau de noi, trebuia să revină în Tokyo. Asta a însemnat că odată ajunși la Muntele Fuji, am luat cina, timp în care ea a căutat transport. Aș vrea să spun că îmi pare rău că n-am urcat împreună, îmi tot vin în cap cuvintele astea, dar știu că aș da dovadă de egoism să zic asta. Adevărul e că deși mi-ar fi plăcut tare mult să urcăm împreună, nu are de ce să-mi pară rău. Și sper că nici ei. Pentru că lucrurile astea nu se întâmplă fără motiv. Uneori ne dorim ceva atât de mult încât forțăm circumstanțele și ne forțăm și pe noi înșine pentru a le obține, doar pentru a descoperi că de fapt nu era momentul potrivit. Pur și simplu. Mă gândesc că dacă aș fi forțat lucrurile și aș fi urcat în iulie, sunt șanse foarte mari să nu-mi fi putut face amintiri prea reușite, dat fiind că ar fi însemnat să fi urcat pe vreme rea, s</span></span></span><span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US">ă nu fi avut mare priveliște de văzut și s</span></span></span>ă mă fi pus și într-o situație periculoasă. În cazul ei nu era vorba de vreme. Dar probabil dacă urca, jumătate din ea ar fi rămas concentrată pe Tokyo, și nu s-ar fi putut bucura complet de experiență. Sau, cel puțin, știu că asta ar fi fost valabil pentru mine dacă eram în locul ei. Cu alte cuvinte, nu era timpul potrivit pentru ea. Când va veni timpul potrivit, cu siguranță lucrurile vor merge lin, fără grabă și va fi în compania perfectă.</span></span></span><!--[if gte mso 9]><xml>
<w:WordDocument>
<w:View>Normal</w:View>
<w:Zoom>0</w:Zoom>
<w:TrackMoves/>
<w:TrackFormatting/>
<w:PunctuationKerning/>
<w:DisplayHorizontalDrawingGridEvery>0</w:DisplayHorizontalDrawingGridEvery>
<w:DisplayVerticalDrawingGridEvery>2</w:DisplayVerticalDrawingGridEvery>
<w:ValidateAgainstSchemas/>
<w:SaveIfXMLInvalid>false</w:SaveIfXMLInvalid>
<w:IgnoreMixedContent>false</w:IgnoreMixedContent>
<w:AlwaysShowPlaceholderText>false</w:AlwaysShowPlaceholderText>
<w:DoNotPromoteQF/>
<w:LidThemeOther>EN-US</w:LidThemeOther>
<w:LidThemeAsian>JA</w:LidThemeAsian>
<w:LidThemeComplexScript>X-NONE</w:LidThemeComplexScript>
<w:Compatibility>
<w:SpaceForUL/>
<w:BalanceSingleByteDoubleByteWidth/>
<w:DoNotLeaveBackslashAlone/>
<w:ULTrailSpace/>
<w:DoNotExpandShiftReturn/>
<w:AdjustLineHeightInTable/>
<w:BreakWrappedTables/>
<w:SnapToGridInCell/>
<w:WrapTextWithPunct/>
<w:UseAsianBreakRules/>
<w:DontGrowAutofit/>
<w:SplitPgBreakAndParaMark/>
<w:DontVertAlignCellWithSp/>
<w:DontBreakConstrainedForcedTables/>
<w:DontVertAlignInTxbx/>
<w:Word11KerningPairs/>
<w:CachedColBalance/>
<w:UseFELayout/>
</w:Compatibility>
<w:BrowserLevel>MicrosoftInternetExplorer4</w:BrowserLevel>
<m:mathPr>
<m:mathFont m:val="Cambria Math"/>
<m:brkBin m:val="before"/>
<m:brkBinSub m:val="--"/>
<m:smallFrac m:val="off"/>
<m:dispDef/>
<m:lMargin m:val="0"/>
<m:rMargin m:val="0"/>
<m:defJc m:val="centerGroup"/>
<m:wrapIndent m:val="1440"/>
<m:intLim m:val="subSup"/>
<m:naryLim m:val="undOvr"/>
</m:mathPr></w:WordDocument>
</xml><![endif]--><br />
<!--[if gte mso 9]><xml>
<w:LatentStyles DefLockedState="false" DefUnhideWhenUsed="true"
DefSemiHidden="true" DefQFormat="false" DefPriority="99"
LatentStyleCount="267">
<w:LsdException Locked="false" Priority="0" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Normal"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="heading 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 7"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 8"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 9"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 7"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 8"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 9"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="35" QFormat="true" Name="caption"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="10" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Title"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="1" Name="Default Paragraph Font"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="11" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtitle"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="22" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Strong"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="20" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="59" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Table Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" UnhideWhenUsed="false" Name="Placeholder Text"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="1" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="No Spacing"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" UnhideWhenUsed="false" Name="Revision"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="34" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="List Paragraph"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="29" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Quote"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="30" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Quote"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="19" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtle Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="21" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="31" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtle Reference"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="32" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Reference"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="33" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Book Title"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="37" Name="Bibliography"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" QFormat="true" Name="TOC Heading"/>
</w:LatentStyles>
</xml><![endif]--><!--[if gte mso 10]>
<style>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:標準の表;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-qformat:yes;
mso-style-parent:"";
mso-padding-alt:0mm 5.4pt 0mm 5.4pt;
mso-para-margin:0mm;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
text-indent:5.0pt;
mso-char-indent-count:1.0;
line-height:200%;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.5pt;
mso-bidi-font-size:11.0pt;
font-family:"Century","serif";
mso-ascii-font-family:Century;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-hansi-font-family:Century;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-font-kerning:1.0pt;}
</style>
<![endif]--><span lang="EN-US"><br /></span>
<br />
<!--[if gte mso 9]><xml>
<w:LatentStyles DefLockedState="false" DefUnhideWhenUsed="true"
DefSemiHidden="true" DefQFormat="false" DefPriority="99"
LatentStyleCount="267">
<w:LsdException Locked="false" Priority="0" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Normal"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="heading 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 7"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 8"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 9"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 7"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 8"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 9"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="35" QFormat="true" Name="caption"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="10" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Title"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="1" Name="Default Paragraph Font"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="11" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtitle"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="22" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Strong"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="20" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="59" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Table Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" UnhideWhenUsed="false" Name="Placeholder Text"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="1" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="No Spacing"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" UnhideWhenUsed="false" Name="Revision"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="34" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="List Paragraph"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="29" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Quote"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="30" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Quote"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="19" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtle Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="21" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="31" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtle Reference"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="32" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Reference"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="33" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Book Title"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="37" Name="Bibliography"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" QFormat="true" Name="TOC Heading"/>
</w:LatentStyles>
</xml><![endif]--><!--[if gte mso 10]>
<style>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:標準の表;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-qformat:yes;
mso-style-parent:"";
mso-padding-alt:0mm 5.4pt 0mm 5.4pt;
mso-para-margin:0mm;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
text-indent:5.0pt;
mso-char-indent-count:1.0;
line-height:200%;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.5pt;
mso-bidi-font-size:11.0pt;
font-family:"Century","serif";
mso-ascii-font-family:Century;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-hansi-font-family:Century;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-font-kerning:1.0pt;}
</style>
<![endif]--><span lang="EN-US">Până una alta, noi - cei trei rămași - am pornit spre vârf, cu luminile frontale pregătite pentru a înfrunta bezna deja instalată la ora 20:30, când am părăsit restaurantul. Am început să urcăm, glumind pe seama faptului că trei oameni care abia se cunoscuseră de nici măcar o zi, urcau împreună pe Muntele Fuji. Teoretic, există 10 popasuri pe Muntele Fuji. Se poate urca de la primul, care se află jos de tot, la poale, de la al treilea sau de la al cincilea. Noi am urcat de la al cincilea, la fel ca majoritatea. Cică de aici începe traseul mai dificil, prima parte n-ar fi cine-știe-ce. Tot cică, nici până la al șaptelea popas nu ar fi mare chestie. Exact asta le spuneam și noilor mei prieteni, când ne-am trezit singuri pe un drum abrupt, neavând nimic stânga-dreapta și alunecând continuu pe solul nisipos. Brusc nu mai glumea nimeni, nu se mai auzeau decât respirațiile noastre îngreunate. Deja îmi treceau prin cap toate blogurile pe care citisem despre Fuji și toți oamenii care îmi împărtășiseră experiențele lor și cum toți îmi spuseseră că până la popasul 7 e simplu. 7?! Noi nu eram nici măcar la 6 și abia urcam. N-aveam nici de ce să ne ținem. Eu am mai și alunecat de multe ori, am și căzut o dată. Și de fiecare dată, respectul meu pentru acești oameni - cei care făcuseră asta deja - creștea, invers proporțional cu încrederea în propriile forțe. După vreo 15-20 de minute de efort susținut pe drumul cu pricina, am ajuns la o răscruce și neștiind exact pe unde să mergem, am căutat indicatoare. Primul pe care l-am găsit a fost cel care arăta spre drumul pe care tocmai veniseram. Zicea: </span><span lang="EN-US">“Drum pentru bulldozere. Accesul interzis.</span><span lang="EN-US">“ Am râs toți trei de situație și am găsit drumul bun, care era mult mai omenos.</span><br />
<br />
<span lang="EN-US">Deși a fost o urcare dificilă, a fost mai ușor decât mă așteptam, în sensul că nu prea am obosit și am putut urca destul de repede și de susținut, chiar și pe porțiunile unde erau numai bolovani și trebuia, la propriu, să mă cațăr, folosindu-mă și de mâini. Nu mă așteptam la asta, parcă nu citisem nicăieri și nu-mi spusese nimeni despre așa ceva. Mi-a plăcut să mă cațăr pe bolovani, nu asta era problema. Dar nu aveam mănuși și alergiile mele din palme s-au storcit de pietre, rezultând în răni sângerânde în mai puțin de 10 minute. Din fericire, Suzuki-san avea o pereche de mănuși în plus pe care mi-a oferit-o, salvând astfel situația. </span><br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgz7jJ_C9qF_Vu7v07X-DTrh5vKotZ9jPr0ynGTYwR3-9REJZVzO8EWWCpFByw-vrbP2PaZD4OtldnzTRERkHwRQjLWFL2aLZclkHVfHJBkb9IMA1EoFiwuUnYnhyphenhyphenoxW3b8Dg94c93c_k0/s1600/20140903_053126.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgz7jJ_C9qF_Vu7v07X-DTrh5vKotZ9jPr0ynGTYwR3-9REJZVzO8EWWCpFByw-vrbP2PaZD4OtldnzTRERkHwRQjLWFL2aLZclkHVfHJBkb9IMA1EoFiwuUnYnhyphenhyphenoxW3b8Dg94c93c_k0/s1600/20140903_053126.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Suzuki-san - încă un om care m-a salvat în Japonia.</td><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><br /></td></tr>
</tbody></table>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<span lang="EN-US"> Apoi am urcat destul de repede și de ușor. Mă mai opream din când în când și mă uitam în urmă, la nenumăratele luminițe care arătau ca niște licurici în noapte, dar care erau de fapt lanternele celorlalți călători. Și uite-așa, tot urcând și respirând aer curat, am ajuns la ultimul popas. Nu tu ploaie, nu tu vânt puternic. Nici măcar nu a fost atât de frig pe cât mă așteptam. Cel puțin nu cât am urcat. Odată ajunși sus, am pus pe mine și a doua pereche de pantaloni, a doua pereche de șosete, și geaca de iarnă, pentru că știam că urma o așteptare de mai bine de două ore până la răsărit. Abia acum dădusem de greu. Suport foarte greu frigul. În fiecare iarnă simt că mor un pic. Singurul motiv pentru care merg la munte iarna este să beau vin fiert și să citesc în pat. Lucru pe care îl fac oricum și acasă, așa că nu prea merg la munte iarna. Nu prea merg nicăieri când e frig. Hibernez. Și uite cum m-am băgat singură în situația asta, fără să fie măcar iarnă. Dar era frig. Mă dureau rinichii și capul și încercam să nu tremur vizibil. De ce?, nici eu nu știu, pentru că toată lumea dârdâia în jurul meu. Două ore mi-am repetat într-una că va fi meritat de îndată de văd răsăritul.</span><br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgLH3cVr6leTrcW1RQFRsNxU2kmSLFGTv4iWrbG_-HeLxFdOCeZ7flRn0IvbJBxVredWXIJFuODwHtaswbS6IAkP31wbVU-_wNbQmXPrSLanMEIEQj4K6M0ETx58yF8nFMxhKWEkt9Uwk0/s1600/20140903_043854.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgLH3cVr6leTrcW1RQFRsNxU2kmSLFGTv4iWrbG_-HeLxFdOCeZ7flRn0IvbJBxVredWXIJFuODwHtaswbS6IAkP31wbVU-_wNbQmXPrSLanMEIEQj4K6M0ETx58yF8nFMxhKWEkt9Uwk0/s1600/20140903_043854.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Dunga portocalie</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<span lang="EN-US"> Și chiar așa a fost. Știați că în japoneză există un cuvânt special pentru răsăritul Soarelui văzut de pe vârful unui munte? Da. Exact așa. <i>Goraikō</i> este cuvântul. Și mă bucur că există, pentru că eu nu am cuvinte să descriu așa frumusețe. Dar dacă s-a simțit nevoia introducerii în limbă a unui cuvânt care să numească această trăire, e ușor de imaginat că e ceva special, dincolo de orice descriere. Pe la 4 și jumătate o linie portocalie a apărut pe cerul întunecat. Toată lumea a început să se trezească sau să-și iasă din starea de tremurici necontrolat. Ne-am adunat cu toții la margine de stâncă și am privit spre cer cu sufletul la gură. Încet-încet, dunga aia portocalie s-a mărit și și-a schimbat culoarea continuu. Iar pe la 5 și 15, când toată lumea credea că nu vom putea vedea răsăritul din cauza norilor care acopereau cerul la est, s-a văzut o pată de cel mai intens roșu pe care l-am văzut. Exact unde răsărea Soarele, era o mică spărtură în nori, prin care l-am putut admira în toată splendoarea lui. Când s-a ridicat suficient cât să-l vedem întreg, cu nori albi și sub el și deasupra lui, mi-a venit în cap imaginea steagului japonez. Nu e nimic stilizat acolo. Exact așa este Soarele la ei, văzut de pe Fuji: roșu pe alb. </span><br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-UU7RvtLdyBX1KIatTQeQPcz2OgOeFfHnX-3iYvJd9auRE9cniZdF37pq9G2ob6OxY7DXF5OqulhL2cibaDxp3CIb0rBLgCF1YahYUeLcb5_ONys8IWd7TmRRinP3wvT31CffbEYhocg/s1600/20140903_051135.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-UU7RvtLdyBX1KIatTQeQPcz2OgOeFfHnX-3iYvJd9auRE9cniZdF37pq9G2ob6OxY7DXF5OqulhL2cibaDxp3CIb0rBLgCF1YahYUeLcb5_ONys8IWd7TmRRinP3wvT31CffbEYhocg/s1600/20140903_051135.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Soarele prin spărtură, înainte să-l putem vedea întreg.</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiPAYAWYGwqub83S6rJRXA9B-TfaVSNztBkiYb-BgB68CdhkGCwqvx1DQCQOsMy6SC8bUmoub5Z4o5RR2By2FCowDjuy5RW-ANrE-S9nIIyL9aaB7iHkAOjzL0SeJwBDf_-RzmruizeE8o/s1600/20140903_051331.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiPAYAWYGwqub83S6rJRXA9B-TfaVSNztBkiYb-BgB68CdhkGCwqvx1DQCQOsMy6SC8bUmoub5Z4o5RR2By2FCowDjuy5RW-ANrE-S9nIIyL9aaB7iHkAOjzL0SeJwBDf_-RzmruizeE8o/s1600/20140903_051331.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRU-jnk-EaeeSK4CpOzoQkIkkY3xXrZw1D1nctIdEoV3MoX8AGkMnx5VkHoYBiHVmOY0InWFJwePlzPYOuMOwecK1QDpBBzXi8d5mSZZWqjlPyOA3ARbDFvRIswc_2K5ctuqnzcFUGW0c/s1600/20140903_052936.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRU-jnk-EaeeSK4CpOzoQkIkkY3xXrZw1D1nctIdEoV3MoX8AGkMnx5VkHoYBiHVmOY0InWFJwePlzPYOuMOwecK1QDpBBzXi8d5mSZZWqjlPyOA3ARbDFvRIswc_2K5ctuqnzcFUGW0c/s1600/20140903_052936.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
<span lang="EN-US">Pe la 5:30 am început să coborâm. Nu mai era frig, vremea era în continuare bună, coborârea era lină. Deci, după o noapte lungă de urcat în beznă, ne puteam bucura în sfârșit de peisaj. Și ce peisaj... </span><br />
<br />
<span lang="EN-US">Rezumat:</span><br />
<br />
<span lang="EN-US">Răsăritul soarelui de la 3776m altitudine.</span><br />
<span lang="EN-US">0 fluturi, dar mai mulți nori frumoși-pufoși decât știu sau pot a număra. </span><br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjQPu0R5VuHFG3g9ID66ojoBdWIlPAHTxv7q5OZeEiYwH-jwXmiKJPnub-gztQuoAIewstiW-2WkeDo37jZSHiiUle9C3vXSME8COmUTLF22JjXEPfBJ51md2sMKtJbvkqtM0RcJEmpkAg/s1600/20140903_054620.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjQPu0R5VuHFG3g9ID66ojoBdWIlPAHTxv7q5OZeEiYwH-jwXmiKJPnub-gztQuoAIewstiW-2WkeDo37jZSHiiUle9C3vXSME8COmUTLF22JjXEPfBJ51md2sMKtJbvkqtM0RcJEmpkAg/s1600/20140903_054620.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiqkxKa0Xvd_eWcJEcNKcpuBVL4jsr0SmjLrBfBjmKWyUBQdJ5jHv-iHdW7XONvZIubYWA1At37G5PxzpyC3IjpIc9MkLSy5NCVLfJNiMsr5Tj97WlCxygk4fGNoJJ3spcnoXkBRAnqhyI/s1600/20140903_052749.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiqkxKa0Xvd_eWcJEcNKcpuBVL4jsr0SmjLrBfBjmKWyUBQdJ5jHv-iHdW7XONvZIubYWA1At37G5PxzpyC3IjpIc9MkLSy5NCVLfJNiMsr5Tj97WlCxygk4fGNoJJ3spcnoXkBRAnqhyI/s1600/20140903_052749.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<!--[if gte mso 9]><xml>
<w:LatentStyles DefLockedState="false" DefUnhideWhenUsed="true"
DefSemiHidden="true" DefQFormat="false" DefPriority="99"
LatentStyleCount="267">
<w:LsdException Locked="false" Priority="0" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Normal"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="heading 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 7"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 8"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="9" QFormat="true" Name="heading 9"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 7"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 8"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" Name="toc 9"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="35" QFormat="true" Name="caption"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="10" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Title"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="1" Name="Default Paragraph Font"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="11" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtitle"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="22" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Strong"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="20" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="59" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Table Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" UnhideWhenUsed="false" Name="Placeholder Text"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="1" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="No Spacing"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" UnhideWhenUsed="false" Name="Revision"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="34" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="List Paragraph"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="29" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Quote"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="30" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Quote"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 1"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 2"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 3"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 4"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 5"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="60" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Shading Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="61" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="62" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Light Grid Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="63" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="64" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Shading 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="65" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="66" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium List 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="67" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 1 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="68" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 2 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="69" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Medium Grid 3 Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="70" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Dark List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="71" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Shading Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="72" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful List Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="73" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" Name="Colorful Grid Accent 6"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="19" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtle Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="21" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Emphasis"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="31" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Subtle Reference"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="32" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Intense Reference"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="33" SemiHidden="false"
UnhideWhenUsed="false" QFormat="true" Name="Book Title"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="37" Name="Bibliography"/>
<w:LsdException Locked="false" Priority="39" QFormat="true" Name="TOC Heading"/>
</w:LatentStyles>
</xml><![endif]--><!--[if gte mso 10]>
<style>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:標準の表;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-qformat:yes;
mso-style-parent:"";
mso-padding-alt:0mm 5.4pt 0mm 5.4pt;
mso-para-margin:0mm;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
text-indent:5.0pt;
mso-char-indent-count:1.0;
line-height:200%;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.5pt;
mso-bidi-font-size:11.0pt;
font-family:"Century","serif";
mso-ascii-font-family:Century;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-hansi-font-family:Century;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-font-kerning:1.0pt;}
</style>
<![endif]-->
<span lang="EN-US"><!--[if gte mso 9]><xml>
<w:WordDocument>
<w:View>Normal</w:View>
<w:Zoom>0</w:Zoom>
<w:TrackMoves/>
<w:TrackFormatting/>
<w:PunctuationKerning/>
<w:DisplayHorizontalDrawingGridEvery>0</w:DisplayHorizontalDrawingGridEvery>
<w:DisplayVerticalDrawingGridEvery>2</w:DisplayVerticalDrawingGridEvery>
<w:ValidateAgainstSchemas/>
<w:SaveIfXMLInvalid>false</w:SaveIfXMLInvalid>
<w:IgnoreMixedContent>false</w:IgnoreMixedContent>
<w:AlwaysShowPlaceholderText>false</w:AlwaysShowPlaceholderText>
<w:DoNotPromoteQF/>
<w:LidThemeOther>EN-US</w:LidThemeOther>
<w:LidThemeAsian>JA</w:LidThemeAsian>
<w:LidThemeComplexScript>X-NONE</w:LidThemeComplexScript>
<w:Compatibility>
<w:SpaceForUL/>
<w:BalanceSingleByteDoubleByteWidth/>
<w:DoNotLeaveBackslashAlone/>
<w:ULTrailSpace/>
<w:DoNotExpandShiftReturn/>
<w:AdjustLineHeightInTable/>
<w:BreakWrappedTables/>
<w:SnapToGridInCell/>
<w:WrapTextWithPunct/>
<w:UseAsianBreakRules/>
<w:DontGrowAutofit/>
<w:SplitPgBreakAndParaMark/>
<w:DontVertAlignCellWithSp/>
<w:DontBreakConstrainedForcedTables/>
<w:DontVertAlignInTxbx/>
<w:Word11KerningPairs/>
<w:CachedColBalance/>
<w:UseFELayout/>
</w:Compatibility>
<w:BrowserLevel>MicrosoftInternetExplorer4</w:BrowserLevel>
<m:mathPr>
<m:mathFont m:val="Cambria Math"/>
<m:brkBin m:val="before"/>
<m:brkBinSub m:val="--"/>
<m:smallFrac m:val="off"/>
<m:dispDef/>
<m:lMargin m:val="0"/>
<m:rMargin m:val="0"/>
<m:defJc m:val="centerGroup"/>
<m:wrapIndent m:val="1440"/>
<m:intLim m:val="subSup"/>
<m:naryLim m:val="undOvr"/>
</m:mathPr></w:WordDocument>
</xml><![endif]--></span><br />
<span lang="EN-US"></span><span lang="EN-US">
</span><span lang="EN-US"><span lang="EN-US"><span lang="EN-US"></span></span></span>
