Despre pelerinaj, ploaie cu soare şi Uli

Ziua 54 în Japonia şi ultima zi de mers

Nici mie nu-mi venea să cred când am pornit la drum. Ultima zi de mers... cum vine asta? Diseară nu mai planific nimic înainte de culcare? Nu mai stau cu gândul la hărţi şi trasee? Nu mai verific căsuţa de mesaje de pe Couchsurfing în neştire? Ciudat. Dar nu într-un mod rău. Ce se întâmplă când călătoreşti în felul ăsta este că se dilată timpul. Eşti atât de prezent în tot ce se întâmplă, atât de atent la detalii şi la oameni încât parcă e mai lungă ziua şi trăieşti mai mult, constient in fiecare clipa ca nu vei reveni in exact aceleasi lucruri, nu vei reintalni oamenii care ti-au iesit in cale si ti-au zambit, oamenii care te-au ajutat, care te-au incurajat.

N-au trecut decât două luni, dar care pentru mine cantaresc cat şase. Două luni atât de intense şi de pline încât încercam să-mi aduc aminte cum era viaţa înainte să încep să merg, cine eram eu atunci şi mai ales dacă mai vreau să mă întorc la viaţa aia (zici c-au trecut 1000 de ani!). Pe scurt, răspunsurile sunt simple: viaţa era OK, dar departe de-a fi ce-mi doream; eu eram OK, dar departe de-a fi cine-mi doream; şi nu. Daca am inteles macar atat din toata aventura asta, tot e bine.

Traseul a fost uşor. Era foarte cald afară, e adevărat, dar nu au apărut complicaţii, nu m-am rătăcit, nu m-am abătut. Şi deşi am mers greoi, fiind a patra zi consecutivă de mers, am fost eficientă şi mi-am dozat bine energia. Mai era ceva care-mi dădea un fel de confort psihic sau sentiment de apartenenţă, cumva. În Shikoku există un pelerinaj care cuprinde 88 de temple şi pe care oameni curajoşi îl fac la picior, cu doar un mic rucsac şi o pălărie de soare. Spun curajoşi pentru că multe dintre temple sunt greu accesibile, iar dacă respecţi şi ordinea lor, descoperi că te întorci din drum şi mergi în cerc aparent inutil de nuştiucâte ori, trecand de nenumarate ori pe langa Templul 5, doar ca sa ajungi mai intai la 2, 3 si 4. Deci este şi un test de rezistenţă pentru minte. Evident, cu cât te îndepărtezi de oraşe, nu mai există luxul konbini-urilor, pe care l-am avut eu. Singura certitudine pe care o ai este că odată ajuns la unul dintre templele acestea, poţi cere găzduire călugărilor şi vei fi primit, deoarece aceştia înţeleg (cred) greutatea drumului şi importanţa lui pentru Suflet. Aşa că în Shikoku nu am mai fost privită ca un extraterestru. Probabil lumea presupunea că am venit în pelerinaj. În mod justificat, de altfel: în Shikoku am întâlnit peste 10 plimbăreţi ca mine în doua zile, spre deosebire de 0, câţi am văzut în 50 de zile pe insula principală. I-am vazut unul cate unul si rand pe rand m-au privit in ochi si m-au salutat dand usor din cap si zambindu-mi complice, moment in care le raspundeam intocmai salutului, dar simtindu-ma ca un intrus, pentru ca eu nu faceam de fapt pelerinajul. Nu eram complicea lor. As fi vrut sa fac pelerinajul asta, mi-ar fi placut mult. Dar am ales altceva. Am ales varianta mai usoara si mai diversificata. N-am sa ma simt prost pentru asta - cred ca pelerinajul celor 88 de temple e pentru cei initiati, iar pentru mine a fost prima calatorie la picior. Trebuia sa incep de undeva. Acum am prins curaj, asa ca data viitoare as putea incerca sa vizitez si cele 88 de temple. Si Hokkaido. Si Okinawa - nu, nu voi inota pana acolo.

