Monday, July 25, 2016

La revedere și te iubesc! Ah, tu nu?... eh, ne mai vedem!

Și uite-așa s-au încheiat cele 70 de zile în Japonia. Ar trebui să fiu fericită, pentru că am pornit la drum cu 70 de zile-n față și am reușit să le mai adaug încă un an și jumătate. Dar nu sunt fericită. Sunt mâhnită și-mi tot agit pumnii spre cer întrebând "De ce? De ce, băi, Bărbosule?". (Să nu încercați asta în București, sunt mai multe bărbi decât îmi aminteam; cine știe cine răspunde.) Problema e că odată ce m-am văzut în Japonia, m-am gândit că rămân 700 de zile, 7 ani, 70 de ani... credeam că am ajuns acasă. Nici nu m-am gândit că un an și jumătate mai târziu o să stau iar în apartamentul obosit din Aviației, acolo unde pereții m-au ascultat douăzeci de ani și ceva, au ținut minte, iar acum îmi aruncă înapoi în față toate lacrimile de demult.

A, dar am uitat esența, deși cred că v-ați prins deja: am revenit în România. Oarecum definitiv. Nu știu exact. Momentan am foarte mult timp liber, deci stau și țes planuri malefice pentru escapade în alte și alte colțuri ale lumii. Poate, cine știe, într-o bună zi mă voi reîntoarce și în Japonia. În vizită, că mai mult mi-e teamă. Încă n-am văzut Okinawa, și nici Hokkaido, n-am văzut insula pisicilor, n-am fost la Nagasaki și nici în Akita!  Deci trebuie să mai merg. N-am apucat să văd balene...

N-o să intru în detalii, pentru că m-am săturat de cât am vorbit despre asta, dar iată ce s-a întâmplat. Varianta scurtă: Pare că sunt alergică la ceva din aerul Japoniei - probabil acarienii care se și înmulțesc fantastic pe timpul verii. Anul trecut am rezistat cum am putut, dar cred că în timp mi-a obosit organismul să tot lupte, așa că m-au făcut K.O. alergiile în mai puțin de două luni, timp în care pielea mea nu mai era aspră ca ulțiele de la țară, ci suferindă ca o rană deschisă. Tot ce pot spune despre perioada asta este că la începutul lunii mai veneam acasă fericită cu permisul de conducere japonez în buzunar, iar la sfârșitul lunii iunie nu știam cum să fac să plec mai repede de-acolo, și cât mai departe. A fost suficient de rău încât să-mi doresc cu disperare să plec. Așa că exact asta am făcut. Iar acum, în luna iulie, am două permise de conducere și un card de RATB. Îl folosesc numai pe cel din urmă.

Nu-mi place aici. Îmi plac fructele, că-s ieftine și bune. Dar orașul e trist. Și oamenii pe care-i revăd după aproape 2 ani nu mă recunosc. "Uau, ești mare!", "Păi, ai plecat slăbuță și uite cum te-ai întors!", "Da' ce-ai făcut de te-ai îngrășat?". Nu știu ce să le zic. E prea complicat să încep să le povestesc de pastilele cu hidrocortizon și că nu am voie să fac mișcare și că, și că, și că... le spun că mănânc mult. E mai simplu. Dar să fii femeie în societatea asta... mă face să-mi agit pumnii la Bărbos din nou. În fine. Oricum pielea mea arată ciudat, oricum orașul e trist, oricum strugurii sunt acri. Stau în casă și ascult pereții.

Mi-e dor de Japonia. Nu eram pregătită să plec și n-am avut timp să-mi iau la revedere. Dar o iubesc tare mult. Nu știu dacă reciproca e valabilă. Nu cred. Am vrut să fac pe Lăpușneanu și să-i spun "Dacă tu nu mă vrei, eu te vreu!". În schimb, am făcut pe Ștefan Gheorghidiu și i-am spus "Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?" Și ne-am despărțit. Eu cu lacrimi în ochi și bulversată, ea zâmbitoare și rece. Eu îi ziceam în gând "Te iubesc!", ea-mi răspundea "Și ce dacă?".
Eu: Ne mai vedem?
Ea: Poate.
Eu: Nu-mi spune asta! Zi și tu ori da, ori ba.
Și n-a mai zis nimic. Ceea ce poate că e mai bine, altfel poate mai ajungeam și pe la psihiatrie. Numai asta-mi mai lipsea. Dar nu pot să nu mă gândesc că poate dacă mai rezistam un pic, poate dacă mai trăgeam de mine măcar până la toamnă, poate mă obișnuiam, sau poate găseam o soluție. N-am rămas decât cu poate.

Și-am încălecat pe-o șa, și nu mai am povești din Japonia! Mmmm... aș mai avea vreo 2-3 mai vechi. Dar nu promit nimic. Poate când îmi revin cu capul și nu-mi mai vine să mă plâng atât. Poate.