70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-19024768547515826782014-08-23T01:19:00.003+09:002014-08-23T01:19:38.553+09:00Despre pelerinaj, ploaie cu soare şi Uli<b>Ziua 54 în Japonia şi ultima zi de mers</b><br />
<b><br /></b>
Nici mie nu-mi venea să cred când am pornit la drum. Ultima zi de mers... cum vine asta? Diseară nu mai planific nimic înainte de culcare? Nu mai stau cu gândul la hărţi şi trasee? Nu mai verific căsuţa de mesaje de pe Couchsurfing în neştire? Ciudat. Dar nu într-un mod rău. Ce se întâmplă când călătoreşti în felul ăsta este că se dilată timpul. Eşti atât de prezent în tot ce se întâmplă, atât de atent la detalii şi la oameni încât parcă e mai lungă ziua şi trăieşti mai mult, constient in fiecare clipa ca nu vei reveni in exact aceleasi lucruri, nu vei reintalni oamenii care ti-au iesit in cale si ti-au zambit, oamenii care te-au ajutat, care te-au incurajat.<br />
<br />
N-au trecut decât două luni, dar care pentru mine cantaresc cat şase. Două luni atât de intense şi de pline încât încercam să-mi aduc aminte cum era viaţa înainte să încep să merg, cine eram eu atunci şi mai ales dacă mai vreau să mă întorc la viaţa aia (zici c-au trecut 1000 de ani!). Pe scurt, răspunsurile sunt simple: viaţa era OK, dar departe de-a fi ce-mi doream; eu eram OK, dar departe de-a fi cine-mi doream; şi nu. Daca am inteles macar atat din toata aventura asta, tot e bine.<br />
<br />
Traseul a fost uşor. Era foarte cald afară, e adevărat, dar nu au apărut complicaţii, nu m-am rătăcit, nu m-am abătut. Şi deşi am mers greoi, fiind a patra zi consecutivă de mers, am fost eficientă şi mi-am dozat bine energia. Mai era ceva care-mi dădea un fel de confort psihic sau sentiment de apartenenţă, cumva. În Shikoku există un pelerinaj care cuprinde 88 de temple şi pe care oameni curajoşi îl fac la picior, cu doar un mic rucsac şi o pălărie de soare. Spun curajoşi pentru că multe dintre temple sunt greu accesibile, iar dacă respecţi şi ordinea lor, descoperi că te întorci din drum şi mergi în cerc aparent inutil de nuştiucâte ori, trecand de nenumarate ori pe langa Templul 5, doar ca sa ajungi mai intai la 2, 3 si 4. Deci este şi un test de rezistenţă pentru minte. Evident, cu cât te îndepărtezi de oraşe, nu mai există luxul <i>konbini</i>-urilor, pe care l-am avut eu. Singura certitudine pe care o ai este că odată ajuns la unul dintre templele acestea, poţi cere găzduire călugărilor şi vei fi primit, deoarece aceştia înţeleg (cred) greutatea drumului şi importanţa lui pentru Suflet. Aşa că în Shikoku nu am mai fost privită ca un extraterestru. Probabil lumea presupunea că am venit în pelerinaj. În mod justificat, de altfel: în Shikoku am întâlnit peste 10 plimbăreţi ca mine în doua zile, spre deosebire de 0, câţi am văzut în 50 de zile pe insula principală. I-am vazut unul cate unul si rand pe rand m-au privit in ochi si m-au salutat dand usor din cap si zambindu-mi complice, moment in care le raspundeam intocmai salutului, dar simtindu-ma ca un intrus, pentru ca eu nu faceam de fapt pelerinajul. Nu eram complicea lor. As fi vrut sa fac pelerinajul asta, mi-ar fi placut mult. Dar am ales altceva. Am ales varianta mai usoara si mai diversificata. N-am sa ma simt prost pentru asta - cred ca pelerinajul celor 88 de temple e pentru cei initiati, iar pentru mine a fost prima calatorie la picior. Trebuia sa incep de undeva. Acum am prins curaj, asa ca data viitoare as putea incerca sa vizitez si cele 88 de temple. Si Hokkaido. Si Okinawa - nu, nu voi inota pana acolo.<br />
<br />
Si iar m-a prins ploaia pe drum. N-am mai vazut asa ploaie de multi ani. N-a fost puternica, doar cateva picaturi, dar hotarate si constante. Factorul surpriza a fost ca nu prea erau nori pe cer. Soare puternic, un cer albastru si cativa nori pufosi ici-colo. Ma, da´ ce-i cu ploaia asta? De unde mai vine? M-am oprit sa ma uit dupa norul buclucas, dar n-am reusit sa identific sursa. Incurcata, am continuat sa merg, iar in mintea mea m-am imaginat ca personajele alea de desene animate care merg cu norul gri deasupra capului, de le ploua doar pe ele. Insa eu nu eram trista ca ele. N-aveam de ce.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjnXm3IMOyi_wCMfg-LdqmQqHSZf3_S2ixhzUZnnS4-Cb0D2efCglVOl5aOLDRFGdM5Pha_T1D2CPH3RIKcHhHvUc6Rh9ZdEigwoAp1WelflkPp-YlEWIwvQYldVc-mOKoTUeG2HHwJ6J8/s1600/20140819_111852.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjnXm3IMOyi_wCMfg-LdqmQqHSZf3_S2ixhzUZnnS4-Cb0D2efCglVOl5aOLDRFGdM5Pha_T1D2CPH3RIKcHhHvUc6Rh9ZdEigwoAp1WelflkPp-YlEWIwvQYldVc-mOKoTUeG2HHwJ6J8/s1600/20140819_111852.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<br />
Am ajuns la gara Imabari cu 3 ore inaintea lui Uli, asa ca am profitat de timp sa merg la cumparaturi. Ea fusese in Tokyo 10 zile, era usor de imaginat ca n-avea nimic de mancare in casa. Din nou l-am inghesuit pe Prieten la <i>coin locker</i> si am plecat sontac-sontac spre supermarket. Am luat un carucior si sprijinandu-mi o parte din greutate pe el am mers printre rafturi si mi-am amintit incetul cu incetul lucrurile care ii plac lui Uli. Cu fiecare obiect pus in cos imi aminteam si cate un amanunt legat de prietenia noastra. Uli a fost prima persoana pe care am cunoscut-o acum patru ani cand am venit in Japonia. Am intalnit-o la aeroport, cand mergeam spre autobuzul care urma sa ne duca la institut. Si din momentul ala am petrecut patru luni aproape nedespartite. Mi-a fost aproape... la propriu. Statea in camera vecina. Dar si sufleteste. O rugam de seara sa-mi bata in usa sa ma trezeasca dimineata. Apoi in miezul noptii ma razgandeam si ii lasam biletele pe usa: "<i>Skipping breakfast, sleeping rules. DO NOT wake me up!</i>" In rarele ocazii cand ma suna maica-mea din Romania sa ma trezeasca si reuseam sa fiu in picioare inaintea lui Uli, mergeam eu sa-i bat in usa, iar ea imi raspundea buimaca si ciufulita, rugandu-ma in germana s-o mai las 5 minute. Sau asta parea sa-mi spuna. Nu vorbesc germana. Cand plecam in vreo excursie, isi lua asupra ei sarcina de a gasi restaurantele la care puteam manca ceva vegetarian - si atunci, ca si acum, am incercat sa mananc peste cand am ajuns in Japonia, dar la vremea aceea nu prea mi-a iesit, asa ca am renuntat la idee si era destul de greu sa gasesc ceva cand mancam in oras.<br />
<br />
Tot Uli este cea care a petrecut ore intregi facand origami in forma de fluturi colorati, pe care apoi mi i-a lipit pe usa, in liniste absoluta, astfel incat sa nu aud nimic, pentru ca eram in camera. Dimineata cand am deschis usa si am vazut-o acoperita cu fluturi de sus pana jos, am crezut ca fac poc de fericire. Era ziua mea.<br />
<br />
Cu o luna inainte ma dusese in Itami la muzeul insectelor. In incinta muzeului exista si o Casa a Fluturilor, o camera in care este recreat un mediu propice mai multor specii de fluturi care cresc acolo, frumosi, colorati si (destul de) liberi. In topul celor mai fericite zile din viata mea de pana acum, ziua aia e pe locul 2. A fost pe locul 1 pana anul trecut, dar a fost detronata de <a href="http://tribalfestbucharest.com/" target="_blank">TribalFest Bucharest</a>, care a insumat 3 zile, de fapt. Dar am dormit atat de putin si am dansat atat de mult incat le-am simtit ca pe o singura zi foarte lunga. Dupa calatoria asta va trebui sa-mi regandesc topul.<br />
<br />
In Uli am avut suficienta incredere incat sa o invat sa-mi spuna in romana "Esti varza!" si sa ii explic in ce situatii ar trebui sa faca asta. Si pentru ca asta fac prietenii adevarati, mi-a servit-o ori de cate ori a vorbit gura fara mine aiurea si am facut - sau eram pe punctul de a face - gafe rautacioase. Ce surprinsa am fost sa constat ca inca mai stie replica. Astea sunt doar cateva dintre motivele pentru care am considerat ca merita sa-mi modific traseul initial (care se termina in Osaka) si sa vin pana in Imabari. Ca sa o vad pe Uli.<br />
<br />
Cu cateva minute inainte sa soseasca trenul in care era ea, am aranjat frumos bagajele si plasele de la magazin pe o banca in gara, am scos clopotelul primit de la Gabi in Bucuresti - cel pe care scrie Ring for a Hug - si am asteptat. Cand am vazut-o venind spre iesire, am sunat tare-tare din clopotel, iar ea a venit si m-a luat in brate. Doua europence inalte care fac zgomot si se imbratiseaza in mijlocul garii... da, se uita lumea la noi. Nu, nu ne-a pasat.<br />
<br />
Rezumat:<br />
<br />
33 km<br />
26 de fluturi <br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgbrw9kz8rzzljBo7suhkGV3RYKuIdV7bonT9lb7ir3_yJVdVK7lSbhOsu7HlSfKWEl5GLZ0blu_FzqdCcnB2IaCFuhHY2LVvATh-RzAC4unKMG3jzNasUWNrSY0Z0cjTBjrTGIn0PGqI0/s1600/20140819_163809.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgbrw9kz8rzzljBo7suhkGV3RYKuIdV7bonT9lb7ir3_yJVdVK7lSbhOsu7HlSfKWEl5GLZ0blu_FzqdCcnB2IaCFuhHY2LVvATh-RzAC4unKMG3jzNasUWNrSY0Z0cjTBjrTGIn0PGqI0/s1600/20140819_163809.jpg" height="320" width="240" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Bari-san, mascota orasului</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgfSAcJHzztki_wHEx-XiP47mv_d7_RLSgLZ_0ywfpFeVS1D8e-SQoIi_x-aGg8NlD5H-pSvolxgvq26hGj92kpEBcgi3xYqFCyfy0ZTepT57NThde5rVTRsYO9hDY45AvpB1vh94X56QI/s1600/20140819_143831.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgfSAcJHzztki_wHEx-XiP47mv_d7_RLSgLZ_0ywfpFeVS1D8e-SQoIi_x-aGg8NlD5H-pSvolxgvq26hGj92kpEBcgi3xYqFCyfy0ZTepT57NThde5rVTRsYO9hDY45AvpB1vh94X56QI/s1600/20140819_143831.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">N-am intrat la templul asta. Nu m-am simtit binevenita.</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-20671819345369121572014-08-20T20:24:00.002+09:002014-08-20T20:24:17.862+09:00Despre abateri de la drum, trenul cu jucarii si Funky Time<b>Zilele 51, 52, 53</b><br />
<b><br /></b>
16 august, ora 5 dimineata, iese Deea increzatoare din internet cafe-ul unde innoptase. De ce 5? Pentru ca n-am vrut sa iau pachetul de 10 ore, l-am luat pe cel de 8. Pentru ca somnul e pentru cei slabi. Pentru ca mi-era dor de diminetile in care ieseam sa alerg in Herastrau. Pentru ca voiam sa merg mai mult... Mint, evident. Astea sunt motive scormonite acum. Adevarul e ca nu prea m-am gandit inainte sa aleg pachetul de 8 ore, si cand mi-am dat seama ce-am facut, n-am mai revenit asupra hotararii pentru ca "oricum in Japonia rasare soarele inainte de 5," mi-am zis eu, amintindu-mi dimineata aia cand m-am trezit la spalatorie in Mikkabi. Mhm, corect, dar asta s-a intamplat in luna iulie. Spre sfarsitul lui august, e intuneric la 5 dimineata, chiar si in Japonia. Nu stiam asta. Am aflat.<br />
<br />
Eram in Himeji. Strazile erau complet transformate in comparatie cu cateva ore inainte. O atmosfera gri, apasatoare, ceata. Doi tipi la bustul gol in capatul strazii incercau sa mearga in linie dreapta, intorcandu-se acasa (probabil) dupa o noapte de betie (mai mult ca sigur). In rest, cate un chip curios ici si colo. Nu stiu daca ei erau curiosi sau prezenta mea era curioasa in contextul dat. In orice caz, nicio hotarare buna nu se ia inainte de cafea, asa ca m-am oprit la 7/11 si pana mi-am facut eu de cap cu cofeina si micul dejun, s-a itit si soarele. Si n-a venit singur: la cateva minute dupa ce a rasarit soarele, a inceput si ploaia. Tot atunci am pornit si eu la drum.<br />
<br />
Planul era sa merg din Himeji in directia Bizen, cat de mult pot, apoi sa iau un tren spre Okayama si sa innoptez acolo, urmand ca in ziua urmatoare sa iau un alt tren spre Shikoku. Pana la Bizen erau 50 km. Drumul a fost destul de bun la inceput. Peisajele cam sumbre, e adevarat, dar probabil si din cauza ploii, care nici nu venea pe bune, dar nici nu se oprea. Ah, da, si din cauza paianjenilor. Cu fiecare kilometru, lighioanele astea se faceau din ce in ce mai mari. Cand am vazut unul cat podul palmei mele, cu spatele dungat in galben si negru ca o albina, mi-am zis ca m-am uitat destul la imprejurimi si ar fi mai bine sa privesc in fata. Pe vecie! Era inevitabil, insa, pentru ca tot apareau ba pe indicatoare, ba pe balustrade, ba pe garduri. La un moment dat am trecut pe langa un gard cat mine de inalt, si din 2 in 2 metri isi facuse casa cate un urias dintr-asta. Am zis ca nu vad bine, nu se poate sa fie toti la fel, asezati atat de regulat, la aceeasi inaltime, aceeasi distanta unul de celalalt. Dar da, erau oribil de reali, insa asezati frumos si ordonat de parca ar fi fost decoratiuni. Nu, n-am facut poze. Nu pot sa fac asa ceva. Ori scap camera din mana, ori arunc cu ea in ei.<br />
<br />
Exceptand ploaia si lighioanele, a fost OK. Pana la ora pranzului mersesem deja aproape 30km. Record! As fi putut chiar ajunge la Bizen pana seara. 50 km intr-o zi?! As fi fost cea mai tare Deea dintre Deele care merg pe jos in Japonia in perioada asta. Pana acum cel mai mult am mers 48km intr-o zi. Era foarte tentant sa incerc sa ma depasesc, asa ca in momentul in care a oprit langa mine o masina in care se afla un cuplu in varsta, oferindu-mi sa ma lase dumnealor la gara din Bizen, am spus cu mandrie NU. S-au uitat la mine putin in diagonala, dar m-au lasat sa-mi fac damblaua. Un kilometru mai incolo imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru refuzul meu incapatanat, pentru ca drumul devenea din ce in ce mai periculos. Nu mai erau trotuare, nu mai erau cladiri, dar incepea o zona muntoasa. Nu se punea problema de urcat, dar incepea sa serpuiasca drumul. M-am oprit la ceea ce parea sa fie ultimul <i>konbini</i> pentru urmatoarea perioada, cica sa studiez harta. Voiam doar sa ma imbarbatez, de fapt. "Hai ca poti, e OK, nu e mare lucru. In maxim 5 km se termina, apoi o sa fie cladiri iar. Daca sunt cladiri, ai si pe unde sa mergi etc etc"<br />
<br />
Splendid. Ma iau de mana cu Prieten, trag aer adanc in piept si merg 50 de metri. In fata mea opreste o masina, iar pe geam scoate capul o mamaita. Ca de obicei, ma intreaba daca am venit in calatorie, din ce tara sunt, unde ma duc. Apoi, din senin:<br />
<br />
- A, si n-ai unde sta azi? Hai la mine!<br />
<br />
Inainte de toate, trebuie mentionat ca femeia asta are - cred - cea mai rapida vorba din cate mi-a fost dat sa aud. Nu cred ca am cunoscut inca un om care sa vorbeasca atat de repede, in orice limba. In japoneza mi-era cu atat mai greu sa tin ritmul. Deci, probabil si sub regretul refuzului anterior, mai intai am raspuns (Daaaaaa!), dar abia dupa ce m-am urcat in masina am inteles si ce m-a intrebat. "Eh asta e," mi-am zis, "am mers deja 30 km, e OK. Ma descurc eu cu restul maine."<br />
<br />
Asta am si facut, cu atat mai mult cu cat femeia locuia in Aioi, cu vreo 10 km in sens opus fata de directia mea de mers. Ma uitam pe geam la toate locurile prin care tocmai trecusem, cu oaresicare strangere de inima, pana cand tanti asta a mea (o cheama Junko, dar ii vom spune <i>Okaasan) </i>face o stanga si merge spre munti. Locuieste intr-o casa micuta, intr-un loc in care sunt fix doua strazi si o gramada de munti. Nu aveam nici macar retea sa o sun pe maica-mea sa-i spun ca sunt bine.<br />
<br />
Evident ca in tot timpul asta <i>Okaasan </i>a vorbit necontenit, la viteza maxima, intr-o japoneza condimentata dupa gust cu tot felul de cuvinte englezesti.<br />
<br />
- Vai, ce ma bucur! mi-a zis. De cand te-am vazut m-am gandit sa te invit sa stai la mine, dar nu stiam daca ai deja unde sa dormi. Ce ma bucur! Nici nu-l sun pe sotul meu sa-i spun; o sa-i facem o surpriza!<br />
<br />
Zis si facut. Am mers la casuta din poveste, l-am cunoscut si pe sus-numitul sot. Ea - 65 de ani, el - 72. Copiii locuiau in casa de peste drum, dar erau fiecare cu treburile lui, asa ca dupa spusele lor, cand mai prind cate un turist confuz pe strazi, mai primesc in gazda. Mai ales acum ca de vreun an <i>Okaasan </i>s-a apucat de invatat engleza. A scos o poseta plina ochi cu cartonase cu expresii si cuvinte scrise in engleza pe o parte, in japoneza pe cealalta. M-a apucat nostalgia cand le-am vazut - cate de-astea n-am si eu acasa cu <i>kanji</i>!<br />
<br />
- Si invat din ele, imi zice. Acum nu le mai repet chiar pe toate mereu, ca s-au strans multe, dar repet in fiecare zi. Si il mai invat si pe el - arata spre sot - dar el nu prea le tine minte. Insa mai conversam asa... el ma intreaba <i>"What time shall we have dinner tonight?", </i>iar eu ii raspund <i>"It`s up to you!". </i>Asa ca m-am bucurat atat de mult cand te-am vazut. "Ah, uite un <i>gaijin-san</i>," m-am gandit, "ce bine ar fi sa vina la noi."<br />
<br />
Stai... stai asa. Cum?<i> Gaijin-san</i>? Aaaaaahahahahahaha! E prima oara cand am auzit asta. Cuvantul ar fi <i>gaikokujin</i>. Inseamna strain, om din alta tara. Pe vremuri se folosea <i>gaijin </i>cu sens peiorativ. Se foloseste si acum, mai mult decat varianta sa mai lunga, dar intre timp, <i>gaijin </i>nu prea mai are sens peiorativ. Cred. Daca vi se adreseaza cineva asa, ghidati-va si voi dupa intonatie. In orice caz, impresia mea e ca nu mai e folosit cu conotatie negativa, dar... sa-i puna sufix de politete?! Habar n-am daca este ceva practicat sau nu; asa cum ziceam, e prima oara cand aud asta. Dar suna simpatic tare. M-a distrat teribil.<br />
<br />
In mare, mi-a fost destul de greu sa vorbesc cu ea. Nu ca n-as fi avut loc de ea. Daca deschideam gura sa scot un cuvant, <i>Okaasan </i>se oprea din iuresul ei inflacarat si astepta cuminte sa spun ce am de spus. Problema era ca la asa o viteza de vorbire, este si un flux mare de informatii pe care pur si simplu nu reuseam sa-l procesez suficient de repede. Plus ca ocazional aparea cate un cuvant pe care ori nu-l stiam, ori nu mi-l aminteam, ori nu-l desluseam din diverse cauze. Asa a fost si cu <i>sandaringu. </i><br />
<i><br /></i>
- Si nu ti-a fost greu pe drum? m-a intrebat la un moment dat. Ai vazut ce-a mai plouat azi. Au fost chiar si <i>sandaringu. </i><br />
<i><br /></i>
<i>Sandaringu, sandaringu, sandaringu... </i>Ce Doamne-iarta-ma mai e si asta? Imi dadusem seama intre timp ca se voia a fi in engleza, dar nu reuseam deloc sa inteleg. Asa ca incearca si ignoranta de mine sa se informeze:<br />
<br />
- <i>Sandaringu?</i> Nu inteleg.<br />
- Da, da, <i>sandaringu!, </i>si in loc sa-mi spuna cuvantul in japoneza, imi explica onomatopeic: paaaaam, paaaaam! <i>Sandaringu!</i><br />
- Aaaaa, da, da. Sigur, sigur, zic zambind impaciuitoare.<br />
<br />
Am lasat-o balta. Nu intelesesem, dar stiam ca aveam sa ma prind candva. In primul an de facultate am avut o profesoara japoneza, care ne vorbea si in engleza si in japoneza - dat fiind ca pe-atunci noi nu stiam nici macar o bobita de japoneza. La vremea respectiva mi-a luat mai bine de un semestru sa inteleg ca <i>rikuganaiz </i>era de fapt <i>recognise</i>. Si profa noastra vorbea bine engleza! Dar, na, unele cuvinte sunt mai greu de pronuntat. Asa ca <i>sandaringu</i> putea fi orice. M-am prins in ziua urmatoare, la micul dejun, cand a mentionat <i>sandaringu</i> in aceeasi propozitie cu ploaie... din nou. <i>THUNDER</i>, e <i>thunder, thunder</i>!! Folosit ca adjectiv (desi trebuia sa fie substantiv), deci <i>thundering</i>... carevasazica <i>sandaringu</i>! Iuhuuuu, inca o victorie pe lista!<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhBZUrEp6kdqZhwnhgaSv0KMWojw5t100EK_ZytuXNkETW3tGJTftknQebPykcFFYBina-AxxKpydGISE0H8z2fHVN4nM0razOIVCZ6ZrzdxdsXtEO7DHZN0yusu2ngKc0t5HMnwwX4Koo/s1600/20140816_173648.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhBZUrEp6kdqZhwnhgaSv0KMWojw5t100EK_ZytuXNkETW3tGJTftknQebPykcFFYBina-AxxKpydGISE0H8z2fHVN4nM0razOIVCZ6ZrzdxdsXtEO7DHZN0yusu2ngKc0t5HMnwwX4Koo/s1600/20140816_173648.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Okaasan </i>si festinul.</td><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><br /></td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
A fost o zi foarte buna. Pret de o secunda mi-am facut griji ca tot vorbind asa, o sa ne intindem pana tarziu in noapte, iar eu eram in picioare de la 5. De-ndata ce-a strans masa si de parca mi-ar fi citit gandurile, mi-a zis<br />
<br />
- Acum sa te culci, da? Te rog sa te odihnesti, sigur esti obosita. Mai vorbim maine.<br />
<br />
S-au retras amandoi in camera lor, iar pe mine m-au lasat intr-o alta camera, unde imi pregatisera un <i>futon </i>cu asternuturi curate. Era ora 6 seara, inca atat de devreme. Asa ca am petrecut restul serii tolanita, citind din "Gaijin" (ha!) pana tarziu.<br />
<br />
Dimineata, am mancat iar impreuna, apoi <i>Okaasan </i>m-a dus cu masina la gara, de unde urma sa merg spre Okayama, iar apoi direct in Shikoku. Mi-ar fi placut sa pot petrece putin timp in Okayama. Din pacate, ultimele zile din traseu au fost contracronometru, iar eu cand intru in cursa cu timpul imi schimb total perceptia si concentrarea: eram fixata pe ideea ca trebuie sa ajung in Shikoku cat mai repede, deci faptul ca mi-ar fi placut sa vizitez Okayama a picat in plan secundar, iesindu-mi cu totul din minte in scurt timp. Cu toate astea, e ceva care mi-a atras atentia in gara Okayama: un tren. Nu stiu de unde venea si incotro se ducea, nu stiu pentru ce era. Si nici n-am apucat sa-i fac poza, pentru ca doar a oprit in fata mea si a plecat, lasandu-ma cu cura cascata si cu balute scurgandu-se incet spre podea. Trenul asta avea un loc de joaca in ultimul vagon. Nu erau locuri de stat acolo. Doar tobogane cu bile si tot felul de jucarii atarnate peste tot. Nu parea sa fie nimeni in el atunci. De ce, nu stiu. Ca doar era un fel de paradis pe roti.<br />
<br />
Pana sa ma dezmeticesc, a venit si trenul meu si dusa am fost spre Shikoku. Am coborat din tren la Sakaide si pentru prima oara, nu-mi era foarte clar ce aveam de gand sa fac, unde sa ma duc si mai ales, unde sa dorm. Nu mai fusesem niciodata in Shikoku, dar auzisem povesti: ca e frumos tare, dar e mai mult rural, ca sunt munti, ca sunt temple, ca e aia, dar nu cealalta si tot asa. M-am oprit la un <i>konbini</i> pentru <i>wi-fi</i> si cafea, am facut ceva calcule si am inteles ca nu-mi ajugea timpul sa merg tot drumul pana la Imabari, asa ca intr-una dintre zile tot ar fi trebuit sa iau trenul din nou. De ce sa mai aman, nu? Daca tot m-am dat cu trenul azi, hai sa termin cu asta tot azi. Cu atat mai mult cu cat urma sa merg pana la Kanonji si nu aveam unde innopta acolo. "Bun, uite cum facem, Prietene: mergem pana la Kanonji si de acolo luam trenul pana la Niihama, unde exista un internet cafe numit Funky Time."<br />
<br />
Cat am pregatit calatoria in Bucuresti, am cautat online lanturi de <i>internet cafe</i>-uri si am vazut poze, am studiat oferta de servicii, listele de preturi si locatiile, ca sa-mi pot face o idee cu privire la ce ma astepta acolo. Dar nu intalnisem acest Funky Time deloc. Conform planului meu initial, trebuia sa traversez spre Shikoku prin alta parte si ajungeam direct in Imabari, fara sa mai trec prin alte orase. Poate Funky Time exista numai in Shikoku, poate e nou deschis sau poate nu exista in zonele in care am fost eu pana acum. Cert e ca pe pagina lor de internet nu apare mare lucru. Adresa si... cam atat. Am vazut o singura poza cu una dintre cladirile lor si asa mi-am dat seama ca sigur este deschis non-stop, ceea ce inseamna ca se poate innopta acolo. In rest, nu dadeau niciun fel de informatii despre servicii sau poze cu interiorul. Asa ca tot drumul spre Niihama mi-am facut griji. Daca e vreun local fantoma si te pomenesti ca n-am unde dormi? Daca e altfel decat celelalte <i>internet cafe</i>-uri si nu se poate innopta acolo? Daca, daca, daca, de o mie de ori daca, de parca Shikoku era pe alta planeta decat Japonia si totul era un mister inspaimantator.<br />
<br />
Evident si ca de obicei, mi-am facut griji degeaba. Am plecat pe la ora 11 din Sakaide, iar pana la 5 si jumatate mersesem 20 si ceva de kilometri. Am facut o pauza la un<i> konbini</i> si cat ma pregateam sa plec iar, s-a oferit o doamna sa ma lase cu masina. Era cu mama ei si cu cele doua fetite gemene. M-au dus pana la gara Kanonji, iar pe drum am vorbit intr-una, ca fetele, despre tot felul de nimicuri. Cele mici in special erau curioase despre scolile din Romania si despre cat dureaza vacanta de vara la noi, pentru ca ele nu au decat o luna de vacanta, iar aceea se apropia rapid de final:<br />
<br />
- O sa fie un iad!! se plangea cea mai vorbareata dintre ele. O sa avem iar teme toata ziua.<br />
<br />
Iata. Iadul e la fel pentru toata lumea. Inca un mister rezolvat cu succes.<br />
<br />
Cu ajutorul lor am ajuns la Kanonji la ora 6.<br />
<br />
- Prea devreme, prea devreme. Sa mai mergem un pic!<br />
<br />
Un pic a insemnat inca o statie de tren, adica vreo 6 kilometri pana la urmatoarea gara, Toyohama. Am ajuns acolo pe la 7 si un pic, exact cand se innopta, si am asteptat cumintica trenul, facandu-mi de lucru cu "Gaijin". Drumul cu trenul a fost in regula. Putina lume, exagerat de frig inauntru. Am incercat sa-mi fac dintii sa clantane fara zgomot si am rezistat calatoriei fara sa fac turturi. Apoi, am mai avut ceva de mers pana la <i>internet cafe</i>, dar a fost destul de usor de gasit. Si cand l-am vazut, am rasuflat usurata. Era o cladire mare, era deschis non-stop, se putea ramane peste noapte. Dupa ce am si intrat, m-am indragostit. Era de parca oamenii care au deschis Funky Time au fost mai intai calatori pe la toate celelalte internet cafe-uri si l-au deschis pe al lor tinand cont de toate minusurile celorlalte. Ceea ce probabil au si facut. Si celelalte erau OK, insa unul avea separeuri spatioase, dar nu avea dus. Altul avea dus, dar nu avea wi-fi pentru dispozitivele clientilor. Altul avea wi-fi, dar nu avea cabina telefonica. Si tot asa. Ei bine, Funky Time le are pe toate. Dus, separeu confortabil, wi-fi, cabina telefonica, lumina slaba si fara muzica in camera pentru internet noaptea. Avea chiar ceva in plus: dulapioare cu cifru unde sa-ti poti lasa lucrurile, ca sa nu le mai tii cu tine in separeu. M-a durut putin inima la gandul ca urma sa dorm fara sa-mi strang Prietenul in brate. Dar nu prea tare. <br />
<br />
- Iar aici va puteti lasa bagajele, imi zice baiatul de la receptie, facandu-mi un tur.<br />
<br />
Se uita putin la mine si la Prieten, si continua<br />
<br />
- De fapt, s-ar putea sa nu va incapa bagajul. Dar nu prea foloseste nimeni vestiarele astea. Puteti folosi mai multe dulapioare.<br />
<br />
N-a fost nevoie. Aveam antrenamentul facut cu <i>coin lockers</i> din gari. In 2 minute aveam cortul si izoprenul scoase de pe Prieten si aranjate frumos in dulapior si il impingeam cu grija si pe Prieten inauntru, in asa fel incat sa intre usor. In timpul asta toti angajatii se stransesera la receptie si se uitau la mine, pe jumatate admirativ, pe jumatate razand. As fi ras si eu daca eram in locul lor. Fiind in locul meu insa, doar m-am inrosit un pic si mi-am pregatit lucrurile pentru dus. Si la capitolul dus Funky Time a dat clasa celorlalte <i>internet cafe</i>-uri. In alte parti platesti putin in plus ca sa intri la dus, dar mai platesti inca pe-atat daca vrei si prosop. Aici plateai doar intrarea, in rest ti se punea tot la dispozitie: prosoape, periuta de dinti, uscator de par.<br />
<br />
Evident, m-am bucurat nespus cand, incercand sa-mi stabilesc traseul pentru ziua urmatoare, am descoperit ca era una alt Funky Time exact unde aveam eu nevoie. Erau 40 si ceva de km pana la Imabari, cel mai apropiat Funky Time era la 8 km de Niihata, iar urmatorul la 20 km. Perfect. Parca l-as fi pus acolo cu mana mea.<br />
<br />
Dimineata am plecat pe la 9, fara graba, stiind ca 20 km se fac usor. Vremea a fost buna, in mare, dar umiditatea mult-mult mai ridicata decat pe insula principala. Sau cel putin asa mi-au indicat alergiile care se ridicasera acum pana pe umeri si ma mancau ingrozitor. Probabil se datora si faptului ca cerul tot ameninta cu ploaia, dar nu parea sa se intample. Cand a inceput sa picure intr-un final, m-am bucurat, dar nu mi-am scos pelerina din rucsac pentru ca stiam ca mi-ar fi agravat alergiile. Plus ca parea sa fie o ploaie trecatoare. Chiar a fost, insa pana sa treaca, s-a transformat din picurat in rapaiala, iar in maxim 2 minute am auzit strigate in urma mea:<br />
<br />
- Ma scuzati, ma scuuuuzzzzaaaaati!<br />
<br />
O femeie alerga dupa mine cu o umbrela deschisa deasupra capului si alta inchisa in mana. Mi-a intins cea de-a doua umbrela si mi-a pus-o in mana zicand:<br />
<br />
- V-o daruiesc, asa ca va rog sa o folositi.<br />
<br />
Si a fugit inapoi spre locul unde oprise masina, inainte sa apuc sa zic ceva. Aveam si o umbrela in rucsac, dar era dintre cele mici, pliabile. Umbrela primita era dintre cele mari de tot, de forma unui baston, care ma acoperea cu tot cu Prieten, fara probleme. Se gasesc multe umbrele extrem de frumoase in Japonia. Mi-era putin ciuda gandindu-ma la umbrela in forma de sabie de samurai pe care am vazut-o in Nara. Cu greu m-am abtinut sa-mi cumpar una, constienta fiind mereu de greutatea bagajului meu si de faptul ca orice cumpar, car. Simplu. Si uite acum, vrand-nevrand, aveam o umbrela mare. Nu e sabie de samurai, dar e frumoasa. Alba cu flori de cires. Sper sa nu o uit pe undeva.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjZeuhgit2jOml2lYD3e9o3Njc3Ey0hNixVk31-DnRH55_M8MZLx5UA8jG1otQGNa9U7fSPO-07ZLp56L5M4NKPuCu6yCA0Kv-6rDLR2VoS9PrxuZxxd9WPGEkVBZ7YoXE2yyNhOKeSays/s1600/20140818_163249.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjZeuhgit2jOml2lYD3e9o3Njc3Ey0hNixVk31-DnRH55_M8MZLx5UA8jG1otQGNa9U7fSPO-07ZLp56L5M4NKPuCu6yCA0Kv-6rDLR2VoS9PrxuZxxd9WPGEkVBZ7YoXE2yyNhOKeSays/s1600/20140818_163249.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
Ploaia s-a oprit in cateva minute, am gasit o metoda sa-mi prind umbrela de rucsac si mi-am vazut mai departe de drum. Am profitat de fiecare Family Mart iesit in cale, intrucat <i>konbini</i>-urile deveneau din ce in ce mai rare. Si ma rugam pentru un 7/11, pentru ca aveam nevoie sa scot bani de pe card, iar treaba asta nu se poate face oriunde in Japonia, cand ai un card international. Cu atat mai putin cand ai un Mastercard. De la 7/11 pot scoate bani, nu degeaba e preferatul meu. Cu vreo 5 km inainte de destinatie, apare si mult doritul 7/11. Ma grabesc spre el, intru in magazin si din reflex, primul lucru pe care il fac e sa ma conectez la wi-fi. Vezi sa nu. Iata unul dintre acele putine magazine 7/11 care nu avea retea wi-fi.<br />
<br />
- Pai atunci nu mai pierd vremea pe-aici, nene. Gata, plec.<br />
<br />
Mi-am luat Prietenul in spinare si am plecat imbufnata. Cu 1 km inainte de destiantie mi-am amintit ca nu scosesem bani. Iar la <i>internet cafe</i>-uri nu accepta plata cu cardul. Ce sa fac? M-as fi enervat, dar nu prea-mi venea, ca nu aveam pe cine da vina, decat pe mine. Trebuie sa existe o solutie, m-am gandit. Am cautat peste tot prin jur. M-am invartit vreo 5 km mergand din magazin in magazin, de la ATM la ATM, fara succes. Pana la urma am acceptat infrangerea si m-am intors spre 7/11-ul lasat in urma, mergand alti 6 km inapoi de unde venisem. Cand am ajuns acolo eram sfarsita, ma usturau talpile si-mi tremurau picioarele. Am scos bani si am hotarat sa iau trenul o statie inapoi la Funky Time. Si exact cand sa ies spre strada, vad si raspunsul nedumeririlor mele: pe gardul magazinului era un anunt mare care informa deschiderea noului magazin 7/11 din zona, pe 15 august. Adica asta la care eram eu. Tocmai fusese deschis cu doua zile inainte. Singurul 7/11 din prefectura. Haha. Ce noroc. Fusese deschis pentru mine, cum s-ar spune, iar eu ca o printesa innebunita numai si numai dupa <i>wi-fi</i>, l-am ignorat. El saracu´ n-avusese timp sa primeasca si <i>wi-fi</i>.<br />
<br />
M-am intors, asadar, cu trenul la Funky Time, fata de la receptie m-a ajutat sa-mi fac un cocktail de oferte (pachetul special de 3 ore, plus alte 2 ore separat, plus pachetul special de noapte de 9 ore), astfel incat am stat acolo mult si bine, m-am relaxat si am dormit tun.<br />
<br />
<br />
<br />
Rezumat:<br />
<br />
Ziua 51<br />
aproximativ 30 km<br />
12 fluturi numarati pe drum<br />
<br />
Ziua 52<br />
32,63 km<br />
42.017 pasi<br />
timp efectiv de mers: 5h 46min<br />
18 fluturi<br />
<br />
Ziua 53<br />
aproximativ 33 km<br />
25 fluturi<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEikTmTte_aAm-EPYYAlDuydeb0kCEsOEf8X9MPi9MLUQ0M64nPwCPgV7SHsbkwxVViRrOov6eid_X47SIICx2rGW7YfNzQAejNymGYmzO0p2nMazQpllK2kXmshd2SrWOcVwccKGgmh6f8/s1600/20140817_154018.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEikTmTte_aAm-EPYYAlDuydeb0kCEsOEf8X9MPi9MLUQ0M64nPwCPgV7SHsbkwxVViRrOov6eid_X47SIICx2rGW7YfNzQAejNymGYmzO0p2nMazQpllK2kXmshd2SrWOcVwccKGgmh6f8/s1600/20140817_154018.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-75928018793429244422014-08-12T15:54:00.000+09:002014-08-12T15:54:12.723+09:00Despre gazde, instincte și mama coincidențelor și a norocului<b>Ziua 46 în Japonia și a douăzecea zi de mers</b><br />
<br />
Poate că vă întrebați de unde am eu atâtea gazde. Nu, nu cunosc așa mulți oameni în Japonia, în așa fel încât să am unde sta în fiecare oraș. Folosesc <a href="https://www.couchsurfing.org/" target="_blank">Couchsurfing</a>. E un fel de Facebook pentru oameni care călătoresc și care vor fie să stea în gazdă undeva, fie pur și simplu să cunoască localnici în călătoriile lor. Eu am aflat despre Couchsurfing cu puțin timp înainte să plec în Japonia, așa că n-am apucat să găzduiesc încă (am mai făcut asta, de fapt, dar nu prin Couchsurfing), însă am întâlnit vreo doi călători înainte să plec; oameni care făceau autostopul din țară în țară prin toată lumea (!!), oameni care erau deja pe drumuri de vreun an, unul dintre ei pentru a doua oară, chiar.<br />
<br />
Principiul pe care funcționează Couchsurfing este că dacă tu călătorești și oameni din diverse locuri te primesc în casele lor, dând dovadă de generozitate și prietenie, odată întors la tine acasă, să faci și tu același lucru pentru un călător. Sunt și oameni care profită de chestia asta și doar merg în gazdă, trimițând mesaje de tip "copy+paste", fără discernământ, unui puhoi de oameni, până găsesc pe cineva la care să stea, mai mult sau mai puțin ca la hotel. Dar fără să plătească.<br />
<br />
Mie nu prea-mi place să trimit multe mesaje pe Couchsurfing, din mai multe motive. În primul rând, nu vreau să mă folosesc de oameni. Dacă ei mă primesc în gazdă, vreau să petrec timp și cu ei, să vorbim, să le povestesc lucruri care poate îi interesează. De obicei mă întreabă ei ori despre România, ori despre călătoria mea, ori - subiectul cel mai popular și care-mi dă cea mai mare satisfacție - despre dans. Apoi, dacă primesc mai multe răspunsuri pozitive, ubicuitatea nu e punctul meu forte și mi-e tare jenă să dau înapoi.<br />
<br />
De cele mai multe ori caut gazde într-un anumit oraș, îmi apare o listă cu tot felul de oameni care locuiesc în orașul respectiv și care teoretic pot și vor să găzduiască, iar apoi îmi las instinctul să-și facă treaba. Studiez lista și dau<i> click </i>acolo unde poza și/sau numele îmi trezesc interesul. Apoi citesc profilul persoanei respective și dacă simt că avem lucruri în comun, îi scriu un mesaj în care îi spun cine sunt, ce fac în Japonia de ce și când aș vrea să stau la el/ea. În felul ăsta, în loc să trimit multe mesaje unor oameni cu care există și posibilitatea să nu mă înțeleg, trimit unul și bun. Maxim două, dacă văd persoana respectivă nu răspunde sau dacă răspunsul primit este unul negativ. Până acum a mers strună tactica mea. Singurele două dăți când au apărut neînțelegeri cu gazdele mele (nimic major sau grav, oricum) nu au fost oameni aleși de mine și instinctul meu aproape infailibil, ci m-au abordat ei și m-au invitat să stau la ei. O singură dată nu mi-am ascultat instinctul. Rezultatul a fost individul la care am stat în Yokkaichi care, dimineața la cafea, înainte să plec, a început să-mi pună mâna pe picioare. Deși un picior de-ale mele era cât el întreg.<br />
<br />
- Pfai, uite cât e ceasul, i-am zis.<br />
<br />
Și am plecat, promițându-mi pentru a nuștiucâta oară în viața asta că o să am mai multă încredere în mine și instinctele mele. Deși a dat și instinctul meu greș o dată; să nu uităm de incidentul "David din Hamamatsu".<br />
<br />
<br />
Toate bune și frumoase. Stau în gazdă, cunoasc oameni. Facem un exercițiu de încredere, și eu - și ei. Mai puțin că în perioada asta este sărbătoare în Japonia (Obon), așa că cei mai mulți oameni au câteva zile libere pe care le folosesc pentru a se întoarce în orașele lor natale sau pur și simplu pentru a călători. Așa că mi-a fost tare greu să găsesc gazde în orașele următoare. N-am mai găsit pe nimeni până în Imabari. Pentru Kobe am găsit cu greu pe cineva. Un american cam de vârsta mea, Erik, dar în legătură cu care instinctul meu mi-a zis:<br />
<br />
- Ești sigură?<br />
<br />
Nu eram, dar i-am trimis mesaj oricum. Când au sosit nenumăratele mesaje de la el, instinctul meu mi-a zis<br />
<br />
- Ești sigură că ești sigurăăă?<br />
- Taci, mă, că mă descurc eu.<br />
<br />
Și a tăcut.<br />
<br />
Uite-așa am plecat devreme din Toyonaka, pentru că aveam vreo 30 de kilometri de mers și stabilisem cu sus-numitul Erik să ne întâlnim la ora 18 în centrul orașului Kobe. Drumul a fost lin, atât de lin și de minunat că nici nu simțeam când ieșeam dintr-un oraș și intram într-altul. Nu tu munte, nu tu poteci inexistente, nu tu păduri. Parfum. Dupa 10 km nici n-am mai avut nevoie de navigator, pentru că nu trebuia decât să merg tot înainte. Drumul era unul național, destul de mare, cu trotuar, clădiri, oameni. Fiind imediat după taifun, era cald, dar soarele nu era arzător. Tocmai bine.<br />
<br />
La jumătate de oră după ce am pornit, am dat peste o spălătorie. Știam că aveam mult de mers într-un timp destul de scurt, dar ajunsesem la ultima pereche de șosete curată. Nu mai aveam absolut nimic curat în rucsac. Cu o zi în urmă, gazda din Toyonaka îmi pusese la dispoziție mașina lui de spălat. Dar nu putea usca hainele decât pe balcon, iar pe balcon tocmai în ziua aia se întâmpla un taifun. Așa că am renunțat. Dar nu puteam ignora și spălătoria. Spălatul rufelor m-a întârziat vreo oră, așa că de-ndată ce-am prins conexiune la internet, am amânat și eu întâlnirea cu Erik pentru ora 19.<br />
<br />
N-aveam de unde să știu că drumul era așa bun. Mai mult decât atât, am învățat să ignor durerea de spate (un junghi între omoplați care apare inevitabil la jumătate de oră după ce-l iau pe Prieten în spate și nu dispare până-l pun iar jos). Asta a rezultat în mai puține pauze. Și acelea mai scurte. M-am trezit, deci, că la ora 17:30 eram deja la punctul de întâlnire. Chiar mai devreme decât ora stabilită inițial. Nu-mi venea să cred. Am reperat exact unde urma să ne întâlnim și am pornit să caut un loc unde aș fi putut să stau jos, poate să mănânc ceva.<br />
<br />
Merg eu așa vreo 5 minute, și-mi apare o persoană-n partea dreaptă. Se uita la mine fix, zâmbind larg. O femeie cam de vârsta mea (credeam eu), blondă cu ochi albaștri, figură europeană. Mi-am dat seama că voia să-mi vorbească. Îmi scot căștile din urechi și începe să-mi vorbească în engleză.<br />
<br />
- Bună!<br />
- Bună!<br />
- Ce faci, călătorești?<br />
- Da.<br />
- Unde mergi acum?<br />
- Păi, nu știu. Trebuie să fiu înapoi aici pe la 7. Deci mă gândeam să merg pe-aici să beau o cafea.<br />
- Stai în Kobe azi?<br />
- Da.<br />
- Vorbești și japoneză?<br />
- Puțin, da.<br />
<br />
Și schimbăm vorba, ne sucim pe japoneză:<br />
<br />
- Ce bine! Engleza mea nu e foarte bună, așa că mă bucur că vorbești japoneză. Am fost cu mașina la Kyoto cu soțul meu. Te-am văzut din mașină pe lângă Nada. Mergeai pe jos. Ai venit pe jos de-acolo?!<br />
- Da. De la Toyonaka, de fapt.<br />
- Vai, nu pot să cred! Și acum ce faci? Mergi să bei ceva?<br />
- Da.<br />
- Soțul meu avea o întâlnire, așa că m-a lăsat aici cu mașina, să mă întorc singură acasă. Nu vrei să mergem împreună să bem ceva?<br />
- Ba da, ba da.<br />
<br />
Apoi, dându-mi seama că am omis un lucru:<br />
<br />
- Eu sunt Deea. Cum te numești?<br />
- Gabi.<br />
<br />
Gabi?!<br />
<br />
- Din ce țară ești, Gabi?<br />
- Din România.<br />
<br />
- Și eu! zic în gura mare, de data asta în română.<br />
<br />
Ne-am oprit în mijlocul străzii râzând amândouă, cu pielea de găină pe noi, nevenindu-ne a crede. Am mers împreună să mâncăm ceva, timp în care mi-a spus că de mult își dorea să mai vorbească și ea cu un român; a încercat chiar să-si aducă prietene de la Iași în vizită, dar n-au vrut. Și uite-acum, i-am picat eu din cer. M-a invitat să stau la ea acasă și am acceptat. L-am sunat pe Erik, cel găsit cu greu, mi-am cerut scuze pentru încurcătură, i-am explicat situația. Nu părea prea mulțumit, pesemne chiar i-am încurcat ceva planuri, dar nu mi-a părut rău.<br />
<br />
Gabi este stabilită aici de 14 ani. Este măritată, muncește și n-a mai fost în România de ceva vreme. M-a primit în casa ei și m-a tratat ca pe una dintre prietenele invitate din țară. Seara am mers la onsen și cât n-am relaxat oasele în baie, am trăncănit despre kanji și ce face ea ca să-i învețe. Mi-a explicat multe lucruri pe care le-a descoperit și ea învățând, vorbind jumătate în română, jumătate în japoneză, în dialect local, repede de tot, încât trebuia să fiu permanent atentă, ca să pot ține pasul.<br />
<br />
Tocmai când credeam că Japonia nu mai are cu ce să mă surprindă...<br />
<br />
Rezumat<br />
<br />
38 km<br />
4 fluturi văzuți pe drum<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjOYnE1ayH8aKa08V2TFYtoVdlzqImm1Vf92u1lo99EJOihjIb9GkpvWy4gksVZ3XZGFWuHEmJZmzdzaw1Xp3q4GuloFLd2hTKxfdchattwgsKa_TKlkL0t_8agdPZcHJO7y9_2Qby41Vk/s1600/2014-08-11+17.25.27.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjOYnE1ayH8aKa08V2TFYtoVdlzqImm1Vf92u1lo99EJOihjIb9GkpvWy4gksVZ3XZGFWuHEmJZmzdzaw1Xp3q4GuloFLd2hTKxfdchattwgsKa_TKlkL0t_8agdPZcHJO7y9_2Qby41Vk/s1600/2014-08-11+17.25.27.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgoS6LfZKR28ddFDgHllB1ap-NuspD19_bxKoOmUgFvd0Jd2bFb_HhuUgaclf2FU4W-Kv8LWd4RJ9SjfbMSx5YBpiKXIC7RGMnSAVZ-gxGZy9em6MbsP5eVEAP_UqOCwflcGjsrrvwR2R8/s1600/2014-08-11+12.57.37.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgoS6LfZKR28ddFDgHllB1ap-NuspD19_bxKoOmUgFvd0Jd2bFb_HhuUgaclf2FU4W-Kv8LWd4RJ9SjfbMSx5YBpiKXIC7RGMnSAVZ-gxGZy9em6MbsP5eVEAP_UqOCwflcGjsrrvwR2R8/s1600/2014-08-11+12.57.37.jpg" height="320" width="240" /></a></div>
<br />
<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-75159214153248773452014-08-10T00:12:00.000+09:002014-08-10T19:51:11.491+09:00Despre deja-vu și taifuu. Taifun. Typhoon. Stai așa, mai zi-mi o dată: ce limbă vorbim?<b>Ziua 44 în Japonia și a nouăsprezecea zi de mers</b><br />
<b><br /></b>
A nouăsprezecea zi de mers... Nici nu știu dacă o pot cataloga drept zi de mers, pentru că am mers foarte puțin. Nu mai mult de 10 km. Asta conform estimărilor mele, pentru că pedometrul a hotărât iar să tragă un pui de somn și la sfârșitul zilei îmi spunea sigur de sine că am mers 2 km. Dragul de el, o fi obosit mai rău ca mine. Ori nu i-a priit plimbarea prin ploaie, ori nu-i place să fie scăpat pe gresie în mod repetat.<br />
<br />
Chiar așa, că tot pomenirăm de ploaie. Am plecat la drum aproape nostalgică:<br />
<br />
- Mai știi, mă, în prima săptămână de mers? Când era încă sezon ploios și mergeai câte 10 km pe drum național de munte, prin ploaie, până să dai de un <i>konbini</i>? Da, mă, ce vremuri. Așa se anunță și ziua de azi.<br />
<br />
Cam așa a fost. Ba chiar mai mult de-atât. A fost un fel de rezumat al tuturor zilelor de mers de până acum. Am pornit pe ploaie, destul de devreme - să fi fost ora 8:30. Gazda mea m-a lăsat cu mașina mai aproape de drumul național 423, pe care ar fi trebuit să-l urmez multă vreme. Înainte să cobor din mașină, m-a atenționat că nu sunt decât două <i>konbini</i>-uri până în oraș, în rest doar munte. Aha, să am grijă cum îmi dozez energia. Bine de știut.<br />
<br />
Încep să merg. Rămân fără trotuar sau margine de drum. Plouă din ce în ce mai tare și cum drumul urca, toată apa se scurgea șiroaie în picioarele mele. Fiind munte, încep și serpentinele. În scurt timp apar și camioanele, șuierându-mi pe la urechi. Deja-vu, nu? Parcă...<br />
<br />
Nu trece mai mult de o oră (timp în care de regulă merg 4-5 km, nu cum mă minte pedometrul) și oprește un nene. În timpul ăsta, apa trecuse deja prin pelerină și prin pantalonii impermeabili și eram murăturică toată. Îmi spune omul că m-a văzut, că vine taifunul, își face griji și ar vrea să mă ducă dumnealui unde am treabă. Nu mai am energie să fac nazuri când se ivește o ocazie de genul ăsta. Dar nici nu-mi venea să-i spun să mă lase în Toyonaka, așa că l-am rugat să mă lase la primul <i>konbini</i>, cu promisiunea că voi sta acolo să mă usuc și voi regândi ruta.<br />
<br />
- Bine, zice. Dar înainte opresc la un magazin și-ți iau ceva de mâncare.<br />
<br />
Inițial spunea ceva de ou cu orez, dar când a ieșit din magazin, îmi luase prânz, cină și desert. Mi-a explicat că și fiica lui fusese într-o călătorie similară cu câțiva ani în urmă, dar în Germania. Imposibil de refuzat. Am mulțumit și m-am gândit că pesemne s-au transmis telepatic gândurile tatălui meu, care probabil își face griji mereu și își imaginează că o să mă culeagă leșinată de foame de prin șanțuri.<br />
<br />
- O să fiu liniștit numai când te văd înapoi acasă! - cam așa se termină convorbirile noastre de la o vreme.<br />
<br />
Habar n-au nici taică-meu și nici domnul cu pricina că mănânc mai mult ca niciodată. De fiecare dată când aș vrea să-mi refuz o poftă, pe principiul "Dar nu ți-e foame, de ce să mănânci acum?", tot eu îmi aduc contra-argumentul suprem: "Peste o lună, când n-o să mai poți mânca _____ (de completat cu un produs alimentar care se găsește în Japonia), are să-ți pară rău!" Și uite-așa, mănânc. Într-una. De toate. Fără carne.<br />
<br />
Mă lasă nenea la konbini, îmi iau o cafea, apoi încă una și găsesc soluția: merg pe 423 până în Ikeda și de-acolo iau trenul spre Toyonaka. Distanțele până la gara din Ikeda și până la destinație erau aproximativ egale - 15 km. Diferența era că până la Ikeda țineam drumul drept, iar până la Toyonaka făceam stânga undeva pe un drum mai mic, care mă scotea până la urmă - da, ați ghicit - la un traseu montan pentru drumeții. Doar am spus că a fost rezumatul celorlalte zile, deci era de așteptat. Să merg ca Scufița Roșie prin pădure pe ploaia asta? Nu. Nu, nu, nu. Ikeda să fie. Iar am plecat, iar ploaie, iar eram ciuciulete în jumătate de oră, în ciuda pelerinei.<br />
<br />
Mai merg vreo oră și găsesc cel de-al doilea <i>konbini</i>, mult-iubitul<i> șapte pe unșpe</i>. Perfect. Pauză de prânz, apuc să mă și usuc, dar se oprește și ploaia. Neașteptat, dar îmbucurător. Dau să plec, mai-mai să mă ia vântul pe sus. Măi, să fie! Am scăpat de dracu', am dat de ta-su! Deja nu mai înțelegeam nimic. Mă durea capul, îmi țiuiau urechile. De spate nu mai zic. Umărul stâng urla sub breteaua rucsacului, ca de obicei în ultima vreme. Nu am mers decât vreo 10 minute și am ajuns la o intersecție unde 423 al meu dădea noroc cu o autostradă și părea că aveau să-și lărgească cercul de prieteni în curând, pentru că tocmai se mai construia o autostradă tot acolo. Teoretic, aș fi putut face dreapta și continua pe 423. Practic, și bucata aia de 423 arăta ca o autostradă, fiind suspendată și părând nu foarte promițătoare pentru siguranța mea. Am renunțat. Gata. Dacă toate semnele spun 'NU', atunci așa să fie. M-am întors spre 7/11 unde văzusem o stație de autobuz. Am așteptat vreo 10 minute, cocoțată pe un gard, cu pletele în vânt, simțindu-mă liberă, pentru că <a href="http://youtu.be/CBE4mKoxYLg" target="_blank">asta</a> ascultam. Apoi a sosit autobuzul, hop și eu într-însul și uite cum am ajuns la Toyonaka, la doar o stație de metrou depărtare de punctul de întâlnire stabilit cu gazda mea.<br />
<br />
- Ce bine, măcar mai merg și eu 2-3 km. Și așa am ajuns prea devreme.<br />
<br />
Nu. N-am mers. E adevărat că nu erau decât 2-3 km, dar era necesar să nimeresc și direcția. Mi-a luat vreo 15 minute să ajung pe drumul bun și când în sfârșit s-a întâmplat minunea, a început să plouă iar.<br />
<br />
- Bine, mă, taifunule, când vii, când nu vii...<br />
<br />
Încercând să-mi trec timpul, am mers într-o librărie și am citit povestea celor trei porcușori în japoneză, amintindu-mi un examen pe care l-am dat cândva la Structura Limbii, pe vremea când învățam multă japoneză, dar știam puțină. Mai puțină ca acum. Nu că acum aș ști multă.<br />
<br />
În altă ordine de idei, descopăr că plimbările astea solitare și îndelungate mi-ar putea afecta creierul. Încep să scriu un cuvânt într-o limbă și îl termin în alta. Neintenționat. Nu e ca atunci când amestec cuvinte în joacă. Ci scriu un cuvânt greșit, dar sunt ferm convinsă că e corect, până când - trei ore de mers mai târziu - aoleu!! În ce limbă era ăla?! Nu știu ce mi se întâmplă, că îmi plac mult cuvintele, eram destul de încrezătoare în cuvintele mele. Oi fi având vreun pui de Alzheimer. Oi fi băut apă după vreun fotbalist. Cine să mai știe, cine să mai înțeleagă...<br />
<br />
Rezumat<br />
<br />
10 km. Poate 2.<br />
1 fluture văzut pe drum. Pe așa vreme, mare minune.<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgkPAugjtWEopvN_Kob-nypw13exMeaUJPHm97JSMJutfkHn_PdnE1WK06X1jOW9FDQI9bAzc6JT3znfCx3EVb66bpzYdD9G3hRQT6kx1rMU4ExMvKCsV_CKG2qws46vpKnudqsliNPARY/s1600/2014-08-09+14.46.01.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgkPAugjtWEopvN_Kob-nypw13exMeaUJPHm97JSMJutfkHn_PdnE1WK06X1jOW9FDQI9bAzc6JT3znfCx3EVb66bpzYdD9G3hRQT6kx1rMU4ExMvKCsV_CKG2qws46vpKnudqsliNPARY/s1600/2014-08-09+14.46.01.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgN5Ix0J07REKPNCfgcbuYB4HNyTlNotgqWernX10IuzbGL8uWcAf_GAnYUE8AyFKEo13luGPxJApRTTvZyZBElQ1paidSkjinVo1gt0x394Hy66dhPTv7WLFtyMMWcIn3BmrtHSRa_TeU/s1600/2014-08-09+15.07.56.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgN5Ix0J07REKPNCfgcbuYB4HNyTlNotgqWernX10IuzbGL8uWcAf_GAnYUE8AyFKEo13luGPxJApRTTvZyZBElQ1paidSkjinVo1gt0x394Hy66dhPTv7WLFtyMMWcIn3BmrtHSRa_TeU/s1600/2014-08-09+15.07.56.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-38008146583630438262014-08-05T18:01:00.003+09:002019-05-28T18:38:44.741+09:00Despre orientarea în spațiu (sau lipsa ei), Neprietenosul și numărul degetelor de la o mână<b>Zilele 34-37 Drumul spre Osaka și timpul petrecut acolo</b><br />
<br />
Am plecat destul de târziu din Nara, așa că mă așteptam să merg destul de mult pe căldură, dar nu mă așteptam să merg în cercuri prin pădure și să mă plimb aiurea vreo 10 kilometri. Cred că au fost 10. Poate mă înșel și n-or fi fost decât vreo 7. Nu mi-e foarte clar pentru că, pe scurt, a fost ziua în care n-a mers bine mai nimic: nici pedometrul, nici gps-ul, nici neuronul. Unde mai pui că nici echilibrul n-a prea fost cu mine, dat fiind că în primele 2-3 ore m-am împiedicat de toate pietrele și bordurile. Dar să le luăm pe rând.<br />
<br />
Am plecat, așadar, împleticindu-mă în propriile-mi picioare și am ajuns cum-necum, după certuri îndelungate cu Marco, la un drum care o lua voinicește la deal. E-hehe, copăcei și fluturași; parcă se-ndreaptă lucrurile! Tot voinicește și plină de speranță am purces și eu împreună cu drumul. Indicatoarele arătau spre Pădurea Copiilor. Ce frumos, mă gândeam, trebuie să fie un loc în natură, cu trasee simple pe care vin părinți cu copii, și zone întinse unde să se joace și să facă picnic. Parțial adevărat. În parte, de la asta își lua numele pădurea. Dar nu numai. Bănuiala mea este că se numește Pădurea Copiilor și pentru că pădurea asta joacă oamenii după cum îi bate vântul frunzele, până face din ei copilași speriați de bombe, alergând de colo-colo cu lacrimile înnodându-se-n barbă de disperare că nu mai găsesc ieșirea.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimj_fZqaHfMuzbQfrU8k2pJnFn46aTUExDRldNRilrSZwmqLfkVDaIb5TYbSOQZ0FCjang2B5_xZAn0Ucjx9jD9fgxKutC-BPYBr3q8jdnRwE8I-GN41TiBYMtq2yz_exs7WoM8Yv3TuM/s1600/2014-07-30+13.17.07.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimj_fZqaHfMuzbQfrU8k2pJnFn46aTUExDRldNRilrSZwmqLfkVDaIb5TYbSOQZ0FCjang2B5_xZAn0Ucjx9jD9fgxKutC-BPYBr3q8jdnRwE8I-GN41TiBYMtq2yz_exs7WoM8Yv3TuM/s1600/2014-07-30+13.17.07.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
Am urcat toată un zâmbet, hotărâtă să ignor căldura, să n-o las să-mi strice buna dispoziție și să mă bucur de traseu. Ce frumoasă-i asta, ce frumoasă-i cealaltă, ce înalți sunt copacii, ce abrupt e drumul. Numai așa am ținut-o, până la victorioasa și mult-așteptata replică: Ehe, și ce repede-am ieșit din pădure! Acum să găsesc drumul național!<br />
<br />
L-am găsit. Doar că mă ducea înapoi spre Nara. Practic am mers în cerc prin pădure și am ieșit pe un alt drum decât cel pe care venisem, dar care mă ducea tot acolo. Mmmmmmmhm. Nu era vremea potrivită să mă joc de-a v-ați ascunselea cu muntele. Calm, Deea, calm. Hai să căutăm un alt traseu, ca să nu te-ntorci tot pe-acolo. Și am pornit pe alt traseu. Tot prin munte. Când m-am trezit iar pe un drum care exista doar pe navigator, dar în realitate era o potecă de mult înghițită de ierburi sălbatice, urmată de o zonă de pădure nemarcată. Am simțit că retrăiesc drumul spre Shimada și am zis clar și răspicat NU. Apoi i-am explicat și lui Marco exact ce cred despre el, cei care l-au făcut și frigiderele lor și că, dacă n-au carne-ntr-însele, iată, le fac eu plinul. La figurat. Și m-am întors înfrântă pe traseul pe care venisem, prin Pădurea Copiilor, nimerind într-un final drumul bun.<br />
<br />
Cobor munțișorul, merg ceva vreme, vreo oră, nu mai mult, dar fără să am unde sau cum să iau pauză. Apoi mă aștepta alt munte, altă pădure. Mult mai abrupt drumul, mult mai greu de urcat. Iar eu deja eram cu psihicul la pământ. Eram întârziată, împiedicată, transpirată, debusolată și destul de obosită de la atâta urcuș și coborâș. Deci singurul lucru de care n-aveam nevoie, dar care s-a întâmplat, era să mă apuce alergiile. Când spun asta, nu mă refer la o criză alergică puternică, posibil letală, la un factor anume. Mai am și de-alea, dar extrem-extrem de rar. Mă refer la alergii de piele care apar de la ?? și se tratează cu ??. Ce știu sigur despre ele este că mă însoțesc de vreo 12 ani, la bine și la greu, ca un prieten adevărat. Iar când "mă apucă", mi se usucă pielea (uneori crapă), mă ustură și mă mănâncă într-un hal, că-mi vine să mă dau pe răzătoare. Nu, n-am râie.<br />
<br />
Cu psihicul agățat de șosete și cu alergia-n plin, am început să fac tot felul de conexiuni capul meu și să ajung la concluzii distorsionate despre mine și viața mea, așa că apropiindu-mă de vârful muntelui, am culminat cu un superb atac de panică. M-am oprit (singura oprire în 5 ore de mers) și cât am stat să-mi reglez respirația și gândurile, un nor mare a acoperit cerul și a pornit vântul. Pfai, gata, e rost de ploaie rău de tot. Îl îmbrac pe Prieten în pelerina lui, pe mine în a mea și plecăm. Ce mai panică, ce mai alergii, n-aveam de gând să mă prindă nici vijelia, nici noaptea prin munți.<br />
<br />
Am mers cu pelerina pe mine fix 30 de minute, adică până n-am mai suportat sauna ambulantă în care mă băgasem de bună voie. Picura, bătea vântul, dar cam atât. A plouat un pic doar cât am coborât, cât să mă sperie că o să alunec în șanț, dar nu suficient cât hainele mele din care picura la propriu apă (transpirație) să fie justificabile când am intrat în oraș. Oh, ce priviri lungi și nedumerite mi-au mai aruncat oamenii. Oh, și cum i-am ignorat. Într-un final m-am întâlnit și cu prietena mea, Mariko, și am ajuns și la <i>share house</i>-ul unde locuiește ea.<br />
<br />
Nu era nimeni acasă în seara aia, dar mi-a spus cum îi cheamă pe toţi şi cam la ce să mă aştept, pentru că ea avea să fie la muncă în ziua următoare şi nu mă putea prezenta. Ok, ok. Nicio problemă. Teoretic. Practic, în acelaşi corp cu mine mai locuieşte cineva. N-are nume, dar o să-i spunem Neprietenosul. Neprietenosul e un personaj curios, care e destul de neîndemânatic în lume, mai ales când urmează să cunoască oameni noi. Spune lucruri nepotrivite, are reacţii neaşteptate sau, din contră, nu are nicio reacţie şi nu ştie ce să spună sau cum să se bage-n vorbă. Deci nu se simte confortabil să cunoască lume nouă, fiind, aşa cum îi spune şi numele, neprietenos. Când Deea era mică-mică, Neprietenosul era mare şi puternic. Cu cât a crescut fata, cu atât a învăţat să bage Neprietenosul la cutie şi să-l scoată doar în caz de nevoie (da, uneori e nevoie). Ba l-a şi îmblânzit puţin, i-a explicat că toţi oamenii au poveşti şi cu cât cunoşti mai mulţi oameni, cu atât asculţi mai multe poveşti. Neprietenosul a ascultat-o şi s-a conformat. Dar uneori, doar uneori, Neprietenosul are răbufniri. "Dar, cum, Deea, tocmai tu să ai un neprietenos?!," vă aud protestând din nou. Da, tocmai eu, tipa care a plecat <i>singură</i> într-o călătorie de 2 luni. Credeam că nu va surprinde pe nimeni Neprietenosul meu. În fine, o răbufnire neaşteptată a avut şi în dimineaţa aia când, după ce Mariko ieşise deja, iar eu mă pregăteam să plec, am fost luată prin surprindere de sunetul cheii în uşă.<br />
<br />
Hopa, a venit cineva. Opţiuni, opţiuni, ce fac?!<br />
<br />
Vocea 1: Ieşi din cameră, dai bună ziua, te prezinţi, zâmbeşti şi-ţi vezi de treabă. Ca oamenii mari. Şi normali.<br />
Vocea 2: Stai în cameră în linişte absolută, poate nu s-a prins că eşti în casă. Şi te strecori afară mai târziu.<br />
<br />
Pfai, ce nesimţire! După cum am mai spus, în viaţa de zi cu zi mă străduiesc din răsputeri să nu fiu nesimţită, dar nu-mi iese mereu. N-aveam niciun chef să zâmbesc şi să conversez despre vreme. "Bine, aşa facem," mi-am zis eu, nebănuind că Vocea 2 era a Neprietenosului. Am stat câteva minute şi m-am strecurat pisiceşte afară. Cu ariciul pantofilor încă desfăcut merg un pas, doi, trei...<br />
<br />
- Deea... ?<br />
<br />
Aaaaaa!!! Am dat greş! Ce ratare groaznică şi ce situaţie incredibil de penibilă în care m-am băgat singură şi absolut gratuit. Oribil.<br />
<br />
- Daaa...? zic, întorcând capul inocentă. Ah, tu erai!<br />
- Da, bună, eu sunt Nakku.<br />
- Bună, bună. Deea, îmi pare bine.<br />
- Plecai spre acvariu?<br />
- Da.<br />
- Bine. Voiam doar să mă asigur că ştii cum să încui uşa.<br />
<br />
??<br />
<br />
Cheie. Yală. Răsucit. Gata. Credeam că ştiu cum se face. Cu toate astea, m-a pus să încui şi să descui de faţă cu el, ca să fie sigur că am prins mecanismul. Sau a fost o metodă ingenioasă de a-mi răsplăti nesimţirea. Nu ştiu. În orice caz, am reuşit să plec spre acvariu până la urmă. Am mers la acvariu, m-am plimbat printre peştişori şi mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fi fost Răducu lângă mine. Cumva simt că ar fi ştiut să-mi povestească mai multe lucruri decât ghidul.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiPt54TGJ0svn4Fn_TC2WNlEaWcLBIk0icLFP1rXi56hv4SVtLshwbLosADTXwin18gIK2n2Ko9hGfhqfZECARqak2OLd9F_1dBUC8TV374cJJSc9h-h9MlVUfUO5E7in4wSCW5fdC6KeE/s1600/2014-07-31+13.56.56.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiPt54TGJ0svn4Fn_TC2WNlEaWcLBIk0icLFP1rXi56hv4SVtLshwbLosADTXwin18gIK2n2Ko9hGfhqfZECARqak2OLd9F_1dBUC8TV374cJJSc9h-h9MlVUfUO5E7in4wSCW5fdC6KeE/s1600/2014-07-31+13.56.56.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiHV14DHYRJpoVBQA5rNtTPRbmeparJtioSobCTM0F5GMOcGesBsBXhlEk2ObzcjtIF2ouwnyWHkv2B94gtM5SdNfPg8hBUJO8ozqz8cXSLugl8y5v2igeR9g3JxqRvr-j4y_zPgEJ4S-c/s1600/2014-07-31+14.40.32.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiHV14DHYRJpoVBQA5rNtTPRbmeparJtioSobCTM0F5GMOcGesBsBXhlEk2ObzcjtIF2ouwnyWHkv2B94gtM5SdNfPg8hBUJO8ozqz8cXSLugl8y5v2igeR9g3JxqRvr-j4y_zPgEJ4S-c/s1600/2014-07-31+14.40.32.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
Când am plecat de-acolo, mi-am amintit că-mi spusese cineva că la Muzeul de Ştiinţe din Osaka există planetariu. Aşa că am hotărât să merg acolo. Am nimerit drumul, dar nu şi direcţia, pentru că în curând m-am trezit minunându-mă la cât de mult seamănă întreg oraşul Osaka cu Nanba. Până mi-am dat seama că mersesem aiurea şi chiar eram în Nanba, de fapt. Nu intenţionam deloc să merg acolo, dar acum că aşa se nimerise, am înţeles cât de mult îmi lipsise. M-am plimbat brambura pe străzi, după care m-am întâlnit cu Elena, o altă româncă stabilită în Japonia, care are aici o familie incredibil de frumoasă. Tot aud poveşti despre români care merg în străinătate şi se poartă complet anapoda, însă pot să spun că eu pe-aceia nu i-am cunoscut. I-am cunoscut pe cei cumsecade, harnici, curioşi, veseli, prietenoşi. Ori nu suntem noi, ca neam, atât de răi pe cât ne recomandăm, ori am avut eu mare noroc la Oameni. Altfel, socrul Elenei a avut nişte sfaturi şi informaţii utile. De la dumnealui am aflat că deşi podul pe care vreau să intru în Shikoku poate fi circulat şi de pietoni, are vreo 40 km. Asta ar însemna să merg o zi întreagă pe pod, fără să am umbră sau vreun loc pentru odihnă. Uite-așa, cu ajutorul dumnealui, am înțeles că pentru bucata respectivă de drum va trebui fie să regândesc traseul, fie să iau un autobuz.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh6AYkHov1THIna90tHA7Fm1WK0VnjtIazwcMmJIe3YUiiSHEoKyRwAPDTYFieca6VUhmzuHpit46DvEyKXn3oeBUB8veA4IvIa0qU0i14x5hp_CuLSONM2Vz2bxuCZMNrCnCRd4zxyHPs/s1600/2014-07-31+22.15.36.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh6AYkHov1THIna90tHA7Fm1WK0VnjtIazwcMmJIe3YUiiSHEoKyRwAPDTYFieca6VUhmzuHpit46DvEyKXn3oeBUB8veA4IvIa0qU0i14x5hp_CuLSONM2Vz2bxuCZMNrCnCRd4zxyHPs/s1600/2014-07-31+22.15.36.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
După cina cu familia Elenei, m-am întors în cartierul în care era <i>share house</i>-ul şi am bântuit pe străzi mai bine de o oră. Coborând din tren, tocmai o felicitam mental pe mama mea pentru cât m-a făcut de deşteaptă, pentru că-mi venise ideea , cu o seară în urmă, să salvez pe GPS adresa exactă unde era casa. În teorie, chiar a fost o idee bună. Realitatea nu s-a pupat cu teoria, din păcate, pentru că <i>share house</i>-ul se afla pe o stradă foarte mică, pe care GPS-ul nu o recunoştea. Când m-am prins de şmecherie, am zis " Ei, lasă, îmi arată măcar zona aproximativă. Mă duc acolo şi recunosc eu casa." Mmmmmmmnu. Toate casele arătau la fel în zona aia. Inclsiv uşile erau identice. Am încercat să mă ghidez după tot felul de chestii, de la cum arăta yala, până la ce decoraţiuni sau perdele aveau la geam şi câte biciclete erau în faţa casei. Nu m-a ajutat nimic. Am încercat inclusiv să mă întorc la gară şi să refac traseul nemaiţinând cont de GPS, ci încercând să-mi amintesc pe unde mersesem cu Mariko în seara anterioară. Din nefericire, deja trecusem de atâtea ori pe toate străduţele, încât nu mai ştiam dacă îmi aminteam locurile alea pentru că le văzusem cu o oră înainte sau cu o seară înainte. Aşa că n-am făcut decât să mă plimb cu cheia în mână şi să mă opresc în dreptul fiecărei uşi, întrebându-mă "Tu te potriveşti aici, au ba?"<br />
<br />
Cel mai înspăimântător lucru nu era că mă pierdusem. Aveam să mă descurc eu cumva. Ci faptul că pe una dintre străduţele mai întunecate, în faţa unui garaj deschis în care se afla singura sursă de lumină de pe strada aia, era scos un scaun rotativ pe care stătea un japonez în vârstă, la bustul gol şi cu pielea lipindu-i-se de oase. Cum să spun eu... se uita țintă când la mine, când în garajul ăla şi arăta de parcă admira pieile de turişti puse la uscat acolo, întrebându-se dacă mai are loc şi pentru o piele de româncă de 1,75. După ce am trecut de mai multe ori pe lângă strada cu pricina, am zis că mi-a ajuns. Am mers înapoi la gară, la un Family Mart şi cu ultimul strop de baterie am intrat pe internet şi am rugat-o pe Mariko să ne întâlnim pe drum când venea ea acasă, pentru că termina programul de muncă la 11 noaptea.<br />
<br />
Mariko era deja aproape, aşa că ne-am întâlnit repede şi am mers amândouă spre casă. Când am ajuns, Nakku era în camera comună. Am urcat să vorbim cu el, când îmi spune:<br />
<br />
- Bine că mi-am amintit, am auzit că-ţi place la <i>onsen</i>. Dacă vrei să mergi la cel din apropiere, să ştii că e OK. Am întrebat eu azi dacă primesc şi oameni cu tatuaje şi au zis că primesc pe oricine.<br />
<br />
Râde şi-apoi spre Mariko:<br />
<br />
- Normal că primesc, e plin de <i>yakuza</i> pe-acolo, hahahahaha.<br />
<br />
Râd amândoi. Apoi serios spre mine:<br />
<br />
- Ştii ce sunt <i>yakuza</i>?<br />
- Mda.<br />
<br />
Dacă tot râdem, hai să fac şi-o glumă:<br />
<br />
- Mda, ştiu. Păi, de când am venit în Japonia, mi-am făcut obiceiul ca atunci când văd un om tatuat, să-i număr şi degetele.<br />
<br />
Hahahahahaha, râdem toţi trei şi tot râzănd, Nakku continuă:<br />
<br />
- Atunci să mergi noaptea în Nanba, în restaurantele de <i>ramen</i>, să-i vezi cum stau cu mâinile pe tejghea şi cei mai mulţi au degete lipsă, hahahahaha<br />
<br />
...ha. Ha. Ha. Mda. N-am mers la <i>onsen</i>. Nici noaptea în Nanba. Pentru liniştea mea sufletească.<br />
<br />
În ziua următoare, ieşind pe uşă, am dat nas în nas cu Nobu, fata care stătea în cameră cu mine şi Mariko, dar care fusese plecată din oraş. Pfiu, bine că nu apucase să intre, să mai fac iar vreo gafă. Am făcut cunoştinţă ca oamenii normali, iar eu am plecat foarte mândră de mine pentru progresul făcut de pe o zi pe alta, spre planetariu. La planetariu a fost fain. Mulţi copii, omul care prezenta stelele şi constelaţiile era glumeţ rău, fata din scaunul vecin plecase sforăind în lumea viselor... mi-a plăcut. Mai merg şi altădată. Drumul spre planetariu a fost şi mai interesant însă, pentru că am dat nas în nas cu primul <i>ciudat</i> adevărat. De fapt, primul cred că a fost gazda din Yokkaichi. Sau el poate a fost doar ciudăţel. Şi sub acoperire. Despre asta cu altă ocazie. Tipul ăsta din tren a fost <i>ciudat</i> bine.<br />
<br />
Carevasăzică, eram în tren, mergeam spre planetariu. Vagonul destul de gol, să fi fost vreo 5 oameni cu totul. Eu stăteam la capăt de banchetă, mai scriam una-alta despre călătorie în jurnal. Pe nesimțite, vine cineva la ușa de lângă mine. Stătea la ușa, ca și cum ar fi vrut să coboare la prima, dar neobișnuit de aproape de mine. Primul gând a fost că o fi vreun puștan curios. Când scriu în tren, se mai întâmplă să vină câte un curios să încerce să-mi citească peste umăr. Mă simt un pic aiurea, pentru că scriu fantastic de urât, mai ales în tren, dar nu mă deranjează niciodată. De data asta însă, parcă nu era OK. Parcă era cam gol trenul ca să vină atât de aproape de mine, doar ca să vadă ce scriu. Mă uit spre el. Nu era niciun puștan. Era un bărbat în toată firea, dar de dimensiunile unui puștan. Mai mult decât atât, pare-se că avea o jenă erectilă pe care hotărâse să o rezolve chiar atunci și acolo.<br />
<br />
Într-o fracțiune de secundă mi-am înșfăcat toate lucrurile și am țâșnit pe bancheta din față, dar la capătul opus (trenul personal în Japonia are banchetele dispuse cum sunt cele din metrourile de la noi). Eram singură pe banchetă acum, față în față cu un tip destul de masiv, dar care părea OK. M-am uitat la el. S-a uitat la mine. Înțelesese ce se întâmplase. M-am uitat în jur, apoi. Toată lumea se uita când la mine, când la <i>ciudat</i>. Toată lumea înțelesese ce se întâmplase. Mi-am băgat iar nasul în jurnal, făcându-mi de treabă la suprafață. De fapt eram cu coada ochiului tot la individ, pregătindu-i în mintea mea un <i>uramawashi</i> la cap, dacă avea să se apropie. Mă rog... pe de o parte, purtam fustă, deci dacă-mi vedea chiloţii în timp ce-i lipeam talpa de tâmplă, nu cred că mă ajuta prea tare. Pe de altă parte, în ciuda anilor investiți în arte marțiale în copilărie și adolescență, nu sunt deloc bătăioasă, motiv pentru care în cele din urmă am dat cu bucurie sala de <i>karate</i> pe cea de dans. Probabil aș fi rupt-o la fugă în realitate. Ciudatul nostru văzuse și el că fusese descoperit și că mișcările îi erau acum sub lupă. A stat vreo 2-3 minute, uitându-se în jur, încurcat. Parcă ar fi vrut să-și bage mâna-n pantaloni, parcă nu. Nici el nu mai știa. O fi fost doar <i>ciudat</i>, nu și exhibiționist, cine știe. Până la urmă s-a întors cu spatele la noi, și-a proptit fruntea de ușa trenului și a început să-și dea pumni în cap, după care a dispărut, la fel de discret cum apăruse. Bine că am antrenamentul făcut cu <i>CIUDAȚII</i> din RATB, altfel poate mi-ar fi stricat ziua incidentul. N-a fost cazul.<br />
<br />
După ce am terminat cu planetariul, m-am întors în Nanba, să o cunosc pe Irina. Iar m-am trezit în mijlocul unor conversații care mi-au dat de gândit și din care am avut multe de învățat. Ceea ce e foarte bine. Însă mă minunez mereu cum îmi ies în cale exact oamenii potriviți cu informațiile potrivite, la timpul potrivit. În orice caz, după ce am stat puțin de vorbă, ne-am îndreptat spre un mic restaurant din zonă, unde Irina avea o întâlnire cu studenții ei. Știam că urma să se întâmple asta, așa că avusesem destul timp să-mi pregătesc Neprietenosul. Și cred că am făcut față cu brio. Ba chiar m-am simțit foarte bine. Din păcate nu am putut sta până la final, pentru că îmi făcusem planuri cu Mariko.<br />
<br />
De la bun început îmi spusese Mariko despre seara asta - singura de mult timp când toți ai casei aveau liber, așa că voiau să facă o mică petrecere cu sushi. Super! Doar că noi două avem, evident, definiții diferite despre ce înseamnă o "mică petrecere". Am intrat în camera comună. Toți erau deja acolo. Toți adică vreo 15-20 de oameni. Neprietenosul a fost făcut KO. Opțiuni, opțiuni, ce fac?! Ce naiba mai era de făcut, am căutat din priviri locul cel mai bun (=între băieți, unde se mănâncă exagerat de mult și se bea bere; camuflaj perfect pentru mine), m-am așezat la masă și am vorbit și eu cu lumea. Și pentru a doua oară în aceeași seară, chiar m-am simțit foarte bine.<br />
<br />
În ziua următoare m-am trezit super-devreme și emoționată toată, pentru că urma să merg la Universal Studios Japan, unde au deschis de curând <i>The Wizarding World of Harry Potter. </i>Înainte de orice, trebuie să știți despre mine că sunt fan Harry Potter. Am o sumedenie de motive și argumente pe care o voi expune doar la cerere. Am fost avertizată că parcul avea să fie plin pentru că e deja vacanță pentru copii și pentru că ziua în care planificasem să merg era o sâmbătă. Am fost avertizată, de asemenea, că avea să plouă în ziua aia. Ei, cu atât mai bine, să plouă! Să stea acasă copilașii, să vină în parc în altă zi! Hahahahha, ce naivă sunt, am uitat că vorbim despre Japonia. Parcul se deschidea la ora 9, casele de bilete la ora 8. Prietena mea, Naomi, și cu mine am ajuns la poarta de acces la ora 9:10. Biletele express erau sold out. Când am intrat în parc erau deja cozi la... Tot. La tot. Absolut tot. În zona cu Harry Potter era coadă chiar și la intrarea în magazinele cu suveniruri. Ploaia a ținut toată ziua, fără oprire, iar parcul devenea din ce în ce mai aglomerat, cu fiecare oră trecută. Nici nu știu ce să spun despre asta. Vă las pe voi să vă formați o părere despre cum trebuie să fie niște oameni ca să facă așa ceva. Mie-mi vin numai lucruri pozitive în cap, dar depinde și de perspectivă.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhlUyFzi0IkNvOiza0yYCaUPf7r0zN5Y35CYXD5enl7h4fFMzNo5W2EPKwRxR6DRrcSbAX9J1VB_DMoq1LK6o9fL6REh3Y3aFfsRKOyNMqTF4n92Wd8_Rby24oW06FTroIteCTDcV5h3Hs/s1600/2014-08-02+09.04.19.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhlUyFzi0IkNvOiza0yYCaUPf7r0zN5Y35CYXD5enl7h4fFMzNo5W2EPKwRxR6DRrcSbAX9J1VB_DMoq1LK6o9fL6REh3Y3aFfsRKOyNMqTF4n92Wd8_Rby24oW06FTroIteCTDcV5h3Hs/s1600/2014-08-02+09.04.19.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZNAUpFe4Eir6ESxnMKHLM-eLHk9mdfEd9lS56oCjDopter4u5_H9xpQpMkUQmumfA3-rPVer6kvgsqN49QiOoP7Yt-a5YlgO22nlgCy1abOCF2T-KSu0gXoJEzOeO-IZTcEE90PR_IPU/s1600/2014-08-02+14.06.45.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZNAUpFe4Eir6ESxnMKHLM-eLHk9mdfEd9lS56oCjDopter4u5_H9xpQpMkUQmumfA3-rPVer6kvgsqN49QiOoP7Yt-a5YlgO22nlgCy1abOCF2T-KSu0gXoJEzOeO-IZTcEE90PR_IPU/s1600/2014-08-02+14.06.45.jpg" width="240" /></a></div>
<br />
<br />
The Wizarding World of Harry Potter a fost un vis pentru mine, cu sau fără ploaie. Am plâns de bucurie, am țopăit pe-acolo și mi-am reînnoit promisiunea că o să-mi cumpăr cufărul ăla frumos cu ediția cartonată a cărților și că o să-mi fac timp pentru maratonul ăla cu toate filmele, plus orice extra există pe DVD-uri. Am plecat de-acolo cu un caiet și un zâmbet. Aș fi vrut pelerina de Slytherin și bagheta lui Sirius, dar erau mult, mult prea scumpe. M-am gândit că dacă nu mi-am cumpărat centura aia pentru dans din Nagoya, pe care aș fi folosit-o cu vârf și îndesat, ar fi fost aiurea să dau de două ori mai mulți bani pe o pelerină pe care, cel mai probabil, n-aș fi folosit-o niciodată. Când mă fac eu mare și plec la drum turist, nu călător... o să mă plictisesc groaznic, dar o să-mi cumpăr toate prostiile.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifyR1N6waZ9EJvDY4xTLYPodsiNIrq5D4r0diIV6v6SciGs7IUmA_WY9rMgyxXZPiuoFjtvSIbMxW_lh8USX4S2JC0Jg7B4Klu1DOAUZk3k4LAkqmlP-GFEQpsE77qGZMO987rgrKUJeo/s1600/2014-08-02+11.33.47.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifyR1N6waZ9EJvDY4xTLYPodsiNIrq5D4r0diIV6v6SciGs7IUmA_WY9rMgyxXZPiuoFjtvSIbMxW_lh8USX4S2JC0Jg7B4Klu1DOAUZk3k4LAkqmlP-GFEQpsE77qGZMO987rgrKUJeo/s1600/2014-08-02+11.33.47.jpg" width="320" /></a></div>
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-28944379701118490212014-07-29T15:39:00.002+09:002014-07-29T15:39:20.342+09:00Zilele cand am tacut (II)<b>Ziua 24 in Japonia si a unsprezecea zi de mers</b><br />
<br />
Despre gospodine si orhiDee<br />
<br />
20 Iulie 2014, ora 4:45 a.m. - prima oara in viata mea cand m-am trezit vorbind japoneza. Si nu m-am trezit pur si simplu, am sarit cat colo, turuind discursul din seara anterioara:<br />
<br />
- Imi cer scuze, ma scuzati, am intrat in incurcatura ieri seara, se facuse noapte, iar eu gresisem drumul, si am intarziat, si n-aveam unde sa merg si am rugat pe cineva sa ma lase sa dorm aici...<br />
<br />
Nimic coerent. Doar ce mi-a iesit pe gura instinctiv cand a intrat primul client in spalatoria in care dormeam eu, trezindu-ma fara sa vrea. Adica, stai asa. Cum? Primul client? La 4:45? Da. Probabil asta inteleg femeile din Japonia prin "gospodina adevarata": sa-si spele rufele inainte de ora 5 dimineata, la o spalatorie care oricum se deschide la 7.<br />
<br />
- A, nu-i nimic, imi zice. Stai linistita, culca-te la loc.<br />
- Imi cer scuze!<br />
- Nu, nu. E-n regula. Ai venit pe jos, nu?<br />
<br />
Ha! Pesemne ma vazuse bantuind pe strazi cu o seara in urma.<br />
<br />
- Da.<br />
- Hai, culca-te la loc. Dar sa stii ca o sa faca galagie masina, imi pare rau.<br />
<br />
Si a plecat. N-aveam de gand sa mai stau nici eu. Acum intelegeam ce incerca sa-mi spuna tanti care ma lasase sa innoptez aici: clienti vechi, de-ai casei, stiau ca usa automata ramane descuiata si veneau sa-si spele rufele oricand. Adica la 4 dimineata. Interesant. Groaznic, dar interesant.<br />
<br />
Mi-am strans lucrurile si am plecat. M-am consultat cu Marco si am aflat ca drumul cel mai convenabil si mai scurt era 362, pe care trebuia sa-l tin drept pana in fata garii Toyokawa. Vreo 20 si ceva de kilometri. Parfum... ar fi fost daca aveau voie si pietonii pe-acolo! Povestea vietii mele. Alt drum spre Toyokawa, si singurul in afara de 362, era ceva mai ocolit, prin satuce, prin munti. Nimic nou sub soare.<br />
<br />
- Hai pe asta mai ocolit, doar am timp!<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjiQcJl1vJ8SYWjXRIvRS0_QUOGp8QtOsFe2xsTjIdZ4mhrU4iaKRG0jlr4647hEu7yS3TYc0LCYiFuHKX2yoO6tdgT5EPFI6xJnVGcnLVTeOjJD4aglkwQZh4tRBF5Bj-XmfWe5A30oCk/s1600/2014-07-20+07.18.20.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjiQcJl1vJ8SYWjXRIvRS0_QUOGp8QtOsFe2xsTjIdZ4mhrU4iaKRG0jlr4647hEu7yS3TYc0LCYiFuHKX2yoO6tdgT5EPFI6xJnVGcnLVTeOjJD4aglkwQZh4tRBF5Bj-XmfWe5A30oCk/s1600/2014-07-20+07.18.20.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
Am mers pe drumulete si alei, printre case, printre tufe, printre copaci. Vreo 8 km, nu mai mult. Pana cand ma anunta Marco victorios ca urmeaza un traseu de drumetie. Ha, ha, ha! Bine, ma! Bine ca ma scoti iar in salbaticie. Hai, cat de rau poate sa fie? Mai rau ca Hanazawa? Nu cred. De fapt n-a fost rau deloc. Pentru ca n-a fost. Am ajuns in locul cu pricina si nu era niciun drum, nicio poteca. Era doar un zid care delimita curtea cuiva. Dincolo de zid, o sosea. Dincolo de sosea, un munte. M-am intors din drum, incurcata, incercand sa gasesc o solutie. Ma opresc la niste oameni care munceau, incarcau si descarcau ceva din si in niste camionete. Ii vazusem si mai devreme, dar nu ma gandisem sa-i intreb despre traseu.<br />
<br />
- Nu va suparati, ma puteti ajuta? Vreau sa ajung la Toyokawa, iar pe harta apare drumul asta. Dar nu-l gasesc.<br />
- Aaa! Pe asta? Pai, da' asta nu mai exista de mult. Nu mai e acolo.<br />
- Ah.<br />
- La Toyokawa ajungi pe 362.<br />
- Da, dar credeam ca nu e pentru pietoni.<br />
- Nu e pentru pietoni, nu. E periculos. Vezi muntele ala?<br />
- Da.<br />
- Dincolo de muntele ala e Toyokawa. E aici, aproape, dar dupa munte. Asta inseamna ca 362 trece printr-un tunel destul de lung. Pietonii n-au voie acolo.<br />
- Ah... ce sa fac atunci?<br />
- Hai ca te ducem noi pana mai aproape de drum, sa-ti fie mai usor. Uite, ia si o sticla cu apa rece, pune-ti bagajul aici, in spate, si te duc eu.<br />
<br />
Cel mai in varsta dintre ei se urca la volan si mergem. Dat fiind ca tocmai imi spusesera ca 362 nu e pentru pietoni, am crezut ca stie el alt drum si ca ma duce acolo. Opreste la un moment dat, imi spune sa am mare grija, ii multumesc si ma dau jos din masina. Ma uit in jur. Eram exact pe 362. Ne luam la revedere, ii fac cu mana si plec in directia pe care mi-o indicase mai devreme, incercand sa las impresia ca stiu exact ce fac.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhEgdy2biGiRZUF0WqudRLRifcwjA8A2eVR4jPime2mkKTR8oKbfTy4CENzGKZaAVFStAioLfJnaoq7zfGk6H-lzyl2oQ_jklCNA3xKxmV3ejKIFe2z0u5uvMBtdfsV3PqSZ-DHrLb2xA8/s1600/2014-07-20+08.19.42.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhEgdy2biGiRZUF0WqudRLRifcwjA8A2eVR4jPime2mkKTR8oKbfTy4CENzGKZaAVFStAioLfJnaoq7zfGk6H-lzyl2oQ_jklCNA3xKxmV3ejKIFe2z0u5uvMBtdfsV3PqSZ-DHrLb2xA8/s1600/2014-07-20+08.19.42.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
In realitate nu eram deloc sigura de ce faceam, dar am vazut ca aveam trotuar si ca drumul parea in regula de parcurs, cel putin inca o vreme de-acum inainte. Merg acum, imi fac griji mai tarziu. Drumul s-a dovedit a fi chiar foarte bun. Intr-adevar, tunelul a fost singura portiune care mi-a dat palpitatii, dar asta doar pentru ca era lung de vreo 3 km si o perioada destul de lunga nu i-am vazut capatul, ceea ce m-a facut sa ma simt putin sufocata, sa respir mai greu. Dar era marginea de siguranta pe care puteam merge fara probleme, asa ca am scapat ieftin. Cum am iesit din tunel am avut trotuar, iar drumul s-a desfasurat lin si fara evenimente. Aveam sa fiu in Toyokawa la ora pranzului! Lux! Tot ce vedeam si ce visam era o binemeritata vizita la <i>onsen</i>.<br />
<br />
L-am lasat pe Prieten la gara si am pornit in cautarea visului - <i>onsen</i>-ul. Desi eram disperata dupa o baie, instinctele mele au luat-o razna cand am ajuns in centrul orasului, in fata unei mari treceri de pietoni care ducea spre niste ziduri inalte. Clar era ceva de vizitat acolo, ceva care ma chema la el.<br />
<br />
- Mai am o gramada de timp. Merg sa vad ce-i acolo intai, apoi caut <i>onsen.</i><br />
<br />
Era Toyokawa Inari, un templu mare, extrem de frumos, salasluit de o zeita calare pe o vulpe alba. Asa ca tot templul era plin de statui cu vulpite. Mi-ar fi parut rau sa ratez asa ceva, deci instinctele mele au functionat corect. Din nou.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEigJNWGo6f4fDyGk37OpaEZMzvDDNhnSiTXp42Y0eAM1GbYoxh1FaSDPsQwMzcRGn1Gz8pccX0tRZ-Vd0wYDL8AT8U_4li7D6qcqyxRzLga_VnThi11fMh1Ll3TXzRsSXZUtlILtjy_FGM/s1600/2014-07-20+13.25.34.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEigJNWGo6f4fDyGk37OpaEZMzvDDNhnSiTXp42Y0eAM1GbYoxh1FaSDPsQwMzcRGn1Gz8pccX0tRZ-Vd0wYDL8AT8U_4li7D6qcqyxRzLga_VnThi11fMh1Ll3TXzRsSXZUtlILtjy_FGM/s1600/2014-07-20+13.25.34.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Se vede si taraba doamnei cu pricina, in stanga.</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjaAQqYZPS_BepqBJAgoJX1m0R3gY5xMR5hoW3cRm4_RQ-O_0qPhMq5S1UZKUsocpHAc0xtvkQ6unRt2MfkxjCWj6VEwHnTm66n2awANJlMox6O0AEbJAwa7z_pWmKcith12NlXOzjkqWQ/s1600/2014-07-20+13.40.32.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjaAQqYZPS_BepqBJAgoJX1m0R3gY5xMR5hoW3cRm4_RQ-O_0qPhMq5S1UZKUsocpHAc0xtvkQ6unRt2MfkxjCWj6VEwHnTm66n2awANJlMox6O0AEbJAwa7z_pWmKcith12NlXOzjkqWQ/s1600/2014-07-20+13.40.32.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Vulpite, peste tot vulpite!!</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
Dupa ce am vizitat templul, am aruncat o privire si la tarabele oamenilor care vindeau tot felul de nimicuri la intrare. M-am oprit la o batranica simpatica rau, care a intrat in vorba cu mine si, dupa ce m-a descusut bine-bine, s-a oferit sa ma duca dumneaei cu masina la un <i>onsen.</i> Am ajutat-o sa-si stranga lucrurile, apoi ne-am urcat in masina si am plecat. Pe drum am mai vorbit destul de mult - era foarte vorbareata, vesela si, mai ales, bucuroasa sa afle lucruri noi despre alte tari, pentru ca nu avusese niciodata sansa sa calatoreasca. In final, m-a lasat in fata <i>onsen</i>-ului si a vrut sa-mi daruiasca o palarie. Cum aveam deja una, mi-a platit intrarea la bai.<br />
<br />
Despre <i>onsen</i> nu ar fi mare lucru de zis, in mod normal. Decat ca este MINUNAT!! Mi-ar placea sa fie ceva practicat si la noi. Suficient de practicat incat sa existe in fiecare oras. Pe scurt, la <i>onsen</i> mergi sa faci baie. In functie de local, ai mai multe tipuri de bai intre care sa alegi. La multe dintre ele, exista bai atat in interior, cat si afara. Sa stai intr-o cada cu apa fierbinte, sa privesti cerul instelat... Relaxare totala. E tot ce-am de spus despre <i>onsen </i>in general.<br />
<br />
In particular, la acest <i>onsen</i> exista si o baie afara, in curte, cu apa fierbinte si multe-multe orhidee. Pentru cine nu stie, orhideele sunt florile mele preferate. Florile, nu plantele. Nu ma descurc deloc cu plantele in ghiveci tinute in casa. Nu mi-a supravietuit niciuna. Dar dintre flori, orhideele imi plac cel mai mult. Asa ca asta a fost un moment de retinut pentru mine: Deea Orhideea in baie, intre zeci de orhidee, afara, intr-o zi senina si calduroasa.<br />
<br />
Japonia imi tot indeplineste vise pe care nu stiam ca le am.<br />
<br />
Rezumat<br />
<br />
aprox 30 km<br />
36 de fluturi vazuti pe drum (!!)<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkCvxqkcqlED3nTy6Xi9ZkfyXPv9D1bAq4ENmwn-uehLeIOmY1qS8gY2ondh7S8inl6n2UBzrcDq2z378kuVGmLpb0etm881VB_GoLRY1ho9WhHBepnNs6oCG0LXfLi_jRa81RkH_cGy4/s1600/2014-07-20+07.17.03.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkCvxqkcqlED3nTy6Xi9ZkfyXPv9D1bAq4ENmwn-uehLeIOmY1qS8gY2ondh7S8inl6n2UBzrcDq2z378kuVGmLpb0etm881VB_GoLRY1ho9WhHBepnNs6oCG0LXfLi_jRa81RkH_cGy4/s1600/2014-07-20+07.17.03.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-1103183880665357912014-07-28T02:45:00.000+09:002015-11-01T23:39:21.568+09:00Zilele cand am tacut (I)Stiu ca am povestit deja despre drumul spre Yokkaichi, care s-a intamplat dupa Nagoya, dar as vrea sa revin putin asupra zilelor care au urmat plecarii din Hamamatsu, pentru ca au fost destul de simpatice. Voi imparti povestea in doua sau trei postari, ca sa nu fie exagerat de lunga. Sa facem, asadar, un salt inapoi in timp...<br />
<br />
<br />
Despre Lacul Hamanako, spalatorie si apeluri urgente<br />
<br />
<b>Ziua 23 in Japonia si a zecea zi de mers </b><br />
<br />
Dupa cum poate tineti minte, in ultima noapte petrecuta in Hamamatsu m-am bucurat de luxul cazarii la hotel. Si pentru ca am vrut cu adevarat sa ma bucur de el si sa profit pana la ultimul minut, am plecat la drum destul de tarziu, dupa ora 10. Ca sa fac si eu un dus cald, sa-mi strang lucrurile in tihna, sa iau micul dejun la masa, nu pe bordura. Motive rezonabile, cred eu.<br />
<br />
Dupa <i>check-out </i>am plecat, in sfarsit, si am mers destul de lin pana la iesirea din oras. Facusem vreo 8-9 km, era putin mai devreme de ora la care ma opresc sa iau pranzul de obicei, dar m-am vazut nevoita sa iau o pauza. Atat Marco (navigatorul), cat si hartile scoase de pe Google Maps imi aratau ca ar fi trebuit sa traversez Lacul Hamanako pe un pod. Minunat! Ce vreau sa spun este ca ar fi fost minunat daca podul respectiv nu era o autostrada. Ce sa fac, ce sa fac? In aer se simtea miros de ploaie, eu nu stiam incotro sa o apuc, deci era rost de oprire. Din fericire, pe partea dreapta se inalta falnic, ca peste tot in lumea asta, un McDonald's. Intru, imi iau un McFlurry si ma apuc sa studiez harta. La nici 10 minute, incepe sa tune si sa fulgere. Sincronizare perfecta! Nu parea să fie decat o ploaie trecatoare, asa ca n-avea sens sa ma aventurez afara inainte sa se termine. Am asteptat.<br />
<br />
Pana sa se duca rapaiala, am apucat sa gasesc un drum care ocolea lacul. Facand asta, nu mai avea rost sa ma duc spre Kosai (care era destinatia mea pentru ziua respectiva), pentru ca as fi ocolit mult. Ma simteam bine, eram odihnita, asa ca am hotarat sa merg direct spre Toyokawa (destinatia din ziua urmatoare), chiar daca distanta era cam mare. Pana si vremea era perfecta acum. Toate semnele indicau ca am luat o hotarare buna, nu? Nu! Va spun si de ce. Pornisem tarziu la drum, luasem deja o pauza destul de lunga, iar in Japonia se intuneca la exact 19:30. La 19:15 e inca lumina, la 19:25 parca simti ca ceva nu-i in regula, la 19:30 - BAM! - bezna.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEixL7ZZclYk_YWqQoA2M9w68aWCIU8SNcWeaTSyW9cFkMw31T8ZBA_f_aXBXrbc9kqD-btt9qEFUw6hNqoyG5AUeV_mvrjA23o7-qPWFA6sd8syOF_2ZnsKW_XcxmTS4BhtmwszZEKRRUA/s1600/2014-07-19+17.40.29.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEixL7ZZclYk_YWqQoA2M9w68aWCIU8SNcWeaTSyW9cFkMw31T8ZBA_f_aXBXrbc9kqD-btt9qEFUw6hNqoyG5AUeV_mvrjA23o7-qPWFA6sd8syOF_2ZnsKW_XcxmTS4BhtmwszZEKRRUA/s1600/2014-07-19+17.40.29.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjoIzHxOakpolv-cTHDg4_5WxiphdCE89LCcYqcRWegyaIEtqiUyRL22ayuu4XLatZYqDY3nOuGCQMThX0xY2vYQQiFbKitdJnTnko0EV8J32RzOP94NqRUa3vXutU4mWlmwCNjJAPhTFM/s1600/2014-07-19+18.19.50.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjoIzHxOakpolv-cTHDg4_5WxiphdCE89LCcYqcRWegyaIEtqiUyRL22ayuu4XLatZYqDY3nOuGCQMThX0xY2vYQQiFbKitdJnTnko0EV8J32RzOP94NqRUa3vXutU4mWlmwCNjJAPhTFM/s1600/2014-07-19+18.19.50.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<br />
La vremea respectiva nu am luat in calcul detaliile astea. Am ocolit lacul, m-am bucurat de priveliste (nori oglindindu-se in suprafata lui lina - minunat, mi-a placut enorm!). Am trecut prin orasele unde oameni care se pregateau de <i>matsuri </i>mi-au facut cu mana zambitori. Ba chiar am trecut pe langa <a href="http://youtu.be/E7XoT9lyu30?list=UUX3VO4icaM3q8MtdnjdFItQ" target="_blank">copii marsaluind si cantand la <i>taiko </i>si la fluier</a> - probabil tot repetitii pentru <i>matsuri</i>.<br />
<br />
Pana sa mi se stearga ranjetul de pe fata (rezultatul bucuriei de a vedea copii pregatindu-se pentru <i>matsuri</i>), s-a lasat noaptea. Ups... eram intre orase. Inca 26km pana la Toyokawa, dar bezna pe strada. Nu inteleg care e treaba cu lumina stradala in Japonia, pentru ca daca privesti in sus spre felinare, parca lumineaza, dar pe strada e mereu intuneric. Cel putin in orasele mici, sau intre orase, unde nu sunt reclame luminoase uriase la tot pasul. Sau poate ar trebui sa-mi schimb eu ochelarii. Sau macar sa incep sa-i port.<br />
<br />
In orice caz, sa merg pe intuneric pana la Toyokawa nu era o idee buna. Nu stiam cum era drumul, nu puteam sa risc. Dar nici nu aveam unde innopta acolo unde eram. Am scos lumina frontala din rucsac si am continuat sa merg o vreme, incercand sa gasesc un orasel unde sa ma pot opri. Dat fiind ca nu mai gasisem wi-fi de cateva ore bune si n-aveam cum sa caut repede pe internet cea mai apropiata localitate care sa aiba un hotel/hostel/ceva, m-am ghidat dupa indicatoare. Dintre toate optiunile (nu erau decat vreo 2, 3), Mikkabi era singurul care-mi suna cumva, imi facea intuitia sa miste un pic. Ma consult cu Marco, vad ca Mikkabi are si o gara. Gata, adjudecat, acolo merg! Parea sa fie OK, mai mare decat celelalte din jur. La o adica puteam chiar sa iau trenul spre Toyokawa. Salvare, uraaaa!<br />
<br />
Nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca lucrurile stateau cu totul altfel. Mikkabi este un mic oras turistic. Mic de tot. Bun, bun... trebuie sa existe o solutie. M-am oprit la un han sa intreb cat costa cazarea - nici vorba, era plin. Fie, ma duc la gara, iau trenul spre Toyokawa! Cand am ajuns acolo - dezamagire totala. Gara despre care vorbeam era atat de micuta, incat cu greu mi-a venit sa cred ca era gara. Si asta pentru ca singura linie de tren care trecea pe-acolo nu facea decat sa uneasca cele cateva orasele la fel de mici din jurul Lacului Hamanako. Pe linia asta mergeau numai trenuri cu un vagon. Unul! Toyokawa iese din discutie. Dar nu puteam sa orbecai asa pe strazi, trebuia macar sa gasesc wi-fi ca sa pot cauta repede si eficient pe internet. Plecand de la gara, nu merg nici 3 minute, ca vad mare cat o zi de sarbatoare, semnul 7/11. Aleluia! Internet! Grabesc pasul in directia respectiva, scot telefonul, dau sa ma conectez la wi-fi: <i>"7SPOT network out of reach."</i> Aha. Pacat. Magazinele 7/11 au wi-fi de cele mai multe ori, dar uneori, foarte rar, se intampla sa nu aiba. Asta a fost a doua oara cand am dat peste un 7/11 fara internet. Prima oara eram intr-o situatie mai putin disperata.<br />
<br />
Bun, bun, bun. Regandim situatia. Intru la 7/11, ma duc la toaleta, ma sterg temeinic cu servetele umede pe tot corpul (pe post de dus, vezi-Doamne), apoi ies, imi cumpar ceva de mancare si ma asez, ca de obicei, pe bordura. Stand asa si infulecand, mi-am adus aminte ca vazusem o spalatorie la moneda putin mai jos de gara. Poate era dintr-alea cu program non-stop, cum era cea din Fuji-shi. Deja ma vedeam stand cuminte la masa, scriindu-mi jurnalul intre masinile de spalat. Poate citind din cartea primita de la Eric. Poate chiar - de ce nu? - tragand un pui de somn cu capul pe masa. Suna mirific.<br />
<br />
Ma duc acolo, iar fanteziile mele se spulbera inainte sa intru pe usa, cand dau nas in nas cu programul afisat: deschis intre 7:00 si 23:00. Fir-ar!! Re-recanteresc situatia. E ora 21:45. Spalatoria e inca deschisa. Sunt chiar si vreo doi clienti. Langa spalatorie e un <i>konbini</i>. Buuuun. Noul plan: imi spal rufele. Adica, hai sa profit de locul asta unde e lumina, pot sta jos si sunt cat de cat in siguranta. Macar pana se inchide, si vad eu apoi. Cat timp m-am ocupat de rufe, vazand ca exista o canapeluta in camera, mi-a venit alta idee: daca locul se inchide la 23:00, trebuie sa vina cineva sa faca treaba asta. De ce n-as ruga-o pe respectiva persoana sa-mi dea voie sa stau aici pana dimineata?<br />
<br />
La ora 22:45 apare si persoana cu pricina, o mamaita. Intra in camera angajatilor, apasa acolo pe niste butoane, da sa iasa, dar inainte:<br />
<br />
- Termina-ti linistita de spalat, ca se-nchid automat toate la ora 23. Dar iti termina programul de spalat. Vezi ca se stinge si lumina, si se opreste si usa automata. Te rog sa o folosesti pe cealalta.<br />
- Am inteles, multumesc.<br />
<br />
Deja nu-mi mai venea s-o intreb nimic. Mereu fac asa: vreau ceva ce-ar trebui sa cer, dar pana ma gandesc si ma razgandesc, mi se face jena si nu mai cer nimic.<br />
<br />
Vocea 1: Eh, lasa. Vezi tu, te descurci.<br />
Vocea 2: Hai, ma, ce naiba!! Cere si tu o data-n viata! Mai ales acum! O sa zica "Nu" - si ce? Ce-ai pierdut?<br />
<br />
- Nu va suparati, am o intrebare mai ciudata, imi pare rau.<br />
<br />
Am vazut-o cum s-a schimbat la fata, usor surprinsa, usor speriata. Of, vai de japoneza mea, trebuia sa folosesc おかしい, nu へん.... cred. Nici acum nu mi-e clar.<br />
<br />
- Stiti, am venit pe jos de la Hamamatsu. Voiam sa ajung la Toyokawa, dar am gresit drumul, am intarziat si m-a prins noaptea. Mi-e frica sa continuu sa merg pe intuneric. Am incercat la han, dar mi s-a spus ca e plin. Se poate sa innoptez aici?<br />
- Nu, nu. Aici nu. Nu se poate.<br />
- Ah...<br />
<br />
Se uita un pic la mine. Vede ca nu mint. Nu par periculoasa. Stie ca n-ar fi in regula sa raman pe strazi.<br />
<br />
- Stii ce se intampla, zice, eu sunt doar un angajat, nu e firma mea. Nu pot sa hotarasc eu. Daca te las sa stai aici, s-ar putea sa am probleme cu seful meu.<br />
- Ah... am inteles.<br />
- L-as suna, dar e 11 noaptea deja. Mi-am lasat si telefonul acasa...<br />
- Eh, asta e atunci. Mi-am zis sa intreb. Daca nu se poate, asta e.<br />
- Dar esti singura. Mai esti si fata. Noaptea. Uite, eu stau tot in cladirea asta, la etajul 4. Ma duc sa-mi iau telefonul si intreb.<br />
- Da? Multumesc mult!<br />
- Da. Dar daca nu se poate, sa stii ca-mi pare rau.<br />
<br />
I-a luat vreo 15-20 de minute sa revina. Intre timp eu mi-am strans hainele, le-am impachetat si mi-am facut bagajul, sa n-o mai incurc pe femeie in cazul in care nu era posibil sa raman. Cand s-a intors, a adus numarul de telefon al unui alt han. Seful ei ii spusese sa incercam acolo, iar daca nu se poate, sa-mi explice care sunt conditiile daca vreau sa raman in spalatorie peste noapte. Hanul respectiv era inchis, proprietarii erau in vacanta - si nu foarte incantati sa fie sunati la 11 noaptea.<br />
<br />
- Atunci pot sa ramai, imi spune femeia. Dar depinde la ce ora vrei sa pleci maine. La ce ora voiai sa pleci?<br />
<br />
Vazusem programul pe usa. Stiam ca deschideau la 7. Sa nu fiu nesimtita, mi-am zis, sa plec mai devreme:<br />
<br />
- Ma gandeam sa plec pe la 6.<br />
- Mai devreme! Va trebui sa pleci mai devreme! Primii clienti vin pe la ora 5, va trebui sa pleci inainte sa vina ei, sa nu te vada dormind pe-aici! E lumina inca de la 4, deci poti pleca linistita inainte de 5!<br />
<br />
Nu intelegeam. Spalatoria se deschide la 7, dar clientii vin la 5? Nici n-am comentat, nici n-am intrebat. Nu era locul sa fac pe desteapta.<br />
<br />
- In regula, plec pana in ora 5.<br />
<br />
Mi-a explicat apoi cum e cu usile. Una avea sa fie incuiata pana la ora 7, cand venea dumneaei sa descuie, dar cealalta, cea automata, ramanea descuiata. Era dezactivata, deci se putea deschide doar cu mana, insa nu o incuia sau bloca niciodata. Cei care stiau de treaba asta, mai intrau si in afara programului.<br />
<br />
- Ai grija, ca uneori mai intra clienti de la <i>konbini </i>in timpul noptii. Incearca sa nu atragi atentia prea tare.<br />
<br />
OK. A plecat. Mi-am scos sacul de dormit, l-am pus pe canapea. M-am imbracat in pijamale si l-am pus pe Prieten intr-un loc ferit, in asa fel incat sa nu se vada din strada ca e cineva acolo. Din fericire, si canapeaua era intr-un loc ferit.<br />
<br />
Din nefericire, la scurt timp dupa ce am adormit, a inceput sa-mi sune telefonul. Nu-l tin pe <i>silent</i> pentru cazul in care familia mea are nevoie sa ma gaseasca urgent. Plus ca m-am laudat la absolut toti cunoscutii mei cu ce fac eu pe-aici. A scapat cineva? Mai e cineva care nu stie? Cine sa ma sune? Ma sunau un el si o ea care aveau probleme de cuplu. Pentru ca atunci cand ai probleme de cuplu pe care crezi ca ti le poate rezolva o a treia persoana, nu mai conteaza unde e persoana respectiva, ce face si, mai ales, pe ce fus orar. A sunat ea. N-am raspuns. A sunat el. N-am raspuns. A dat ea mesaj. A dat el mesaj. I-am rugat pe amandoi sa nu ma mai caute, ca nu e momentul potrivit. Au ignorat cu gratie. Acum, ce sa zic. Ea imi punea niste intrebari incuietoare. El ma ruga sa-i acopar spatele. Eu...? Eu incercam sa dorm intr-un sac de dormit, pus pe o canapea neincapatoare, intr-o spalatorie dintr-un mic oras din Japonia, straduindu-ma sa gasesc o pozitie nedureroasa in care sa pot dormi si rugandu-ma, in acelasi timp, sa nu intre cineva peste mine. As fi ras in hohote de ridicolul situatiei, daca nu eram atat de hotarata sa nu atrag atentia posibililor trecatori de pe strada. Mai baietilor, mai fetelor... daca aveti probleme de cuplu, vorbiti, fratilor, intre voi! Degeaba apelati la altii. Cu atat mai putin la mine. Eu sunt singura tocmai pentru ca nu inteleg nimic din jocurile astea de manipulare reciproca pe care le intretin oamenii de plictiseala in relatii. Sunt <i>tabula rasa </i>la capitolul asta. Le-am facut un favor amandurora in ziua urmatoare si am spus clar si raspicat varianta mea de adevar. Habar n-am ce s-a ales dupa.<br />
<br />
Rezumat<br />
<br />
29,15 km<br />
40.084 pasi<br />
8 fluturi vazuti pe drum<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-70153089423119207792014-07-25T23:23:00.001+09:002014-07-26T08:00:09.777+09:00Statistici și întrerupere de programZiua 30 - aproape la jumătate de drum<br />
<br />
Iată care este situația spre sfârșitul primei jumătăți de traseu.<br />
<br />
- am parcurs la picior (fără a pune la socoteală cât m-am sucit prin orașe în zilele când am "stat"): 421,5 km;<br />
- am mers 13 zile;<br />
- am văzut aproximativ 162 de fluturi pe drum;<br />
- am fost pe munte, pe lângă ocean, printre tufe de ceai și lanuri de orez, prin păduri, prin zone industriale, pe alei, pe drumuri naționale, prin sate, prin orașe;<br />
- am cunoscut 9 oameni care m-au primit în casele lor (gazdele mele);<br />
<br />
...dacă-mi mai vin idei, completez lista.<br />
<br />
Următoarele două orașe din program erau Kameyama și Iga. Am hotărât să sar peste porțiunea asta de drum și să merg cu trenul direct spre Nara. Înainte să aruncați cu roșii în mine, vă voi explica de ce (apoi promit să încasez și tomatele între felinare):<br />
<br />
1. În Kameyama și Iga nu am găsit gazde/internet cafe/cazare;<br />
<br />
2. Gazda din Nara mă așteaptă pe 26 Iulie, seara. Eu am întârziat cu programul. Nici nu pot să merg atât de mult într-o zi, nici nu vreau să modific planurile cu ea, pentru că le-am mai modificat de două ori de când vorbim și m-aș simți prost;<br />
<br />
3. Sunt în fix aceeași situație de mai sus și cu prietena mea din Osaka;<br />
<br />
4. Din Yokkaichi iau un tren spre Ise de dimineață și mă duc să văd Ise Jingu -un templu shinto pe care vreau să-l văd. Plus că vreau să văd Ise. Ambele din motive știute de mine; deja dau cam multe explicații.<br />
<br />
Din Ise voi lua un tren spre Nara și gata. Voi sta 2-3 zile în Nara, pentru că gazda mea, Azusa, e super cumsecade și-mi lasă un apartament numai pentru mine. Dar și pentru că am o (re)întâlnire de mult așteptată cu un bărbat bine, înalt de vreo 15 metri (aproape).<br />
<br />
Mai apoi reiau mersul pe jos până în Osaka, unde - surpriză! - mă opresc iar câteva zile.<br />
<br />
Dezamăgiți? Să vină roșiile!!70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-72235004583766632472014-07-25T21:53:00.002+09:002014-10-04T16:16:18.815+09:00De mână cu colegul meu de școalăSingurul lucru pe care-l știam despre călătoria mea înainte să plec era că habar n-aveam la ce să mă aștept. Din punct de vedere fizic, s-a dovedit a fi complet diferit de felul în care a reacționat corpul meu când l-am supus la efort fizic prelungit în trecut. Pentru că, de fapt, n-afost niciodată atât de prelungit ca acum. M-am tot plâns ba de una, ba de alta; pe altele le-am ținut pentru mine. E un întreg proces, durerea și rănile se tot schimbă de la o zi la alta. Din fericire, asta nu e o problemă pentru mine. Atâta vreme cât nu e ceva major și îmi pot continua drumul, nu mă deranjează foarte tare.<br />
<br />
Din punct de vedere psihic, mi-am dat seama abia azi că nu știu dacă eram pregătită pentru drum. Au fost momente când mi-a fost frică sau mi-a lipsit încrederea, dar le-am văzut ca pe niște reacții normale în contextele respective.<br />
<br />
Azi a fost diferit. Mergeam agale pe un pod dintr-acelea mari, peste un râu, de asemenea mare. Ascultam muzică și mă uitam după nori, când - de nicăieri - mi-a venit gândul:<br />
<br />
- Oare câți oameni s-au sinucis de pe podul ăsta?<br />
<br />
M-am uitat în jos, peste balustradă.<br />
<br />
- Nu e foarte înalt, dar la curenții care sunt pe-aici, nu-i un loc rău.<br />
<br />
M-am oprit când mi-am dat seama ce vorbeam în capul meu. Și gândurile mele s-au dus țintă spre Luca. Ar fi fost ziua lui săptămâna asta. Am simțit că mă sufoc, am început să suspin și să plâng, deși de la căldură nu mai știam dacă ce-mi curge pe față sunt lacrimi sau e transpirație. Am luat-o din loc, punându-mi mai bine ochelarii de soare pe nas, ca să nu-mi vadă cineva fața, să creadă că mi-a venit rău și să oprească.<br />
<br />
Am mers în continuare, dar n-a mai fost la fel. Luca n-a mai plecat. A fost lângă mine la fiecare pas, până la sfârșit. O vreme am tot suspinat înăbușit, dar pentru că imaginea lui îmi apărea zâmbind, m-am liniștit până la urmă și l-am acceptat. Măcar aveam cu cine mă plimba.<br />
<br />
N-are nicio legătură cu călătoria mea, dar simt nevoia să spun asta. Dacă știi pe cineva care dă semne că ar avea gânduri sinucigașe, nu-i întoarce spatele. Dacă tu însuți simți că ești într-o situație disperată, fără ieșire, te rog să reziști. Fiecare zi pe care ai dus-o la bun sfârșit e o izbândă, iar fiecare izbândă e o piatră la temelia unui caracter puternic, care-ți va fi sprijin în zilele grele și te va purta spre cele senine. Știu că pare greu de crezut acum, dar vor veni și cele senine.<br />
<br />
<br />
31.92 km<br />
41.559 pași<br />
5h 43min - timp efectiv de mers<br />
Aprox 8h - timp total<br />
8 fluturi<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhoQmKpH77kDDlU514qYJmLodlyIezz7J_rgMzQ0g6abRuoAwa5PzT14RIorn8b9l-z8FQYNhuOhWDbCYRHCFyBPOdbN1AooQf4XKLpU4Vx4MEdBM7nnh6nYUULHmlrrISk9YDZ5GKA2wo/s1600/spre+Yokkaichi.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhoQmKpH77kDDlU514qYJmLodlyIezz7J_rgMzQ0g6abRuoAwa5PzT14RIorn8b9l-z8FQYNhuOhWDbCYRHCFyBPOdbN1AooQf4XKLpU4Vx4MEdBM7nnh6nYUULHmlrrISk9YDZ5GKA2wo/s1600/spre+Yokkaichi.jpg" height="320" width="180" /></a></div>
70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-13842656952276185362014-07-24T12:22:00.001+09:002014-07-24T12:24:31.716+09:00Despre șapte pe unșpeAșa cum am fost întrebată despre <i>internet cafe </i>-uri sau <i>manga kissa, </i>am primit și ieri o întrebare despre veșnic-lăudatul 7/11. De data asta, întrebarea a venit de la mama mea:<br />
<br />
- Deci șapte pe unșpe e un magazin?<br />
<br />
"Șapte pe unșpe", hehehehe... Am tratat întrebarea cu seriozitate maximă, dar m-am distrat copios în sinea mea (Bună, mami!). Amândoi părinții mei sunt foarte simpatici, à propos. În caz că vă întrebați.<br />
<br />
Pentru cei care nu cunosc fenomenul, iată ce i-am răspuns:<br />
<br />
Da, simplu spus, șapte pe unșpe e un magazin. Mai precis, este un <i>convenience store, </i>sau <i>konbini </i>- prescurtat în japoneză. 7/11 (citit "seven/eleven") este doar unul dintre lanțurile de <i>konbini </i>din Japonia. Printre cele mai răspândite, în afară de 7/11, sunt Family Mart, Lawson, Circle K, Ministop...<br />
<br />
De ce ne plac <i>konbini </i>-urile? (Dacă aveați nevoie de informații despre <i>konbini </i>probabil n-ați avut ocazia să intrați într-unul încă, dar va trebui să mă credeți pe cuvânt - NE PLAC!) Pentru că într-un <i>konbini </i>găsești de toate într-un spațiu restrâns. Și când spun "de toate", mă refer la orice de la mâncare (gătită sau nu), caiete, chiloți, pelerine de ploaie, până la servicii de genul ATM, poștă, fax, fotocopiator, printer digital. Cele mai multe dintre ele au toalete pe care le poți folosi gratuit, indiferent dacă ai cumpărat ceva din magazim sau nu.<br />
<br />
Unele dintre ele au și rețea wi-fi. Poate părea greu de crezut, dar în Japonia e destul de greu de găsit wi-fi. 7/11 e preferatul meu pentru că are rețea wi-fi care poate fi folosită timp de o oră la fiecare conectare. Nu au wi-fi chiar tooooaaaate 7/11-urile, dar majoritatea are. Până acum, pe drumurile mele, am întâlnit două magazine 7/11 care nu aveau wi-fi. FamilyMart mai are wi-fi, dar trebuie să ai un cont făcut online înainte să te conectezi prima oară la ei, și ești limitat la 20 de minute, de maxim 5 ori pe zi. Sau 3...? Nu mai știu exact. Teoretic, poți folosi wi-fi și la Lawson sau Circle K, dar eu n-am reușit. La Lawson cereau tot cont și să ai aplicația lor instalată pe telefon/tabletă. Am făcut tot ce mi-au cerut, dar nu am reușit să mă contectez niciodată. Între noi fie vorba, oricum nu prea-mi place Lawson, nu știu de ce. La 7/11 nu-ți trebuie nici cont, nici aplicație. Telefon să ai și ești binevenit pe wi-fi-ul lor. :-)<br />
<br />
Partea bună (de parcă n-aș fi zis deja destule) la aceste <i>konbini </i>este că sunt deschise non-stop, toată ziua, tot anul. Și țin la exprimarea pleonastică, pentru că în România am văzut de mai multe ori magazine non-stop închise de Crăciun. Partea și mai bună este că găsești <i>konbini </i>peeeeeeeeste tot. Aproximativ. Pe drum spre Gotemba nu prea erau. Și nici pe munte, în drum spre Shimada. Dar, hei!, în România nu sunt deloc! Faptul că le am aici, îmi face călătoria mult mai ușoară. Poate suna ciudat, dar mie <i>konbini </i>și 7/11 în special, au început să-mi dea un sentiment de 'acasă'. Firma luminoasă se vede de departe și e mereu aceeași, știu că acolo găsesc relaxare, mâncare și posibiliatea de a lua legătura cu familia mea. Numai gândul că mă apropii de un 7/11 mă face să mă simt mai bine, în special când sunt la drum lung.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh9o4rziO6nhItKX81Tx9J0izDR3JqvwHCnTtoC6mXYeDDvu88qxCVZDouPQi3751U76LJ4OLiDwRIlfgb7EbGg2RCAIi9KxXkJICWS92lCiZrI7XPzF2bsyGBMVuwGgX96VG593Z8osyw/s1600/2014-07-15+13.58.20.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh9o4rziO6nhItKX81Tx9J0izDR3JqvwHCnTtoC6mXYeDDvu88qxCVZDouPQi3751U76LJ4OLiDwRIlfgb7EbGg2RCAIi9KxXkJICWS92lCiZrI7XPzF2bsyGBMVuwGgX96VG593Z8osyw/s1600/2014-07-15+13.58.20.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Șapte pe unșpe, mare și luminos, să-l vadă blonda de departe</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiKyrle7c-rTiPkDomtJjKHlEP8orQJc-IpVbLMdO0WpsGcAEEC9fo2UmEM4wI6zuHs9O2x50X5gIQMphVpfab-Wm2ayO3drTw-P1Ep_tau10FMaW8ZqvlxsZoSe_-aXZsanVXqepINk4Q/s1600/2014-07-15+14.05.15.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiKyrle7c-rTiPkDomtJjKHlEP8orQJc-IpVbLMdO0WpsGcAEEC9fo2UmEM4wI6zuHs9O2x50X5gIQMphVpfab-Wm2ayO3drTw-P1Ep_tau10FMaW8ZqvlxsZoSe_-aXZsanVXqepINk4Q/s1600/2014-07-15+14.05.15.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Ca acasă - masa de prânz, cumpărată din 7/11, înfulecată cu poftă pe bordură</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-11406405120285967172014-07-23T14:50:00.000+09:002014-10-04T16:13:58.933+09:00Despre paranoia, arsuri și români<b>Zilele douăzeci și unu și douăzeci și doi</b><br />
<b><br /></b>
A douăzeci și una zi în Japonia a marcat și a opta zi de mers. Am mers din Omaezaki spre Hamamatsu. Am plecat târziu din Omaezaki pentru că gazda mea de-acolo, Shiho, mi-a spus că are dimineața liberă și s-a oferit să mă coafeze. Am tendința să mă concentrez pe kilometri și timp, de parc-aș fi într-o competiție. Dar nu sunt. Nu concurez cu nimeni. Nu m-a trimis nimeni să cuceresc vreun trofeu. Adevărul e că până la urmă, sunt în vacanță. Că mi-am propus să parcurg pe jos 1000km este de asemenea adevărat, dar în primul și în primul rând, sunt în vacanță. Uneori trebuie să-mi reamintesc lucrul ăsta. Asta am făcut și înainte să plec spre Hamamatsu. Mi-am reamintit că interacțiunea pe care o am cu Oamenii pe care îi întâlnesc este mai presus de numărul de kilometri sau termenul limită auto-impus pentru ajungerea la destinație.<br />
<br />
Așa că am mai stat cu Shiho și m-am bucurat de timpul petrecut cu ea. Am lăsat-o să mă coafeze, apoi am coafat-o și eu pe ea. Ca-ntre fete. Până să plec, trecuse deja de ora 11. Din fericire, de la salonul lui Shiho am făcut dreapta de două ori, iar apoi n-a trebuit decât să țin drumul drept vreo 30km. Ultimii 10km erau prin oraș, dat fiind că Hamamatsu este un oraș destul de măricel. A fost un traseu plicticos si repetitiv. Acelasi drum, acelasi tip de cladiri rasareau stanga-dreapta, eu aveam acelasi ritm si doar mergeam inainte. La un moment dat mi-am spus ca trebuie sa incetez sa ma plang de plictiseala, pentru ca e o pauza binevenita, pana la urma. Doar cu cateva zile inainte tipam ca o apucata in creierii muntilor, iar acum e.... plictisitor? Mi-am tras doua palme imaginare si mi-am revenit. Pacat ca nu mi-am tras si doua suturi imaginare in posterior, poate ma miscam mai repede. Pentru ca, plecand la ora 11, evident ca m-a prins noaptea pe drum. Incet-incet, treaba cu "m-a prins noaptea" devine un lait motiv al calatoriei. Nu de alta, dar nu ma pot obisnui cu faptul ca in Japonia, chiar si in luna iulie, se intuneca la ora 19:30. Aproape intrată în oraș, am luat un autobuz care m-a dus spre centru pentru ultimii câțiva kilometri rămași.<br />
<br />
Inițial nu-mi era foarte clar ce voiam să fac în Hamamatsu. Planul era să stau doar o noapte, iar a doua zi să plec mai departe. Doar că între timp m-a contactat pe Facebook Bianca, o româncă măritată cu un japonez și stabilită de mulți ani în Hamamatsu. Zicea că mi-a urmărit pagina și că, dacă trec prin Hamamatsu, ar vrea să mă cunoască. Am fost de acord, dar comunicarea a fost anevoioasă la început, având în vedere accesul meu limitat la internet. Deci nu-mi era clar ce urma să fac nici când am ajuns în oraș, pentru că nu reușisem să stabilesc o întâlnire cu Bianca. Din ce vedeam, orașul era superb. De ce să nu petrec o zi aici oricum? Hai să vorbesc cu gazda mea, mi-am zis, și hotărăsc apoi. Ajunsă în centru, l-am sunat pe David, un bărbat de 50 și ceva de ani din Detroit, și el stabilit în Japonia de 15 ani. Urma să fie gazda mea.<br />
<br />
După ce am stabilit un loc de întâlnire și l-am așteptat vreo 20 de minute peste ora hotărâtă, vine zâmbitor, ne dăm mâna, vorbim. Mă invită la mașină (o dubiță albă, veche, mașina lui de mers la plajă), îmi pun Prietenul în spate lângă plăcile de surf și pornim. Și mergem. Și tot mergem. El vorbește, îmi mai arată una-alta pe geam, deși se întunecase de ceva vreme și oricum nu vedeam mare lucru. Și toooooot mergem. Apoi zice:<br />
<br />
- De multe ori când văd o știre tristă la televizor, pot să o dau uitării și să mă întorc la treburile mele. Dar uneori dau peste câte o știre atât de tristă că nu-mi dă pace deloc. Știi? Te-ai uitat la televizor? Sau nu prea? ...că mergi mult pe jos.<br />
<br />
Credeam că vorbește despre avionul doborât în Ucraina, despre care - întâmplător - auzisem ceva.<br />
<br />
- Ăăă, da. Nu prea știu. Cred că am auzit ceva?<br />
<br />
Eu oricum nu mă uit la știri. Nu are legătură cu mersul îndelungat pe jos. Nu mă uit la televizor, nu caut știri pe internet, nu citesc ziare. De regulă, dacă se întâmplă ceva major, siiiiiiigur se găsește cineva să-mi povestească, fără să fie nevoie să întreb măcar. Unii oameni ar spune că sunt ignorantă. Ce bine că pot să trăiesc cu asta! Cu toate astea, mă simt puțin aiurea când mi se pun întrebări de genul ăsta. Expusă, de parcă tocmai urmează să afle și ceilalți că sunt ruptă de realitate și trăiesc în propria mea lume formată din curcubeie și balonașe de săpun.<br />
<br />
M-am agitat degeaba. N-avea nicio legătură.<br />
<br />
- Da, zice. Pe-aici, pe-aproape. A fost răpită o fetiță de 12 ani.<br />
- A?<br />
- Da, da. A sunat-o pe mama ei înainte să plece de la școală. Că știi că aici copiii merg pe jos la școală, de obicei nu vin părinții după ei.<br />
- Da.<br />
- Și i-a zis "Mamă, poți veni să mă iei? Nu mă simt prea bine." Și mama i-a răspuns "Nu pot acum, că sunt la doctor cu frățiorul tău. Vino tu pe jos, ca de obicei."<br />
- Aha.<br />
- Și n-a mai venit. A răpit-o cineva pe drum.<br />
- Ah...<br />
- Da. GPS-ul fetiței arăta că a venit pe drumul dinspre școală vreo 2km, până aproape de casă, iar apoi că s-a dus alți doi 2km în direcția opusă. După asta,n-a mai mers GPS-ul.<br />
- A...<br />
- Și au început să o caute. Și nu știu de ce nu pot să-mi scot asta din cap. Pare că a văzut-o cineva pe o stradă din apropierea casei ei. Stătea de vorbă cu un bărbat de vreo 30-40 de ani dintr-o mașină. Și știi cum e... Japonezii sunt oameni minunați. Stau în țara asta de 15 ani, îmi plac foarte mult. Da' japonezii care sunt ciudați, sunt ciudați rău.<br />
<br />
Înțelegeam despre ce vorbea.<br />
<br />
- Ciudați rău. Mai ales ăștia de 30-40 de ani.<br />
<br />
Nu mai înțelegeam despre ce vorbea. Există o limită de vârstă pentru dezaxați? Felicitări lui, am gândit, că a depășit-o. Mă întreb care e segmentul de vârstă pentru femei.<br />
<br />
- Eh, nu știu ce să zic, intervin eu. Ciudați și oameni răi sunt peste tot.<br />
- Da, dar în altă țară ai mai avea speranțe să o găsească în viață, zise bărbatul din Detroit (!!). În alte țări, unii oameni fură copii din disperare, că ei nu pot avea. Sau de nebuni, dar fără să le facă rău neapărat. Mai există o șansă să-i găsească vii și nevătămați. Dar aici... Odată răpiți, nu mai e nicio șansă. Sigur i-a făcut ceva oribil. Și nu mai pot să-mi scot asta din cap.<br />
<br />
În tot timpul ăsta, tot conducea prin oraș încoace și-ncolo, aparent fără țintă. Își mai întrerupea discursul despre ciudații japonezi ca să-mi spună chestii de genul:<br />
<br />
- Uite aici fac camping uneori<br />
- Uite aici mergeam la plajă cândva. Acum merg în altă parte.<br />
- Uite aici stăteam la pândă să fotografiez păsări pe cer.<br />
<br />
De vreo două ori mi-a spus chiar și<br />
<br />
- Uite pe-aici stau eu!<br />
<br />
...și conducea în direcția opusă. De ce nu oprim, atunci? Deja ne învârteam prin oraș de ceva vreme. Începeam să fiu neliniștită. La un moment dat zice:<br />
<br />
- În fine, nu mi-ai spus: ce preferi, un loc de cazare mai luxos sau unul mai rustic?<br />
- ???<br />
- De fapt, eu nu pot să te găzduiesc azi. Mi-au venit niște <i>couch surf-</i>eri zilele trecute și nu au plecat încă. Pleacă abia mâine dimineață. Și sunt bărbați, n-aș vrea să te bag în cameră cu ei. Plus că par și cam ciudați.<br />
- Aha...<br />
<br />
<i>Ciudați...</i><br />
<i><br /></i>
- Și mă întrebam unde să te duc. Lux sau rustic?<br />
- Eu nu țin la lux. Nu pentru lux călătoresc. Dar nu știu despre ce vorbești.<br />
- Pot fie să vorbesc cu o prietenă de-ale mele să te găzduiască ea, fie să te duc într-un loc unde să campezi.<br />
- Înțeleg. E adevărat că am cort, dar aș vrea să-l folosesc numai dacă e absolut necesar. Nu cred că e cazul acum. Deci... Nici nu știu. Prietena ta a acceptat să mă găzduiască?<br />
- A, nu. Nici n-am vorbit cu ea. O sun și o întreb.<br />
<br />
Între timp, oprește la un 7/11 să ia ceva de băut, iar eu mă conectez la rețeaua lor de wi-fi. Aveam mesaje de la Bianca! Ah, ce bine, ce bine! Salvare!! Îi scriu repede Biancăi despre situația mea, dar evident că n-apuc să concluzionez cumva sau să primesc un răspuns, că revine individul, urcă în mașină și plecăm. La revedere, wi-fi!<br />
<br />
Îmi întinde o prăjitură:<br />
<br />
- Uite, ți-am luat asta. <i>Shoe cream.</i> E foarte populară aici. O știi?<br />
<br />
Mă uit la ea. Nu pare cunoscută.<br />
<br />
- Nu cred.<br />
- Nu?! Toată lumea o mănâncă aici. E foarte populară.<br />
<br />
Desfac ambalajul. Gust. Mmmmmm da. Un gust atât de familiar că mă simt transportată în spațiu și timp, înapoi la Cofetăria Maria din cartier, unde era demult, pe colț. Pe vremea când aveau canapele tapisate, iar eu suflam în paiul din sticla de cico în loc să trag, pentru că eram mai amuzant să fac balonașe decât să beau sucul.<br />
<br />
- O știu.<br />
- Hahaha. Eram sigur! Dar îți vine să crezi engleza lor? <i>Shoe cream?! </i>Ce legătură are? Hăhăhă.<br />
<br />
Denumirea produsului era scrisă în <i>katakana.</i> Indicator că ar putea fi din altă limbă. Dar dacă nu știi din ce limbă vine, se pot face ușor confuzii.<br />
<br />
- Niciuna. <i>Chou à la creme. </i>E franțuzesc numele.<br />
- A, da? Hăăăhăhă! Nu știam. Eu credeam că îi zice <i>shoe cream. </i>Deci să o sun?<br />
- Da, te rog.<br />
<br />
Îmi dădeam seama cât era de absurd să o sune pe femeia asta la 10 noaptea, să o roage să mă găzduiască, așa, din senin. Dacă eram eu în locul ei, scoateam o mână extensibilă prin telefon și-l strângeam de gât. Am acceptat, totuși. În situația în care eram, merita încercat. A sunat-o. Ea a avut reacția intuită de mine ("Nu, David, nu-nu-nu!!"), iar el mi-a explicat apoi că<br />
<br />
- Eh, are foarte multă treabă la serviciu. E într-o perioadă aglomerată, mai ales că săptămâna trecută a înnebunit colega ei. A luat foarfeca și a început să o înfigă în birou într-una, ca o disperată, și să-și amenințe colegii. E la spital acum. Iar prietena mea a trebuit să preia și responsabilitățile ei.<br />
- Aha... Înțeleg.<br />
- Deci ce facem? Știi ce mă gândeam? O să sune ciudat, dar te rog să nu înțelegi altceva. Mă gândeam să te duc la un <i>love hotel.</i><br />
<i><br /></i>
Pauză.<br />
<br />
Cred că <i>love hotel- </i>urile sunt OK. O idee bună pentru societate. N-am nimic împotriva lor. Dar nu era contextul în care m-aș fi imaginat mergând într-un astfel de hotel. Și părea complet deplasat fie să mă ducă doar în fața hotelului și să mă lase acolo. Cum să scap? N-am fost niciodată la un <i>love hotel, </i>dar bănuiala mea e că oamenii n-au timp să stea pe internet acolo, deci probabil nu au wi-fi.<br />
<br />
- Ăăă. Mnnnnuuuuu... Am eu altă idee. E un oraș mare. Sigur există un <i>manga kissa </i>pe undeva. Aș prefera să înnoptez acolo.<br />
- Nu se poate să vorbești serios!! La <i>manga kissa?! </i> Cu toți ciudații ăia în jurul tău? Cine știe ce fac ăia în separeurile de lângă tine. Mai ales că te văd intrând în separeul tău. Doar la gândul că ești acolo....<br />
<br />
<i>Ciudați... </i>Înainte să continuu, trebuie să înțelegeți că la câte sforăituri stereo am auzit pe coridoarele <i>manga kissa </i>până acum, cam știu ce fac <i>ciudații </i>din separeurile vecine. Cam ce fac și eu. Privim cu interes în pleoapă.<br />
<br />
- Ești mult mai în siguranță la un <i>love hotel.</i><br />
- Nu cred. Am înnoptat la <i>manga kissa </i>de mai multe ori, și e chiar OK. Nu mă interesează ce fac ceilalți în separeurile lor. Deci aș prefera așa, te rog. Mai ales că în felul ăsta am și acces la internet, pot să vorbesc cu familia mea.<br />
- Ah, da. Asta așa e. Bine, hai să vedem pe unde găsim un <i>manga kissa.</i><br />
<i><br /></i>
Asta așa e?? Habar n-aveam, dar pare că am nimerit-o. Evident, el știa mai bine.<br />
<br />
Ne mai învârtim prin oraș și găsim până la urmă. Intrăm. Mă înghiontește spre recepție:<br />
<br />
- Hai, hai, exersează-ți japoneza.<br />
<br />
...de parcă până acum avusesem translator. A vrut să pară că mă lasă să mă descurc singură, dar stătea în umbra mea, trăgând cu urechea.<br />
<br />
Angajatul: Bună seara.<br />
Eu: Bună seara. Pachetul de noapte la ce oră începe?<br />
Angajatul: La ora nouă.<br />
David: Întreabă de dușuri!!<br />
Eu, cuminte, ca la comandă: Cameră de duș aveți?<br />
Angajatul: Îmi pare foarte rău, dar dușuri nu avem la locația aceasta.<br />
David, trăgându-mă de braț: Gata, mergem. Te duc undeva să faci duș și ne întoarcem.<br />
<br />
Și plecăm. Nu "la revedere", nu "f.... Mulțumesc". Oricât de dubios a fost contextul și maniera lui de a se exprima, ce a urmat a fost o informație utilă pentru restful călătoriei mele. M-a dus la o benzinărie. Mi-a explicat că în Japonia, la benzinăriile mai mari, de regulă cele la care trag și camioanele, există camere de dușuri care pot fi folosite gratuit. Tu doar vii cu săpun și prosop, iar ei îți pun la dispoziție un duș curat (FOARTE curat) cu apă caldă. Mi-a explicat cam pe unde se găsesc benzinăriile astea și după ce să mă uit ca să-mi dau seama repede dacă au sau nu duș. Foarte util pentru un om care călătorește la picior în miezul verii. Hai că parcă nu-i așa rău David. Simțeam cum se micșora puiul de paranoia care se cuibărise la pieptul meu.<br />
<br />
Am făcut duș. M-a dus înapoi la <i>manga kissa, </i>am luat un separeu și când să ne despărțim îmi zice:<br />
<br />
- Am auzit că mâine trebuie să pleci de-aici la ora 6. Vin să te iau și mergem la plajă.<br />
-... OK.<br />
- Deea?<br />
- Da?<br />
<br />
Îmi întinde mâna. O întind și eu.<br />
<br />
- Ne vedem mâine la 6.<br />
<br />
Îmi face cu ochiul și pleacă. Mă uit spre mâna pe care o întinsesem cu o secundă înainte. Aveam 3000 yeni în ea. Mi-a dat bani. Nasol. Sub privirile angajaților de la recepție. Foarte nasol. M-am înroșit și am plecat spre separeu cu privirea în pământ. Puiul de paranoia se trezise și crescuse într-un minut cât alții în șapte ani.<br />
<br />
Luat la rece, gestul nu a fost mare lucru. Privind lucrurile rațional, probabil s-a simțit prost că nu m-a putut găzdui și a vrut să se revanșeze. Dar l-am simțit ca fiind atât de deplasat, încât nu mai știam ce să cred. Știu că eram la lecția "Învață să primești", și acceptam că dacă cineva se bucură să ofere, e în regulă să mă bucur și eu să primesc, nu să-mi fac griji că deranjez sau să mă simt îndatorată sau să cred că există intenții ascunse. Dar dă-o-ncolo de lecție, că de data asta era diferit. Era complet împotriva felului în care m-au crescut părinții mei. Mi-au spus mereu că trebuie să învăț să mă descurc și dacă am vreodată nevoie de ceva, să vorbesc în primul rând cu ei. Și mai ales când e vorba de bani. Să nu primesc bani de la bărbați, indiferent cine sunt ei. Când am dat de necaz în trecut, nu am acceptat bani nici măcar de la bărbatul cu care aveam o relație de lungă durată. E ceva cu care nu mă simt comod. Deloc. Și uite cum eram acum, într-un oraș necunoscut, cu cazarea și cina plătite de un bărbat mai în vârstă decât mine, despre care nu știam nimic, decât că abia îl cunoscusem și că părea un <i>ciudat.</i><br />
<i><br /></i>
<i>Ciudat...</i><br />
<i><br /></i>
Aveam 8 ore de petrecut la <i>manga kissa. </i>Primele 4 ore am fost roasă de paranoia. De ce mi-a dat bani? Ce vrea de la mine? Cum scap de el mâine? Ce să fac? Am deschis calculatorul. Aveam mesaje multe de la Bianca. Se oferea să-mi facă rezervare la un hotel. Era deja târziu. Eram prea obosită fizic și mai ales psihic, ca să mai plec pe drumuri. I-am mulțumit și am stabilit să ne întâlnim ziua următoare după ce veneam de la plajă - aveam de gând să merg la plajă cu sau fără David. Mai degrabă fără.<br />
<br />
Am intrat pe site-ul Couchsurfing să mai văd o dată profilul lui David, pentru că, da, poate a fost aiurea din partea mea să-l aleg ca gazdă, având în vedere diferența de vârstă. Dar am făcut asta pentru că avea multe <i>feedback- </i>uri pozitive. Oameni de toate națiile, femei și bărbați, îl recomandau cu căldură ca gazdă. Iar el fusese foarte deschis și degajat în discuțiile pe care le-am avut înainte să ne întâlnim. Acum, citind cu atenție, vedeam că multe dintre recomandări începeau cu<br />
<br />
"E un om minunat. Chiar dacă nu m-a putut caza, o prietenă de-ale lui m-a primit în casa ei, iar el mi-a arătat orașul, m-a dus la plajă...."<br />
<br />
Ha... Partea bună e că oamenii ăștia scăpaseră, trăiau și puteau să spună povestea. " Ești tu așa norocoasă?" m-a întrebat puiul de paranoia. Sunt niște versuri dintr-o melodie care mă ajută să ies uneori din caruselul numit <i>overthinking: "Worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubble gum." </i>Eram perfect conștientă că nu mă ajută cu nimic să stau să descos situația, dar... "Nu poți să ți-o scoți din cap," mi-a șoptit puiul de paranoia. Chiar așa. Cum nu putea el să-și scoată din cap știrea cu fetița...<br />
<br />
Aoleu. El a făcut-o. De-asta nu m-a putut găzdui. A răpit fetița, e la el acasă chiar acum. Biata fetiță... Ce mă fac? Dar ea?<br />
<br />
M-am învârtit în jurul cozii căutând soluții vreo patru ore. Nu exagerez. Patru ore de despicat firul cu întrebări de genul : De ce mi-a dat bani? De ce nu mă poate găzdui? De ce mai e pe Couchsurfing dacă nu găzduiește pe nimeni? De ce mi-a vorbit atât de insistent de știrea cu fetița? De ce... De ce... De ce ... Și ce fac acum?<br />
<br />
M-am întins în sacul de dormit până la urmă, strângând în brațe puiul de paranoia, care nu mai era pui de mult; era deja o mamă sufocantă care mă mângâia pe cap, trăgându-mă din când în când de păr, ca să se asigure că nu adorm. Și am adormit, totuși. Pe la 3 dimineața. Am visat că, ieșind din <i>manga kissa, </i>l-am văzut pe David și am început să fug de el. El mă urmărea, iar eu fugeam tot mai repede, până când am intrat într-un univers paralel și am fugit până acasă la mine, în București. Acolo mă așteptau câinele și pisica mea, care au murit amândoi acum câțiva ani, și mama mea, care nu știa cine sunt. Am ieșit din casă și am fugit într-un alt univers paralel, tot acasă, unde nu mă recunoștea nimeni, din nou. Apoi am visat că făceam chestia asta la nesfârșit, sperând să ajung acasă în universul de care aparțineam.<br />
<br />
M-am trezit la 5:30, înainte să sune ceasul, cu soluția gata formulată:<br />
<br />
- Ies de-aici cât de repede pot, și probabil David nu va fi venit încă. Plec și îi scriu e-mail mai târziu. Îi spun că nu era când am ieșit și n-am știut ce să fac. Și am plecat. Oricum, ieri a întârziat mult, probabil va întârzia și azi. Probabil nici nu va veni; cine naiba merge la plajă la 6 dimineața?!<br />
<br />
Mi-am aranjat frumos Prietenul, am mers la recepție să achit și am ieșit. Nu apuc să-mi obișnuiesc ochii cu lumina soarelui, că aud două claxoane scurte:<br />
<br />
- Hei, Deea!!<br />
<br />
David mă aștepta deja. Cât de penibil ar fi să o rup la fugă acum, obosită, tracasată și cu 20kg în spinare? Mi-am imaginat un pic scenariul și am renunțat. Ce-o fi, o fi. Ai și tu puțină încredere în oameni, mi-am zis. David îmi cumpărase o prăjitură cu ciocolată și avea plăcile de surf în mașină.<br />
<br />
Am mers la plaja unde făcea el surfing de obicei. Cine merge la plajă la ora 6? Păi vă spun eu, japonezii. Parcarea era deja aproape plină. Pe plajă nu era nimeni, e adevărat. Asta doar pentru că erau toți în apă, pe plăci, pândind valurile prielnice. Ne-am așezat pe nisip și a început să-mi povestească despre valuri, vreme, tehnici de surf, diferențele dintre plăci. Îi plăcea să se laude din cale-afară, dar trecând peste momentele lui de glorie, informațiile pe care mi le dădea erau clare și utile.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdbp9yyaMqQFPU_r6-FK0n53USSVcb2VOZZALTCfPtqFwd3JSHgZ9-XibfbAhb9mvnxjMDMzTIRI1F6iLyCm_kJN0Z5CvwAnQIrH7OdfRTOCUaJxiPdd8LIsti_ukDZIm5S6BrdzK4O5g/s1600/2014-07-18+06.51.37.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdbp9yyaMqQFPU_r6-FK0n53USSVcb2VOZZALTCfPtqFwd3JSHgZ9-XibfbAhb9mvnxjMDMzTIRI1F6iLyCm_kJN0Z5CvwAnQIrH7OdfRTOCUaJxiPdd8LIsti_ukDZIm5S6BrdzK4O5g/s1600/2014-07-18+06.51.37.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Japonezi în valuri, înainte să meargă la muncă. Nu spun asta des, dar e mai tare decât să bei cafea!</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
Apoi am intrat în apă și am făcut și eu surfing pentru prima oară. Nu am reușit să stau în picioare pe placă - ceea ce am înțeles că nu e neobișnuit pentru prima zi. Dar m-am dat pe valuri, când pe burtă, când ghemuită pe placă. M-am dat și pe sub valuri, cu fundul de pietre și nisip. Să adăugăm și asta pe lista bubelor achiziționate în călătorie, chiar sub arsuri grave pe jumătate de corp: posterior franjurat la surfing. Pentru că, nu-i așa, nu ești sigur că te-ai implicat complet în ceva, până nu se lasă cu sânge.<br />
<br />
Treptat, paranoia mea s-a diminuat. Din fericire. Pentru că altfel n-aș fi putut să mă bucur de experiența asta. Mi-a plăcut mult de tot să fac surfing. A mai avut ea momente când m-a umbrit, pentru că David părea să tot spună lucruri pe care eu le găseam nepotrivite în context. În final am înțeles că nu e un om rău intenționat, dar probabil că nu gândește înainte să vorbească. Nu că ar fi sărac cu duhul, dar e complet aiurit. Acum când mă gândesc la el, nu-mi vine imaginea unui <i>ciudat, </i>ci lucrurile pe care mi le-a spus pe plajă. În special cele legate de un posibil viitor pe care l-aș putea avea în Japonia.<br />
<br />
- Cu lucrurile pe care știi tu să le faci, mi-a zis, ai putea să te muți aici. Fără îndoială! Și să faci surfing...<br />
<br />
Nu știu dacă m-aș muta aici definitiv, dar îmi doresc de mult experiența traiului în Japonia. Cât despre surfing... Mă pot imagina cu ușurință în rândurile celor care pândesc valuri la 6 dimineața, înainte să plece la muncă. Iată! Asta da, o imagine pe care nu mi-o pot scoate din cap.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhkh-l-54fYjGFqgQrL_nCW5vxzsyYeULXjLxmwI-clizT5t2gVdUNSMzbYjzZaPRjWjVmVHM2lMaGOmd5_UYIBMeuhrD6uoOBRQJZl-dw8z8LW7B_UE7e4QRve-jWOa5NQI6ax8OpKgPg/s1600/2014-07-18+08.54.51.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhkh-l-54fYjGFqgQrL_nCW5vxzsyYeULXjLxmwI-clizT5t2gVdUNSMzbYjzZaPRjWjVmVHM2lMaGOmd5_UYIBMeuhrD6uoOBRQJZl-dw8z8LW7B_UE7e4QRve-jWOa5NQI6ax8OpKgPg/s1600/2014-07-18+08.54.51.jpg" height="320" width="240" /></a></div>
<br />
<br />
<br />
<br />
La prânz m-am întâlnit cu Bianca. Cât de bogată este limba română, nu știu dacă s-au inventat cuvinte care să mă ajute să o descriu. Atât a fost de benefică întâlnirea cu ea. Până acum am tot povestit despre cât de cumsecade sunt japonezii, cum mă surprind mereu cu gesturi mai mici sau mai mari care îmi dau energie să merg mai departe. Acum o să vă spun despre români. Nu știam nimic despre Bianca. Nu vorbisem mare lucru cu ea. Dar voia să mă cunoască. După ce i-am spus că rămân o zi în plus în Hamamatsu, mi-a plătit o cameră la un hotel și m-a invitat la masă.<br />
<br />
O cameră la hotel? Unul obișnuit, nu cum propusese David, hahaha. Să dorm în pat? Să am o cameră pentru mine? LUX!! Nu mi-a venit să cred. N-am vrut să accept inițial, dar nici nu m-am putut opune, era mult-mult prea tentant. Am mâncat de prânz împreună, am povestit un pic, apoi ea s-a dus să-și ia copiii de la școală, iar eu am mers la hotel, urmând să ne revedem mai târziu.<br />
<br />
Inițial am vrut doar să-mi las lucrurile, să fac un duș și să ies să explorez orașul. Dar cum am intrat în cameră a sunat telefonul.<br />
<br />
- Bună ziua, vă sunăm de la recepție.<br />
- Da.<br />
- Ne cerem scuze, am uitat să vă spunem mai devreme, dar se lucrează la instalații și nu este apă caldă până la ora patru.<br />
- Da, da, nicio problemă.<br />
<br />
N-am percutat nimic în primă fază. În capul meu nu era decât "Uite la ea cum e la hotel și vorbește în japoneză la telefon. Ca un om mare."<br />
<br />
Am percutat mai târziu, însă... aveam corpul plin de arsuri, iar peste arsuri - nisip și sare. Fără duș? Serios? M-am păcălit vreo oră că o să ies, o să ies. N-am mai ieșit. Nu-mi venea să-mi pun haine curate în halul în care eram. M-am simțit prost că eram într-un oraș așa frumos pentru prima oară, dar stăteam închisă între patru pereți. Însă eram mult prea obosită. Am preferat să stau și-atât. La ora patru a venit și apa caldă, așa cum fusesem anunțată, iar mai târziu am ieșit în oraș cu Bianca și prietena ei, Laura. Pe drum spre local, Laura s-a oprit la un magazin, urmând să ne prindă din urmă, iar Bianca și cu mine am urcat și ne-am așezat la masă. Aveam și eu o problemă și nu știam cu cine să mă sfătuiesc, așa că ce subiect mai bun puteam deschide la masă decât:<br />
<br />
- Ți-am zis de arsuri, nu?<br />
<br />
Cu două zile în urmă adormisem pe plajă în Omaezaki. Între orele 12 și 15, exact când e Soarele mai Soare. Nu a fost prima oară când am făcut asta, dar a fost prima oară când m-am ars ATÂT de rău. Iar dimineața petrecută la surfing nu prea mă ajuta, chiar dacă la ora aia nu fusese Soarele așa puternic. Practic, pe brațe avem pielea arsă și uscată, iar pe spate și pe picioare, aveam carne vie, acoperită de bășici dureroase. Nu știu cum se hotărăsc gradele pentru arsuri sau câte grade sunt, dar cred că dacă mă vedea un medic, îmi dădea un grad de podium.<br />
<br />
- Am fost la farmacie, zic. I-am arătat domnului de-acolo arsurile de pe picior și a început să-mi povestească despre antibiotice, creme și comprese, dar vorbea așa repede că n-am prins decât jumătate din ce spunea. Apoi a scos o cremă și mi-a zis "eu aș recomanda-o pe-asta, dar la ce aveți dumneavoastră acolo, nu pot să v-o dau decât cu rețetă de la medic." Așa că am plecat cu mâna goală.<br />
- A, bine că mi-ai amintit, zice Bianca. Uite!<br />
<br />
Și scoate o plasă plină cu creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă. Îmi explică pe scurt despre fiecare produs, le punem pe toate înapoi în plasă și apare și Laura:<br />
<br />
- Uite ce ți-am luat! Că doar am văzut cât erai de roșie!<br />
<br />
Și-mi întinde o plasă cu - ați ghicit - creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhed4XD-C51pb71N3SZZvrgwCypKGpXE20QM86qyk8ndBLyuhVwdBL7A58-Kpc-mbVmQPSLvS1df1HHDFxJazYORvVztGRsKdlBKcCVgc7iCBykj5uP_6KqhqlnRRKKn-gTJw0uzqWGMpY/s1600/2014-07-18+23.04.43.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhed4XD-C51pb71N3SZZvrgwCypKGpXE20QM86qyk8ndBLyuhVwdBL7A58-Kpc-mbVmQPSLvS1df1HHDFxJazYORvVztGRsKdlBKcCVgc7iCBykj5uP_6KqhqlnRRKKn-gTJw0uzqWGMpY/s1600/2014-07-18+23.04.43.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă, bomboane cu sare și minerale și balsam de buze</td></tr>
</tbody></table>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
Japonezii sunt oameni minunați, de acord. La fel și românii, însă. Am petrecut puțin timp cu Laura și Bianca, dar a fost prețios. Mi-au dat multe sfaturi utile pentru călătorie. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că mi-au împărtășit poveștile lor de viață. Mi-au povestit cu ochi sclipitori despre poveștile lor de dragoste cu Japonia, despre viețile lor acolo. Despre curaj. De când am hotărât să plec în călătoria asta, mi s-a tot spus că sunt curajoasă. Eu cred că sunt mai degrabă inconștientă. Nu ai curaj când urci în mașină cu un bărbat necunoscut în care nu ai încredere. Ești inconștient. Nu ai curaj când pornești pe o potecă neumblată în creierii munților. Ești inconștient. Să lași un întreg stil de viață în urmă, să fii departe de familie și cultura în care ai crescut, ca să o iei de la zero într-o țară străină, doar pentru că ai convingerea că o iubești... Asta necesită curaj.<br />
<br />
Tot ce pot să le spun Biancăi și Laurei este că le mulțumesc. Pentru că au avut grijă de mine, pentru că m-au răsfățat, pentru că mi-au permis să arunc o privire în viețile lor. Pentru asta, sunt eroinele mele.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhn_aVyR_pG5Zey5cYuv1Nb-HwpgEe2EWrjHExeIyzIqo9u58vLSDiCo71bLHtjabo25KHZiukXBY7ZC5reKQ4g8LmAH8kyI2SBgxyIjRpGd8c0q54lG3cJ6W4MYHewkpkMLuBf_xCc0yo/s1600/2014-07-18+20.18.44.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhn_aVyR_pG5Zey5cYuv1Nb-HwpgEe2EWrjHExeIyzIqo9u58vLSDiCo71bLHtjabo25KHZiukXBY7ZC5reKQ4g8LmAH8kyI2SBgxyIjRpGd8c0q54lG3cJ6W4MYHewkpkMLuBf_xCc0yo/s1600/2014-07-18+20.18.44.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Laura, Bianca și subsemnata</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
<br />
<br />
Rezumat<br />
<br />
30km - cu aproximație, am fost prea preocupată să fiu paranoică și nu mi-am amintit să-mi verific pedometrul înainte să se reseteze la ora 12 noaptea.<br />
3 fluturi văzuți pe drum.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg2CaGh3Ocw0ZIDjWb98wCSNf8V-EJ0uKS4Rsjk7RfrVR9qHQePYRYEjymR5W5U45SLHN30OgXPBj4yi7HHfwhOUEV_Fd0lRsv7vSdDhyphenhyphenxReLoMf_Ejfj9qFcFmHmZn_TyBMjtCQq9C5H4/s1600/spre+Hamamatsu.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg2CaGh3Ocw0ZIDjWb98wCSNf8V-EJ0uKS4Rsjk7RfrVR9qHQePYRYEjymR5W5U45SLHN30OgXPBj4yi7HHfwhOUEV_Fd0lRsv7vSdDhyphenhyphenxReLoMf_Ejfj9qFcFmHmZn_TyBMjtCQq9C5H4/s1600/spre+Hamamatsu.jpg" height="320" width="180" /></a></div>
<br />
<br />
<b><br /></b>
<b><br /></b>
<b>EPILOG</b><br />
<b><br /></b>
După cum spuneam, nu caut știrile, dar știrile ajung cumva la mine. Mereu.<br />
<br />
În seara asta, de exemplu, întorcându-mă de la restaurantul românesc din Nagoya (la care n-am mai ajuns, de fapt; am mâncat <i>okonomiyaki, </i>dar asta e altă poveste), am făcut pană la roata din spate a bicicletei luate cu împrumut de la Keisuke, gazda mea. M-am dat jos și am mers pe lângă ea. Făcând treaba asta, aveam deja toate ingredientele să atrag atenția, așa că un domn s-a băgat în seamă la semafor. Am vorbit una-alta. Nimicuri, în principiu, dar din vorbă-n vorbă, ajungem la capitolul <i>ciudați.</i><br />
<i><br /></i>
<i>- </i>Japonia e o țară destul de sigură, zice el, dar ai face bine să ai grijă, că sunt și oameni răi.<br />
<br />
Ce să fac, ce să zic? Bag lecția cu castravetele:<br />
<br />
- Da, dar oameni răi se găsesc peste tot.<br />
- Așa e, dar în ultima vreme sunt din ce în ce mai mulți, mai ales în rândul celor tineri, de vârsta ta.<br />
<br />
Ah, și eu care trăiam deja cu impresia că problema e doar la 30-40 de ani.<br />
<br />
- Nu știu dacă ai auzit, continuă el, dar a fost un caz chiar zilele trecute. Un individ a răpit o fetiță de vreo 11-12 ani. Bine, au zis azi că au găsit-o, a scăpat nevătămată, s-a întors acasă deja. Dar e trist că se întâmplă așa ceva în primul rând. L-au prins și pe tip. Era un dezaxat. Un tip ceva mai tânăr decât mine, la vreo 50 de ani...<br />
<br />
M-am uitat spre bărbatul căruia nu i-aș fi dat cu mult peste 35 de ani. M-aș fi legat puțin de interdependența dintre vârstă și gradul de ciudățenie, dar am renunțat. L-am lăsat să-și continue povestea și doar m-am bucurat în sinea mea. M-am bucurat că a scăpat copilul, evident. Că e bine și că s-a întors la familia ei. Apoi m-am bucurat că n-a avut dreptate David. Mereu există speranță, indiferent de țară, naționalitate sau vârstă.<br />
<br />
OK, m-am bucurat și că nu fusese David cel care răpise copilul și că paranoia mea e paranoică... și nefondată.<br />
<br />
<br />
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-67835219568717180752014-07-16T10:49:00.001+09:002014-10-04T16:09:37.850+09:00Despre Makkufuruuuuuuriiii, atacuri de panică şi oameni frumoşi<b><br /></b>
<b>A optsprezecea zi în Japonia şi a şasea zi de mers</b><br />
<b><br /></b>
Am plecat devreme de la Eric, pentru că trebuia să meargă la birou. "Cu atât mai bine," am gândit, "plec şi eu devreme şi evit căldura."<br />
<br />
Perfect gândit, exact asta am şi făcut, dar nu mă aşteptam la un început aşa încet. M-am mişcat foarte greoi, foarte lent. Am făcut şi multe pauze, dar am şi mers încet. Mi se tot făcea poftă de îngheţată şi mă opream să-mi cumpăr. Şi nici cu navigatorul parcă nu mă înţelegeam bine, că tot ieşeam în altă parte decât încerca el să-mi spună. Aşa că am avut mult timp telefonul în mână, cu aplicaţia pornită, ceea ce înseamnă că se duce repede bateria. Ceea ce la rându-i înseamnă alte pauze, ca să-l pot încărca.<br />
<br />
Până am luat eu pauza de prânz la ora 1, nu mersesem nici măcar 10km. Nu mi s-a mai întâmplat asta, oricât de târziu am plecat. Iar acum plecasem devreme. Pauza de prânz, la McDonald's. Departe de a fi preferatul meu, mecul e totuşi util în felul lui.<br />
<br />
1. Toate restaurantele McDonald's din Japonia au cel puţin 2-3 mese cu prize, ca să poţi sta acolo cu laptopul/telefonul/tableta la încărcat şi să lucrezi.<br />
<br />
2. Au introdus McFlurry cu Oreo. Care e şi în România. E de prisos să mai menţionez că e delicios, dar iată că o voi face: e delicios!!<br />
<br />
Delicios şi totodată terifiant. Nu McFlurry-ul în sine, ci momentul în care trebuie să fac comanda. În România e simplu: zici McFlurry ca-n engleză (dat fiind că e denumire americană), primeşti îngheţăţica şi eşti fericit. În Japonia, dacă zici McFlurry ca-n engleză, persoana de la casă se va uita lung la tine. Pe testatelea. Trebuie să pronunţi ca-n japoneză. În teorie nu e greu. Practic, nu se lipeşte de mine, neam. Am încercat să-l memorez şi să reproduc. Am încercat doar să-l citesc din meniu. Am încercat să mi-l silabisesc singură în cap şi să-l japonizez. Nu mi-a reuşit nici măcar o dată. Makkufuuuruuuriiiii! Makkufuraaariiii! Makkufuuuuuckiney!!! Până la urmă, dacă omul de la casă nu se prinde şi nu se prinde, zic Oreo şi m-am scos. Dar e frustrant. Mă aşteptam să întâmpin probleme în ceea ce priveşte limba japoneză, dar nu la mec. Oricum, per total mă descurc mai bine decât speram cu japoneza. Cum-necum fac rost şi de McFlurry,deci e OK.<br />
<br />
Revenind la călătorie. Am plecat de la mec cu burta şi cu telefonul la fel de pline, hotărâtă să-mi revin, să fiu mai atentă la indicaţiile navigatorului şi mai eficientă. Bun plan, doar n-aş vrea să mă trezesc iar pe vreo autostradă sau mai ştiu eu ce. Nu?<br />
<br />
Din nou, navigatorul (<strike>va trebui neapărat să-i găsesc un nume</strike> il cheama Marco) m-a scos într-un sătuc, pe numele lui, Osaka (nu, nu ca oraşul. Ăsta se scrie altfel, se şi pronunţă uşor diferit. Practic, oraşul e "râpa mare", iar sătucul ăsta e "râpa mică). Nicio problemă; data trecută când s-a întâmplat asta, am ajuns printre mandarini şi mi-a plăcut la nebunie. Ce-ar putea să meargă prost, nu? Am continuat.<br />
<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj6j-tX6YY45IKDIwffOWGjauhBkann9bq5olax5-_3PkKWMenDkLbU2NIH1gO7lc12EhHUy5Z-tWgqCyHWGk9Ou6k5LYwblXeCfTc_izevr0r70j7qalE-ZAdmq_BQ8donjLMXXLrrmzI/s1600/20140714_150358.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj6j-tX6YY45IKDIwffOWGjauhBkann9bq5olax5-_3PkKWMenDkLbU2NIH1gO7lc12EhHUy5Z-tWgqCyHWGk9Ou6k5LYwblXeCfTc_izevr0r70j7qalE-ZAdmq_BQ8donjLMXXLrrmzI/s1600/20140714_150358.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<span id="goog_1062126477"></span><span id="goog_1062126478"></span><br />
<br />
Din sat am ajuns pe un drum care tot urca printre copaci. Foarte frumos. Era ca-n basme. Tot urcam, şi gâfâiam în căldură, şi-mi ştergeam sudorile, zâmbind larg şi bucurându-mă de natură. Am văzut o grămadă de fluturi, cei mai mulţi dintr-ăia mari (care cred că au o problemă cu direcţia, că era să mai iau vreo doi în freză). Şi mă opream la fiecare să-l urmăresc cu privirea şi să râd, că aşa-mi dau o stare de bine, cum nu pot să explic.<br />
<br />
Toate bune şi frumoase. Până mi se termină drumul. Şi nu ca atunci când s-a terminat drumul şi a început autostrada. Nu. S-a terminat de-a binelea. La revedere drum, bună ziua stâncă! Îl pun jos pe Prieten. Mă uit pe navigator. Cică totuşi ar fi un drum aici în dreapta. Mă uit iar. Într-adevăr, era un indicator care arăta în direcţia aia, spunând că e o potecă pentru drumeţii. Mmmmm nu era potecă. Erau nişte trepte de piatră, roase de ploaie, vânt şi vreme (ca şi indicatorulde altfel) şi năpădite de vegetaţie. Nu prea ştiam ce să cred, aşa că m-am aşezat puţin lângă Prieten să cântăresc situaţia:<br />
<br />
- Dacă mă duc înapoi, fac tot drumul ăsta din nou, iar de la sat până la gară e foarte mult de mers. Practic, m-aş întoarce în Shizuoka. Nu vreau asta. Alt drum?<br />
<br />
Nimic. În momente de genul ăsta se întâmplă ceva cu mine, ce eu nu-mi pot explica. Este vorba despre manifestarea fricii, care la mine pare să aibă efect întârziat. Se spune că frica paralizează. Cred că e adevărat. Mai cred şi că frica are rolul de a ne ţine în viaţă. Adică, la marginea unei prăpăstii, un om normal păstrează o distanţă de siguranţă. De frică. Dacă se întâmplă ceva? Dacă alunec, dacă ameţesc, dacă mă împiedic? Pune-o pe Deea la marginea prăpastiei, o să se ducă până-n buză doar ca să admire peisajul şi o să simtă frica abia în cădere, după ce-a făcut-o lată. Pe principul "aoleu, oare ce m-aşteaptă acolo jos?"<br />
<br />
La fel şi acum. Un indicator vechi, pe care semnele jigărite de vreme erau slab lizibile, nişte trepte şi mai vechi, înghiţite de vegetaţie, deci nefolosite de mulţi ani şi pe care nici nu eram sigură că am loc cu tot cu Prieten. Ar fi trebuit să mi se aprindă un beculeţ de alarmă barem în momentul în care am privit mai sus de trepte şi nici măcar nu am văzut poteca. Unde duceau scările astea? Nu ştiam. Însă ştiam bine că plouase de dimineaţă şi în ziua anterioară. Toată ziua. Deci solul n-avea să fie prietenos. Iar eu n-aveam decât galoşii de plimbare la mine.<br />
<br />
Ce face Deea? Se întoarce? Mmmm nu.<br />
<br />
- Trebuie să ducă undeva şi scările astea.<br />
<br />
Hm.<br />
<br />
- Probabil doar te urcă spre următorul drum ca ăsta pe care am venit. Ca o bretea, aşa.<br />
<br />
Hm.<br />
<br />
Urc. Încet, cu grijă, privind fiecare pas, testând solul cu piciorul şi ţinându-mă de balustrada care era, de asemenea, acoperită cu buruieni. Rămân repede fără balustradă. Nu-i bai, la bailarina are echilibru bun, coafura rezistă, avansăm! Cumva, se vedea că existase un fel de potecă acolo. Era ca o dungă vizibilă printre ierburi şi simţeam nişte bolovani la picioare care păreau puşi de mână de om, nu de Mama Natură. Dar era clar că era neumblată de foarte mulţi ani, pentru că în scurt timp, nu mai vedeam pe unde calc. De fapt, nu-mi vedeam picioarele de la genunchi în jos. La început am încercat să mă uit oricum, că poate mai zăresc ceva, poate mai feresc cu mâna o buruiană dintr-alea cu ghimpi. Apoi am văzut câţi păianjeni erau şi am renunţat. Probabil ei erau şi mai speriaţi decât mine, dat fiind că de data asta eu le invadasem casa, dar cine mă cunoaşte ştie că îmi iau arahnofobia foarte în serios. Însă eram conştientă că nu e locul să mă crizez, aşa că doar am privit drept în faţă şi am mers înainte, lăsând şi ghimpii să m-agaţe, şi pânzele de păianjen să se lipească de combinaţia de transpiraţie, cremă cu spf şi alergii, pe care o numeam piele. M-am împiedicat de câteva ori şi din reflex am încercat să mă agăţ de plantele din jur. Toate erau mult prea maleabile ca să mă ajute. <i>"Careful with that axe, Eugene!"</i> Ca să nu mă mai gândesc la ierburi, ghimpi şi păianjeni, am început să-mi cânt:<br />
<br />
- Hai că poţi, hai că poţi, hai că poţi...<br />
<br />
"Hai că poţi"-urile s-au transformat pe nesimţite în<br />
<br />
- 23, 23, 23... (numărul de fluturi văzuţi până atunci)<br />
<br />
Care, atunci când vegetaţia era deja mai mare ca mine, şi-mi intra în gură şi-n ochi, cu tot cu insecte şi pânze, s-au transformat în versurile ultimei melodii ascultate la iPod cu vreo jumătate de oră înainte:<br />
<br />
<i>"You do it to yourself, you do. And that's why it hurts so bad. You do it to yourself, it's true..."</i><br />
<br />
Hahahahahahaha. Ce caterincă, nu? 3... 2... 1...panică!<br />
<br />
<b>Paranteză</b><br />
<br />
Nu ştiu alţii cum sunt, dar la mine atacurile de panică se manifestă variat, în funcţie de situaţie. De exemplu, dacă sunt la metrou şi vine o mulţime de oameni spre mine din sens opus, brusc în loc de sânge-mi curge gheaţă prin vene, ameţesc, mi se răcesc mâinile. Dar e o stare pe care o pot controla şi care poate trece neobservată din exterior.<br />
<br />
Dacă, să zicem, am o problemă la care mă gândesc prea mult (cred că de fapt <i>overthinking</i> e singura mea problemă), fără să găsesc o soluţie, mai ajung şi la hiperventilaţie. Dar rar. Rar de tot.<br />
<br />
Ei bine, de data asta....<br />
<br />
<b>Paranteză</b><br />
<br />
Am alternat cu succes urlete şi hiperventilaţie. Când una, când cealaltă, să nu cumva să mă plictisesc. Din când în când se termina vegetaţia, ori pentru că erau câţiva copaci care mărgineau vechea potecă şi formau un fel de arcadă. Ori pentru că poteca făcea o cotitură. În ambele situaţii, mă lăsa panica, sperând că m-am mântuit. Şi se reîntorcea cu forţe proaspete când îmi dădeam seama că finalul nu era nici măcar pe-aproape.<br />
<br />
Un kilometru. Atât a fost. Doar un kilometru. În urcare. A durat cam jumătate de oră, deşi în capul meu ar fi putut să fie şi jumătate de secol. Mi-a dat prin cap la un moment dat că ar putea fi o situaţie dintr-alea penibile, ca-n filmele americane, în care te zbaţi ca un disperat, când salvarea este mai aproape decât crezi. Şi cam aşa a fost. Oarecum.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjqHHLLRwx6sBOhxZ9KBYITd5YHQdyLV_vsRtwM3GBc8d3rO2Z1rP1xkppiyQrxGkICgIxK5aT1HhGvjpXHK6R92cCaYIQoJ7n1b3d4-sie22GhHmxo5vWQiYQY_ABncjOYUffRqxndk3c/s1600/20140714_163023.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjqHHLLRwx6sBOhxZ9KBYITd5YHQdyLV_vsRtwM3GBc8d3rO2Z1rP1xkppiyQrxGkICgIxK5aT1HhGvjpXHK6R92cCaYIQoJ7n1b3d4-sie22GhHmxo5vWQiYQY_ABncjOYUffRqxndk3c/s1600/20140714_163023.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">"Poteca" vazuta de pe buturuga</td></tr>
</tbody></table>
<br />
Până la urmă s-a terminat "poteca" şi am ajuns la o răscruce, unde erau indicatoare şi două buturugi. L-am aruncat pe Prieten cât colo şi m-am aşezat pe o buturugă, încercând să-mi reglez respiraţia. Dragul de el, era murdar, zgâriat, plin de pânze. Când mi-am revenit mi-am cerut scuze şi am început să compar ce spuneau indicatoarele cu ce-mi arăta harta. Practic, drumul ăsta pe care venisem eu se intersecta cu mult mai faimosul, luminosul şi mai umblatul Tokai. Aş fi vrut să continuu pe Tokai. M-am rugat să găsesc o soluţie să pot continua pe Tokai. Dar n-a fost să fie. În orice direcţie aş fi apucat-o pe Tokai, mă ducea foarte departe de destinaţie sau de vreun alt oraş. Aşa că am privit şi spre continuarea coşmarului meu. Nu mai părea aşa fioros. Eram deja în vârf, deci continiarea traseului era în coborâre. Nu părea să mai fie vegetaţie sălbatică. Drumul era mărginit de copaci, iar pe jos erau făcute un fel de trepte din lemn şi piatră, pentru uşurarea coborârii. Marfă! L-am săltat pe Prieten şi am continuat, singura grijă fiind să nu alunec pe piatra udă. Restul drumului a fost fără evenimente. În cele din urmă am ajuns la un drum mai mare, apoi într-un sat, apoi, cu greu, în oraşul Yaizu.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjrwr1xnpUmifmXAa0tmagO9w_r34vX9R_hwoBSPRv0W1MxLvgJvnPDXH4r3BjHaE1BvjuUATW26vbSdWIzMGslylOBndTpf4myKwiKAj146SohosSZULVpwoQ9ddTCOK4AHYTSsGEjIbI/s1600/20140714_170102.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjrwr1xnpUmifmXAa0tmagO9w_r34vX9R_hwoBSPRv0W1MxLvgJvnPDXH4r3BjHaE1BvjuUATW26vbSdWIzMGslylOBndTpf4myKwiKAj146SohosSZULVpwoQ9ddTCOK4AHYTSsGEjIbI/s1600/20140714_170102.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Continuarea incomparabil mai prietenoasa a "potecii"</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
M-am oprit la primul McDonald's, hotărâtă să nimeresc Makkufuruuuuriiiii din prima (n-am reuşit) şi să-mi încarc telefonul. Până să mă aşez la masă cu bine-meritata îngheţată, începuse deja să se însereze. Iar eu eram în Yaizu, nu în Shimada. Adică la 15km depărtare. Aşa că trişoarea a trişat din nou şi am luat trenul. Nu sunt pregătită psihic să merg noaptea. Cu atât mai mult dacă sunt şi obosită.<br />
<br />
Mi-am făcut de lucru liniştită cu Makkufuruuuriii sub privirile uşor batjocoritoare ale unor liceence (de înţeles, aratam ca o boschetară) şi apoi am pornit spre gară. Am ajuns în Shimada la ora 9 fix, exact când Liran, gazda mea, termina munca. L-am sunat. M-a întrebat unde sunt. I-am zis. Iar apoi, când se pregătea să-mi explice cum să ajung la el, din senin, nici eu nu stiu de unde, că evit să fiu nesimţită atunci când pot, îi zic:<br />
<br />
- Poţi să vii să mă iei?<br />
<br />
Liran e un om căruia i-am scris de azi pe mâine şi l-am rugat să mă primească la el. Mi-a răspuns imediat, mi-a scris ca unui prieten, nu s-a îndoit de mine nicio clipă.<br />
<br />
A râs.<br />
<br />
- Aşteaptă-mă.<br />
<br />
M-am simţit prost şi i-am cerut scuze când l-am văzut, dar el a râs pe seama mea. E un om sarcastic, cu un umor fin, dar sucit. Mi-a fost dor de asta. Am râs şi eu. Apoi mi-a spus că tatăl lui e român, mama lui e născută în Israel, dar părinţii ei au fost români. Aha, am gândit, genul ăsta de umor se transmite, pesemne.<br />
<br />
Am vorbit mult despre Israel, despre România, despre religie, despre el, despre călătorii şi dependenţa de călătorii. A călătorit mult de tot. Şi a început când era de vârsta mea.<br />
<br />
Pot înţelege cum călătoriile dau dependenţă. Mai ales dacă ai noroc să cunoşti oameni frumoşi, aşa cum am avut eu până acum.<br />
<br />
Rezumat:<br />
<br />
aprox 21km<br />
35 fluturi vazuti pe drum<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-KLAVxsh2goYqTabWOVuuC5ggKivHTn9rr6MPVMau9YorzZSpTOaiMhs5bze9gi7d4lzd46uvvI66GmRNACaqZ7Od481kW0ceb2T-Ekw_uCUMXqL_kCfmdn_iKx21gHDdhSUVDYDuigk/s1600/spre+Shimada.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj-KLAVxsh2goYqTabWOVuuC5ggKivHTn9rr6MPVMau9YorzZSpTOaiMhs5bze9gi7d4lzd46uvvI66GmRNACaqZ7Od481kW0ceb2T-Ekw_uCUMXqL_kCfmdn_iKx21gHDdhSUVDYDuigk/s1600/spre+Shimada.jpg" height="320" width="180" /></a></div>
70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-14770497605478928682014-07-14T11:25:00.001+09:002014-07-18T00:56:32.706+09:00Despre internet café sau manga kissaCând am făcut pagina de Facebook dedicată călătoriei mele în Japonia, am gândit-o mai mult ca un loc unde să postez fotografii şi câte un scurt mesaj, de genul "Sunt bine, sunt în siguranţă, nu m-au mâncat câinii", în primul rând pentru familia şi prietenii mei. Ei fiind, de fapt, şi cei care m-au rugat să fac asta. Apoi am văzut că mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut acum 4 ani în Japonia îmi urmăresc pagina, aşa că am hotărât să o ţin în engleză.<br />
<br />
Dar am rămas cumva cu ideea că toată lumea ştie, mai mult sau mai puţin, ce ştiu şi eu despre Japonia, fie că au locuit aici, că au studiat subiectul sau că le-am mai povestit eu. Aşa că am fost puţin surprinsă când o amică m-a întrebat zilele trecute cum pot să dorm la internet café. Apoi mi-am dat seama că, într-adevăr, atât pe pagină cât şi aici scriu lucruri care nu sunt chiar obişnuite pentru România, fără să le explic. Deci întrebarea ei e foarte bună, dacă prin internet café înţelegi o cameră obscură la parterul unui bloc, în care ne strângeam cu gaşca în copilărie să jucăm NFS în reţea.<br />
<br />
Aici e puţin diferit. Există şi săli de internet mai mici, dar cele despre care vorbesc eu sunt un fel de centru de <i>entertainment. </i>O clădire destul de mare în care poţi găsi de toate, de la săli de internet, biliard, rafturi interminabile cu reviste <i>manga, </i>la camere de <i>karaoke.</i> Poţi avea acces la aceste servicii ori plătind la oră, ori profitând de un pachet cu mai multe ore. Iar apoi ai de ales între tot felul de opţiuni. Dacă vrei să stai pe internet sau să citeşti manga şi eşti singur, poţi lua un separeu cu un fotoliu. Dacă sunt două persoane, există opţiunea unui separeu cu 2 calculatoare şi două fotolii sau un separeu cu ceea ce numesc ei <i>a flat seat</i>. Adică în loc de podea, separeul are o saltea mare şi groasă, plus o pernă mare. Pentru grupuri mai mari există camera separate, unde pot face petreceri cu <i>karaoke. </i><br />
<i><br /></i>
Partea bună pentru mine şi alţi călători este că locurile astea sunt deschise 24h şi oferă şi pachete de noapte, care pot avea între 8 şi 12 ore. Şi costă între 1000 şi 3000 yeni (100yeni=1 dolar). Adică de două-trei ori mai ieftin decât la un hostel. Deci, de multe ori prefer să petrec noaptea acolo. În felul ăsta am şi unde să dorm, am acces nelimitat la internet (ca să păstrez legătura cu voi), acces nelimitat la un <i>drink bar</i> (ca să mă hidratez) şi posibilitatea de a comanda mâncare la un preţ OK, dacă n-am apucat să cinez. Unde mai pui că multe dintre ele au şi duşuri.<br />
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh2nxLKjGV05mTM7ShUlU2FRnv1UBWuuJyjK9dfEQkiG8VV4y6fHqrY0LYzMf_sKHa8wT7B8-B_O1ikGvo-y-DcR9rDwvoU80DJ6wrsyBS5VgUcIXk6OBE2E9dGRpa_-G38CCN3GDdXCYo/s1600/20140718_004533.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh2nxLKjGV05mTM7ShUlU2FRnv1UBWuuJyjK9dfEQkiG8VV4y6fHqrY0LYzMf_sKHa8wT7B8-B_O1ikGvo-y-DcR9rDwvoU80DJ6wrsyBS5VgUcIXk6OBE2E9dGRpa_-G38CCN3GDdXCYo/s1600/20140718_004533.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Drink bar</i> in dreapta. Rafturi cu reviste <i>manga</i> putin mai in fata, in stanga</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjb7ffxl2-BXp1eK3VvQwIW4Z6W3q5NrHtfwEOBt3JjG4NxPyCM57NA9tk_vsh6Fgs7NCKrKPDCTl_uR473g3vR_dp46RQ6B8xbzv4uLXQQ_3IY8AvnuH5Ja37m9YZ4LzOl6hX0V0aOh-E/s1600/20140718_004549.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjb7ffxl2-BXp1eK3VvQwIW4Z6W3q5NrHtfwEOBt3JjG4NxPyCM57NA9tk_vsh6Fgs7NCKrKPDCTl_uR473g3vR_dp46RQ6B8xbzv4uLXQQ_3IY8AvnuH5Ja37m9YZ4LzOl6hX0V0aOh-E/s1600/20140718_004549.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">In stanga si dreapta sunt separeuri cu calculatoare si fotolii obisnuite/<i>flat seats<br /></i></td></tr>
</tbody></table>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhMLWxJDXC7_uVCERKgQrwMXKVSXnKg7pmdJR1PKaHx5nZAzI2LkzoWASVLrXyUiC9m6Sc_THI17Py7-qzj-vDoAsJbKyC5O-iG9UCxfrHuxkDDwszp0HKlHe9pV6Iouh02iObQP-BFNQg/s1600/20140718_004559.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhMLWxJDXC7_uVCERKgQrwMXKVSXnKg7pmdJR1PKaHx5nZAzI2LkzoWASVLrXyUiC9m6Sc_THI17Py7-qzj-vDoAsJbKyC5O-iG9UCxfrHuxkDDwszp0HKlHe9pV6Iouh02iObQP-BFNQg/s1600/20140718_004559.jpg" height="240" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Separeul meu cu <i>flat seat</i></td></tr>
</tbody></table>
<br />
<br />
E destul de convenabil când călătoreşti cu buget restrâns. Ocazie cu care aş vrea să mai lămuresc un aspect ridicat zilele astea: da, am un buget restrâns. Nu, nu am un sponsor. Oricât de convenabil ar fi internet café-ul şi oricât de cumsecade ar fi gazdele la care stau uneori, dacă aş avea sponsor, aş prefera confortul şi siguranţa unui hotel. Pentru că în esenţa mea sunt destul de leneşă şi comodă.<br />
<br />
Aveţi mai jos două astfel de internet café-uri.<strike> Pentru următoarele 2-3 zile am gazde, dar cu prima ocazie voi face nişte poze şi în interior, ca să vedeţi despre ce e vorba</strike>. Până atunci, puteţi folosi cu încredere Google pentru mai multe detalii. :)<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiqh_6fPWWWJFyfI2lExPWT_v87ts0zjyaHPykRJPbhwx5GfedX3D5v9p0ciDhPiEnV2Uu6ppDcUSzY__7h6KncUVlHyo8jbJxzWmMW-ZsracPnoOGcaaOdt79iJ7-vBDw-lGvHz5Jmlpw/s1600/20140714_102322.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiqh_6fPWWWJFyfI2lExPWT_v87ts0zjyaHPykRJPbhwx5GfedX3D5v9p0ciDhPiEnV2Uu6ppDcUSzY__7h6KncUVlHyo8jbJxzWmMW-ZsracPnoOGcaaOdt79iJ7-vBDw-lGvHz5Jmlpw/s1600/20140714_102322.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi3p4SDSB_HSa_wXDp8Df2UpJOSeCaLniDRkmzCn-CyZGwVrWMguIb5OO39eW2vucXZavjIKtCdOCuu0za2ODwdfxYS-0FaPegBYApqlJCvijYZ5chGEt9_hH7RE7oWo78-RcRD5XtfuvU/s1600/20140714_073613.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi3p4SDSB_HSa_wXDp8Df2UpJOSeCaLniDRkmzCn-CyZGwVrWMguIb5OO39eW2vucXZavjIKtCdOCuu0za2ODwdfxYS-0FaPegBYApqlJCvijYZ5chGEt9_hH7RE7oWo78-RcRD5XtfuvU/s1600/20140714_073613.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<br />70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-91571805368718223902014-07-12T01:29:00.000+09:002014-10-04T16:06:37.590+09:00Cea mai frumoasa dintre plimbari. Acum pot sa zic si piua?<b>Ziua a cincisprezecea in Japonia si a cincea zi de mers</b><br />
<div>
<b><br /></b></div>
<div>
Nu ma mai mira ca drumul spre Shizuoka a fost cel mai frumos traseu de pana acum. Tocmai ce mi-am dat seama ca sunt in ziua 15 si e cel de-al cincilea traseu. Cinci e numarul meu preferat. La cum s-au adunat numerele azi, normal ca avea sa fie o zi buna. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Daca va amintiti, una dintre surprizele zilei de ieri au fost 4 ore in plus la internet cafe-ul unde am dormit. Evident, am profitat pana la ultimul minut si am plecat de-acolo abia pe la ora 10. Stiam ca ma astepta un traseu destul de lung si ca urma sa fie cald afara, dar am vrut sa ma odihnesc cat de mult posibil. Chiar daca nu dorm prea bine in internet cafe, voiam macar picioarele sa aiba o pauza mai lunga. Ideea e ca am facut multe basici - cum era de asteptat -, dar unele destul de mari s-au rupt si s-au frecat pana am ajuns la carne vie. In plus, doua zile de mers mult prin ploaie au rezultat in niste incaltari ude, care n-au avut vreme sa se usuce bine si drept urmare au inceput sa ma roada in spate, la tendonul lui Ahile. Daca in zilele de pauza chiar as lua pauza, probabil n-ar fi nicio problema, dar eu merg cam la fel de mult si in zilele de pauza. Doar ca merg prin oras si fara rucsac in spate. Insa la sfarsitul zilei pedometrul tot spre 20km arata, iar sosetele sunt invariabil sangerii. Spun lucrurile astea doar ca sa va faceti o idee si despre partile mai putin placute ale calatoritului pe jos.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ei bine, azi ma dureau ranile in mod special. Am iesit schiopatand din internet cafe si mai mult m-am tarat decat am mers cea mai mare parte a drumului. Dar n-am vrut sa raman in Fuji. Pentru ca, sincera sa fiu, nu era mare lucru de facut acolo si eram mult prea dornica de noi trairi ca sa stau locului. Pe principiul "Ai grija ce-ti doresti", eu mi-am dorit tocmai bine, ca exact de asta am avut parte si m-am bucurat enorm. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Primul care m-a oprit in drum a fost un domn care voia doar doua lucruri. Primul, sa converseze putin in engleza, ca invata de unul singur acasa si n-are cu cine vorbi. Nu este primul pensionar japonez care imi spune asta, dar este primul (din cei intalniti de mine) pentru care studiul a dat roade. Vorbea chiar cursiv. Mi-a placut mult, pentru ca avea o bucurie in ochi cand vorbea, satisfactia unui rezultat muncit pe care il putea impartasi cu cineva. Al doilea lucru pe care voia sa mi-l spuna era sa am grija pe caldura asta daca vreau sa merg pe jos. Si sa beau multa apa. Lucru care mi-a amintit de Clau, care-mi sugera sa-mi programez ceasul sa sune periodic, ca sa nu uit sa beau apa pe traseu. Uite, Clau, nu mai e nevoie.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Al doilea om care m-a oprit in drum, a fost si cel mai simpatic. M-am trezit cu el in fata mea, pur si simplu. Nu mi-am dat seama cand sau cum a rasarit acolo, dar iata-l cum se proptise in fata mea, intinzand spre mine o palarie albastra.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Uite, uite. Ia-o.</div>
<div>
- Uaaaa! Multumesc!</div>
<div>
- Te-am vazut mai devreme cand mergeam la cumparaturi si m-am gandit ca nu poti sa mergi asa, zice aratand spre capul meu descoperit. E cald, trebuie sa porti palarie.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ca sa fiu sincera, am o bandana pe care intentionam sa o port ca sa ma protejez de Soare. Insa dupa atatea zile de ploaie, n-am vrut sa ma protejez, am vrut sa ma bucur de el. Dar cum, cum... CUM sa refuz asa ceva? Mi-am desfacut parul, am pus-o bucuroasa pe cap si ce sa vezi - chiar imi vine bine! Pana in prezent, eu nu am fost in stare nici macar o data sa-mi cumpar o palarie care sa-mi intre pe cap. Nu numai ca sunt ditamai paluga, dar am si capul mare, ca deh!, trebuie sa aiba si vantul loc pe unde sa bata ca sa-mi racoreasca neuronul. Cert e ca omul asta m-a vazut 2 minute si m-a nimerit. Marfa! Apoi n-a mai contenit cu laudele:</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Vai cat iti vine de frumos! Ce bine ca am ales-o albastra, ca se asorteaza cu ochelarii. O sa-ti fac poze, se poate?</div>
<div>
- Da, sigur.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Da fuga la masina, vine cu camera, imi face 2-3 poze. Apoi:</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Dar trebuie sa vezi si tu. N-ai camera? Da-mi sa-ti fac cu a ta!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ii dau telefonul, imi face poze. Deja ma umflase rasul. Dar apoi cand mi le-a aratat, am fost si eu surprinsa de cat de simpatica era combinatia. Mai tarziu, trecand printr-un orasel la ora la care ieseau copiii de la scoala, toti se uitau la mine cu gura cascata. De la palarie, sunt sigura. </div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhaOeHAGbsEfbDLXnbeLndBA-TJn2hFFlOFviZAzYXY75W8IAjQmINFABkDQJp4k38NqVPkjaGYwGBWWmiztoEun62fmzJa0_3C8QseoyHNzWWMwFfdZhV-Jvr-Beb-c0yHLBnd0fjx86k/s1600/20140711_140129.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhaOeHAGbsEfbDLXnbeLndBA-TJn2hFFlOFviZAzYXY75W8IAjQmINFABkDQJp4k38NqVPkjaGYwGBWWmiztoEun62fmzJa0_3C8QseoyHNzWWMwFfdZhV-Jvr-Beb-c0yHLBnd0fjx86k/s1600/20140711_140129.jpg" height="320" width="240" /></a></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ma mai intreaba el una-alta, chestiile obisnuite, de unde sunt, unde ma duc, cat timp stau in Japonia etc. Dupa aceea se prinde omul nostru ca, de fapt, conversatia fusese in japoneza.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Aaa, pai tu intelegi japoneza. Hai ca iti spun eu pe unde sa mergi. Uite, daca mergi tot inainte spre Shizuoka, la un moment dat o sa dai in autostrada. Si n-ai voie pe-acolo. Sau poate ai, nu sunt sigur, dar nu cred, ca o sa fie si tunel. Uite, si incepe sa-mi faca o schema, te duci tot inainte, dar pana in tunel, dupa gara Yui, faci dreapta. E traseu pentru drumetii pe-acolo. O sa vezi mandarini, si daca urci pana mai sus o sa gasesti si un loc bun de unde se vede Fuji.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Totul suna foarte bine, dar eram asa obosita ca nu ma vedeam lungind traseul pentru mandarini. Deja schimbasem doua randuri de plasturi, asa ca nu-nu, cu cat termin mai repede cu atat mai bine. Am plecat mai departe, dar nici urma de autostrada sau de traseul cu mandarini. Era doar o sosea micuta cu frumoase case traditionale si copaci. Autostrada era hat jos, mult in spatele caselor, de-a lungul tarmului. La un moment dat, insa, navigatorul meu zice sa fac dreapta. Ma uit unde zice el, dar nu vad nicio strada. Hm. Poate e mai jos. Mai merg un pic si dau nas in nas cu indicatoarele pe care nu le-am zarit in drum spre Gotemba. Hopaaaa... autostrada. Pai si strada pe care ma scotea navigatorul? Ma uit, ma sucesc. Imi las rucsacul, imi mai agit pumnii spre Fuji-san care iar se itise dintre nori doar ca sa-mi faca-n ciuda. Pana la urma vad un mic indicator alb care anunta "Spre trecatoarea Satta". Era exact unde voia sa ma duca navigatorul. O alee ingusta-ingusta, si inclinata. Urca abrupt. Fie, zic. Fie ca tine, navigatorule, urcam. </div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjrqbfLEUo5MNkZ_Utlsh_h2Sr9IzYE8chjE8wQ9DKhkvb_ssW08rdhklEJw-yn9f-URmxCAL7NdqEBwgLQEHze0VxWJdzJBIcwzFK2Yru1sD_SzAZ_g_ySavFA8gQ4q1Ugz_3b9vAN7Fc/s1600/20140711_160002.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjrqbfLEUo5MNkZ_Utlsh_h2Sr9IzYE8chjE8wQ9DKhkvb_ssW08rdhklEJw-yn9f-URmxCAL7NdqEBwgLQEHze0VxWJdzJBIcwzFK2Yru1sD_SzAZ_g_ySavFA8gQ4q1Ugz_3b9vAN7Fc/s1600/20140711_160002.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
Am urcat si dupa o alta portiune cu case traditionale, a urmat o bucata de drum chiar si mai abrupta. Deja urcam muntele de-a binelea. In scurt timp mi-am dat seama ca eram exact pe traseul indicat de omul cu palaria. Au inceput sa apara mandarini, iar in dreapta, pe stanca, erau scari si pasarele pe care oamenii puteau urca. Am fost atat de tentata sa ma abat de la drum si sa urc si eu pe scari pe-acolo. Singurul gand care m-a calmat a fost ca n-as avea loc cu rucsacul si ca mai bine ma intorc cu trenul duminica, fara Prieten, si urc atunci. Ramane de vazut daca voi face asta. Am continuat printre mandarini, spre trecatoarea Satta, la deal, tot la deal.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Mergand, ma tot uitam la mandarini, erau asa frumosi, ca am cascat gura fara jena. Cand de-odata, fal-fal, fix in fata mea. Aoleu! Ce-o fi cu pasarea aia mica? Fal-fal-fal, se apropieeee... Aoleu, ce fac?! Fal-fal-fal-faaaaaal spre ochii mei, dar coteste imediat si imi falfaie pe la ureche si - zbasti! - se face nevazuta. In momentul ala mi-au dat lacrimile si am inceput sa tremur de bucurie, pentru ca mi-am dat seama ca nu era o pasare mica. Era cel mai mare fluture pe care l-am vazut vreodata. Al cincisprezecilea fluture vazut azi. Am vazut nouasprezece in total.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Si am ajuns si la trecatoare, unde erau doua bancute si de unde mai porneau niste trasee pentru drumeti.</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg-j6lJxkGrl_ZCl8uGIhPu8mixtCJ9vnxjg9ybNIabhNX6R_K267jWfCPVaa74GsVfk4ahE91ZNgYbailsfBQH37nekKeE4M5sUk7gOMAFg911caz_2PCg_Co67lXt83IfYHm9RIPTOnU/s1600/20140711_163926.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg-j6lJxkGrl_ZCl8uGIhPu8mixtCJ9vnxjg9ybNIabhNX6R_K267jWfCPVaa74GsVfk4ahE91ZNgYbailsfBQH37nekKeE4M5sUk7gOMAFg911caz_2PCg_Co67lXt83IfYHm9RIPTOnU/s1600/20140711_163926.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<div>
<br /></div>
<div>
Pe una dintre bancute, un japonez. Incepem sa vorbim, imi spune ca e saptamana lui de vacanta si ca pana acum a tot vizitat tari straine, dar parca a venit vremea sa viziteze si prin Japonia. Si iata cum a plecat pe motoreta, cautand locuri frumoase in natura si muzee. Mi-a placut sa vorbesc cu el. Era foarte curios si interesat in acelasi timp. Nu fusese in Europa, asa ca imi tot punea intrebari. La un moment dat ma intreaba cu ce ma ocup.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Predau engleza.</div>
<div>
- Aaa. Si n-ai asteptat vacanta ca sa pleci in calatorie?</div>
<div>
- Ba da. E vacanta.</div>
<div>
- In scoli? Nu e vacanta inca.</div>
<div>
- In Romania a inceput vacanta la sfarsitul lunii iunie.</div>
<div>
- In Romania?! Pai, tu predai in Romania, nu predai in Fuji?</div>
<div>
- Nu, nu. Locuiesc in Romania. Am spus ca azi am venit pe jos din Fuji, nu ca locuiesc acolo.</div>
<div>
- Aaa, n-am stiut, ca vorbesti japoneza mai bine decat profesorul meu de engleza. Am crezut ca locuiesti aici. Iau lectii cu un american, invat, dar nu inteleg nimic. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ah... cum m-au uns vorbele astea, precum crema de Oreo pe corazon. Ce dragut din partea lui. I-am oferit o carte postala cu castele din Romania, el mie un semn de carte, si ne-am vazut fiecare de drumul propriu. Al meu a fost unul printr-o padure, care apoi m-a scos spre Shizuoka. Ajunsa in oras, eram atat de ostenita, ca n-am mai reusit sa ma orientez. Pana la urma am intrebat pe cineva drumul spre internet cafe. Domnul acesta era cu bicicleta, deci poate va ganditi ca spre deosebire de alti oameni care mi-au sarit in ajutor, acesta nu s-a oferit sa ma conduca. Gresit. S-a dat jos de pe bicicleta. A dat telefon la internet cafe, a verificat adresa, iar apoi, mergand pe langa bicicleta, m-a dus intr-o plimbare de 20 de minute pana exact in fata usii localului. Ce stiu eu, poate o fi intentionat sa ma duca doar doi pasi pana unde era mai usor de inteles drumul, si apoi sa se intoarca. Dar mergand alaturi de el, m-am impiedicat (de...? ceva, nici eu nu stiu) in asa hal ca mi-am revenit din cadere doar cu o miscare a la The Matrix. Ce-o fi zis... mai bine sa ma vada in siguranta la destinatie.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Oricum, am ajuns cu bine. Si sunt tare <a href="https://www.youtube.com/watch?v=y6Sxv-sUYtM" target="_blank">fericita</a> pentru toate locurile fabuloase si oamenii incredibili de care am avut parte azi. Dar vreau atat de mult sa trag putin pe dreapta. Sa-mi acord doua zile, nu mai mult, in care sa stau mai mult decat sa merg, si sa dau o sansa ranilor sa se inchida. Piua?</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Rezumat</div>
<div>
30,3 km</div>
<div>
40.440 pasi</div>
<div>
5 h 52` timp efectiv de mers</div>
<div>
Aproximativ 10 h timp total (ce-aaaaam mai tras de mine)</div>
<div>
1.449 kcal</div>
<div>
19 fluturi vazuti pe drum</div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhq5WD1DgL1bjGFTH9nqtVnPbLfmdJZ89n5trHM722817hXJAwaUrxswyTj92J6qAbiImFeiQqWB3VuoK-9GQ6kCzxxKxPdlJtSLLQg4reB6mp7l0Xpl_w4f4tlmwvXdsO_yR4tryxM4jI/s1600/20140711_153613.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhq5WD1DgL1bjGFTH9nqtVnPbLfmdJZ89n5trHM722817hXJAwaUrxswyTj92J6qAbiImFeiQqWB3VuoK-9GQ6kCzxxKxPdlJtSLLQg4reB6mp7l0Xpl_w4f4tlmwvXdsO_yR4tryxM4jI/s1600/20140711_153613.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjKJS9Myz8ehWCZMYVvD_BHLQonCawycrjkdOiDZzkXLQhlzcbwrA5Rma-5_fPPESKYsfcT004yzkj8b5xsOxoE0ZyiRtdqqn7uEWIMlNPOqZBY-JUGldFxgg4wAudmwBH_-bCdopoJ3j8/s1600/spre+Shizuoka.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjKJS9Myz8ehWCZMYVvD_BHLQonCawycrjkdOiDZzkXLQhlzcbwrA5Rma-5_fPPESKYsfcT004yzkj8b5xsOxoE0ZyiRtdqqn7uEWIMlNPOqZBY-JUGldFxgg4wAudmwBH_-bCdopoJ3j8/s1600/spre+Shizuoka.jpg" height="159" width="320" /></a></div>
<br /></div>
70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-617369321571440476.post-81690578555197629632014-07-11T02:45:00.003+09:002014-10-04T16:04:36.447+09:00Altfel de surprize, relatii ... si eu cand mai alerg?<div>
<b>A paisprezecea zi in Japonia. A patra zi de mers</b></div>
<div>
<br /></div>
Azi mi-am dat seama ca nicio zi nu seamana cu alta in calatoria asta. Nici macar putin. Ceea ce e fain pe de o parte, ca nu ma plictisesc. Dar sunt Taur. Imi place stabilitatea atat de mult, incat varietatea adusa de zilele astea calatoare poate deveni obositoare. De exemplu, azi de dimineata ma simteam ca un copil al nimanui. Lasata pe drumuri de gazda mea din Fujinomiya, din motive pe care nu le inteleg prea bine, dar sunt convinsa ca n-au nicio legatura cu mine. Plouata... din nou. Singura si ingandurata. Aveam toate ingredientele pentru o stare de spirit posomorata pe care, conservatoare cum sunt, mi-ar fi placut sa o mentin pana seara. Cel putin!<br />
<div>
<br /></div>
<div>
Dar, vedeti voi, in Japonia nu merge chiar asa. Trebuie sa fii al naibii de incapatanat sa nu-ti recapeti buna dispozitie. Deci, iata, cum in ziua in care eram chitita sa fiu cu capsa pusa, Japonia mi-a schimbat planurile printr-o serie de mici surprize strategic plasate in timp si spatiu in asa fel incat sa ma vindece de capse, melancolii sau mai stiu eu ce. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
<u>Surpriza numero uno. </u> Deea isi ia micul dejun pe bordura din fata unui 7/11, asteptand sa deschida la posta. (Da, da, da, "mic dejun" in aceeasi propozitie cu "bordura". Pentru ca atunci cand calatoresti la picior inveti sa inlocuiesti in vocabular expresia <i>"like a boss"</i>, cu<i> "like a <b>hobo</b>ss"</i>) Se face ora 9, traverseaza Deea hotarata strada spre cladirea de vis-a-vis, trage de usa cu nerv, iar apoi isi da seama ca, de fapt, nu e posta. Vine un domn confuz, ma intreaba ce caut, ii spun. Ce credeti ca face? Ma duce cu masina la posta. Se ofera sa ma si astepte sa termin, ca sa ma duca inapoi. Refuz politicos, ne luam la revedere. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
La posta, lucrurile merg mai mult decat bine. Doamna de la ghiseu e amabila si imi admira in repetate randuri folosirea ingrijita a limbii japoneze. Stiu ca e o minciuna politicoasa. Asta nu e o surpriza, dar cu siguranta m-a facut sa ma simt mai bine.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<u>Surpriza numero dos.</u> Intru intr-un konbini pentru o scurta pauza. Ma trage cineva de maneca. N-apuc sa-mi scot castile din urechi, ca el deja imi vorbea. Tot ce-am prins in prima faza a fost "Nanako, Nanako!". Ma uit un pic la zambetul lui larg... "Nu ma dezamagi, neuronule, de unde il cunosc?"</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Sunt sotul lui Nanako!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ah, imi amintesc acum. Il vazusem fix 5 minute cu doua seri inainte. Hehe, ce coincidenta draguta!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Mergi pe jos?</div>
<div>
- Da.</div>
<div>
- Spor!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Pleaca. Ies din konbini mai tarziu, si vad o punga legata de toarta Prietenului. In punga, o sticla cu apa. Ca o fi fost sotul lui Nanako sau altcineva, nu stiu. Dar au fost surprize frumoase si intalnirea, si cadoul. Plus ca asta mi-a amintit ca acum patru ani, cand ieseam la jogging in Japonia, de multe ori ma intorceam acasa cu buzunarele pline cu bomboane sau cu ice coffee la doza. Le primeam pe drum de la oameni care considerau ca asa voi avea energie sa alerg mai mult. M-a facut sa zambesc amintirea asta. </div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgCdiH0CT7iH-kh5jqBL_7k0fWYOE3GxtlytBb9hwd5W-wDwJKWJHNPR1-mgbvL8Ll1lPvEXYYaTZGC2C0Ht0B2NTKST7YKe7OIdxiX_vrv2ULb1ZPc5wQRxoQh_Cp-RFDBhVXWnmniVGs/s1600/20140710_105634.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgCdiH0CT7iH-kh5jqBL_7k0fWYOE3GxtlytBb9hwd5W-wDwJKWJHNPR1-mgbvL8Ll1lPvEXYYaTZGC2C0Ht0B2NTKST7YKe7OIdxiX_vrv2ULb1ZPc5wQRxoQh_Cp-RFDBhVXWnmniVGs/s1600/20140710_105634.jpg" height="320" width="240" /></a></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<u>Surpriza numero tres.</u> Merge Deea agale pe strada, deja destul de aproape de destinatie. Cu coada ochiului vad ca se oprise o masina in dreptul meu. Ma uit si il vad pe omul care ma dusese la posta de dimineata.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
- Esti sigura ca vrei sa mergi pe jos? Ploua. Te duc eu.</div>
<div>
- Da, vreau sa merg pe jos.</div>
<div>
- Te-am dus la posta, mai stii?</div>
<div>
- Da, imi amintesc. Multumesc mult. As vrea sa merg pe jos, totusi.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Care erau sansele? </div>
<div>
<br /></div>
<div>
<u>Surpriza numero quatro.</u> Ploaia uracioasa cu picaturi mici si dese care a durat cam toata ziua s-a oprit la un moment dat, doar ca sa reinceapa, dar de data asta pe gustul meu: in plina forta, cu ditamai picaturile. A inceput brusc, s-a terminat brusc. A durat vreo 5 minute, cred, timp in care am ras continuu, asa mult imi plac ploile de genul asta. Dup-aia a revenit uracioasa cu stropi meschini.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<u>Surpriza numero cinco.</u> Mi-am spalat rufele!!!! N-ar trebui sa fie o surpriza, ca doar oamenii fac asta de regula, nu? Dar pentru mine, melcul mereu cu cochilia-n spate, spalatul rufelor a devenit un eveniment. Si chiar a fost o surpriza pentru ca nici nu cautam spalatorie (desi aveam nevoie, ups!). Absolut intamplator, plimbandu-ma pe strada, am vazut o spalatorie cu masini si storcatoare la moneda. Bucurie. Program non-stop. Bucurie maxima. In acest moment va scriu dintr-o pijama care miroase a proaspat. Tin mentionez si sa fie cunoscut.</div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjbbDjFqBPQ9vPl3sdAvuA_0eIbxvgfZI9Fonya1E3AnqSKc7UUr-tQA3MUoMxW9x-T1g7nxvplDnNnLhOpX2qpXiTAEGVi8uhI-C55UoRw5kPIvXvScCkIniLkWqFQZy8nHlnfyG2KCXg/s1600/20140710_200749.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjbbDjFqBPQ9vPl3sdAvuA_0eIbxvgfZI9Fonya1E3AnqSKc7UUr-tQA3MUoMxW9x-T1g7nxvplDnNnLhOpX2qpXiTAEGVi8uhI-C55UoRw5kPIvXvScCkIniLkWqFQZy8nHlnfyG2KCXg/s1600/20140710_200749.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<u>Surpriza numero seis. </u>Le-am gasit pe fetele de la Romanian Dance Show, lucru care m-a facut sa ma simt in multe feluri. Dat fiind ca sunt femeie. Romanca. Si mai si dansez. N-a fost o surpriza chiar placuta, dar hei!, m-a scos din letargie.</div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEijVxO9W2x31QygIL8EAPOaQD81bhofzb-rKGnFQmySYZLb_UbeRF5nPAJDGjgWmzz7MzqJyy4eNNYrxBDO7cck1DQQ4Emrg0XX9jzJ2mg1UPcP7nj2gSTP4hIJf0RKEuG38kkY0riZxgk/s1600/20140710_212622.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEijVxO9W2x31QygIL8EAPOaQD81bhofzb-rKGnFQmySYZLb_UbeRF5nPAJDGjgWmzz7MzqJyy4eNNYrxBDO7cck1DQQ4Emrg0XX9jzJ2mg1UPcP7nj2gSTP4hIJf0RKEuG38kkY0riZxgk/s1600/20140710_212622.jpg" height="320" width="240" /></a></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<u>Surpriza numero siete. </u>Doar in aceasta seara si numai pentru fete, internet cafe-ul la care am innoptat avea o oferta speciala: un pret redus si patru ore extra la pachet. Patru ore extra...? PATRU. Pai asta inseamna patru ore in plus de somn, mai baiete. E cel mai frumos cadou pe care-l puteam primi. Multumesc, Japonia!</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
Cred ca daca mai scotocesc prin cotloanele mintii mai gasesc mici surprize. Asa a fost de plina si variata ziua asta. Dar am observat ca exista totusi si o constanta in calatoria mea. "Pai bine, Deea, si nu te bucuri? Parca erai conservatoare," va aud protestand. Adevarat, da. Dar constanta este o intrebare care mi-a fost pusa de aproape toti oamenii pe care i-am intalnit de cand am pornit la drum. "Esti maritata? Ai iubit? Te asteapta un prieten acasa?". E o situatie de care m-as lipsi, daca as putea. Totusi, de fiecare data am raspuns la fel: "Daca aveam, era aici cu mine." Cred ca raspunsul, mai mult decat intrebarea, m-a cam pus pe ganduri. Cand mergi singur ore in sir, ai tot timpul sa despici firul in patru. Asa ca m-am gandit, si am ajuns la concluza ca raspunsul meu e unul chiar pertinent. In sensul ca daca aveam pe cineva, ori nu eram eu aici, ori era si el cu mine. Asta nu pentru ca as fi adepta partenerului-poseta care se ia la purtator oriunde, indiferent de vointa lui, ci pentru ca ce fac acum e ceva atat de drag si important pentru mine, incat ar trebui sa se poata bucura de asta cu mine. Privind in urma, cred ca niciunul dintre fostii mei prieteni nu ar fi facut o calatorie de genul asta cu mine. Si sunt baieti buni, chiar foarte misto - ca altfel nu-mi iroseam timpul. Dar nu i-as vedea in postura in care ma aflu eu acum. Cu alte cuvinte, sunt exact unde trebuie sa fiu si sunt exact cu cine trebuie sa fiu - cu mine. Iar treaba asta ma bucura mult. Mai mult decat atat, am o certitudine legata de viitor: Fat Frumos va trebui sa fie genul de om care sa ma ia de mana si sa plece cu mine in lume la picior, sa ma placa asa cum sunt acum, cand calatoresc pe jos. Altfel mi-e clar ca n-avem mare lucru de impartit. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Si in ultimul rand, trecand peste micile surprize si revelatiile sentimentale pe care mi le-a adus timpul petrecut plimbandu-ma prin Japonia... Azi, la exact doua saptamani dupa sosirea mea aici, mi s-a facut dor de ceva. Lucrul de care mi s-a facut dor m-a surprins si pe mine. Picioarele mele s-ar lua cu mainile de cap daca ar avea ori unele ori celelalalt, dar mie mi-e dor de <i>*drum-roll*</i> jogging. Deci... eu cand mai alerg? Nici eu nu ma inteleg.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Rezumat</div>
<div>
34,3 km</div>
<div>
45.529 pasi</div>
<div>
6h 40` timp efectiv de mers</div>
<div>
Aproximativ 12 h timp total (cu nenumarate pauze, pentru ca traseul a fost lejer si nu ma grabeam nicaieri)</div>
<div>
1.558 kcal</div>
<div>
4 fluturi vazuti pe drum (ieri am vazut vreo 15!!)</div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhQqN2Kn2fapIaSD6wwn3yLa0Zzprd6yhmk4R5CNOJkpuJVKX1jaV6WII1bwkDyuB-wLEPfeEUFZmaSwcqhhv0srEmYglr8fXjHssSmKtvxyMFHTx6_1fETKCoOixxde4qSqMOvgKdQWdo/s1600/20140710_182043.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhQqN2Kn2fapIaSD6wwn3yLa0Zzprd6yhmk4R5CNOJkpuJVKX1jaV6WII1bwkDyuB-wLEPfeEUFZmaSwcqhhv0srEmYglr8fXjHssSmKtvxyMFHTx6_1fETKCoOixxde4qSqMOvgKdQWdo/s1600/20140710_182043.jpg" height="240" width="320" /></a></div>
<div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh5snulYop7x-412ZsPZ-7Gok1djWmFBs7sofrIbfkknQukPs8IBi3X7Brc8XvUy3UVu3314RiZNC5oxk56Zls7Fs6cVbXDkZ7PsltxfzHfsw8th5R5qfwfC2mBmwH81kigSJEtnbGjCXY/s1600/spre+Fuji.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh5snulYop7x-412ZsPZ-7Gok1djWmFBs7sofrIbfkknQukPs8IBi3X7Brc8XvUy3UVu3314RiZNC5oxk56Zls7Fs6cVbXDkZ7PsltxfzHfsw8th5R5qfwfC2mBmwH81kigSJEtnbGjCXY/s1600/spre+Fuji.jpg" height="158" width="320" /></a></div>
<br /></div>
70 Days in Japanhttp://www.blogger.com/profile/15875599049216557717noreply@blogger.com0