Si iar m-a prins ploaia pe drum. N-am mai vazut asa ploaie de multi ani. N-a fost puternica, doar cateva picaturi, dar hotarate si constante. Factorul surpriza a fost ca nu prea erau nori pe cer. Soare puternic, un cer albastru si cativa nori pufosi ici-colo. Ma, da´ ce-i cu ploaia asta? De unde mai vine? M-am oprit sa ma uit dupa norul buclucas, dar n-am reusit sa identific sursa. Incurcata, am continuat sa merg, iar in mintea mea m-am imaginat ca personajele alea de desene animate care merg cu norul gri deasupra capului, de le ploua doar pe ele. Insa eu nu eram trista ca ele. N-aveam de ce.

Am ajuns la gara Imabari cu 3 ore inaintea lui Uli, asa ca am profitat de timp sa merg la cumparaturi. Ea fusese in Tokyo 10 zile, era usor de imaginat ca n-avea nimic de mancare in casa. Din nou l-am inghesuit pe Prieten la coin locker si am plecat sontac-sontac spre supermarket. Am luat un carucior si sprijinandu-mi o parte din greutate pe el am mers printre rafturi si mi-am amintit incetul cu incetul lucrurile care ii plac lui Uli. Cu fiecare obiect pus in cos imi aminteam si cate un amanunt legat de prietenia noastra. Uli a fost prima persoana pe care am cunoscut-o acum patru ani cand am venit in Japonia. Am intalnit-o la aeroport, cand mergeam spre autobuzul care urma sa ne duca la institut. Si din momentul ala am petrecut patru luni aproape nedespartite. Mi-a fost aproape... la propriu. Statea in camera vecina. Dar si sufleteste. O rugam de seara sa-mi bata in usa sa ma trezeasca dimineata. Apoi in miezul noptii ma razgandeam si ii lasam biletele pe usa: "Skipping breakfast, sleeping rules. DO NOT wake me up!" In rarele ocazii cand ma suna maica-mea din Romania sa ma trezeasca si reuseam sa fiu in picioare inaintea lui Uli, mergeam eu sa-i bat in usa, iar ea imi raspundea buimaca si ciufulita, rugandu-ma in germana s-o mai las 5 minute. Sau asta parea sa-mi spuna. Nu vorbesc germana. Cand plecam in vreo excursie, isi lua asupra ei sarcina de a gasi restaurantele la care puteam manca ceva vegetarian - si atunci, ca si acum, am incercat sa mananc peste cand am ajuns in Japonia, dar la vremea aceea nu prea mi-a iesit, asa ca am renuntat la idee si era destul de greu sa gasesc ceva cand mancam in oras.

Tot Uli este cea care a petrecut ore intregi facand origami in forma de fluturi colorati, pe care apoi mi i-a lipit pe usa, in liniste absoluta, astfel incat sa nu aud nimic, pentru ca eram in camera. Dimineata cand am deschis usa si am vazut-o acoperita cu fluturi de sus pana jos, am crezut ca fac poc de fericire. Era ziua mea.

Cu o luna inainte ma dusese in Itami la muzeul insectelor. In incinta muzeului exista si o Casa a Fluturilor, o camera in care este recreat un mediu propice mai multor specii de fluturi care cresc acolo, frumosi, colorati si (destul de) liberi. In topul celor mai fericite zile din viata mea de pana acum, ziua aia e pe locul 2. A fost pe locul 1 pana anul trecut, dar a fost detronata de TribalFest Bucharest, care a insumat 3 zile, de fapt. Dar am dormit atat de putin si am dansat atat de mult incat le-am simtit ca pe o singura zi foarte lunga. Dupa calatoria asta va trebui sa-mi regandesc topul.

In Uli am avut suficienta incredere incat sa o invat sa-mi spuna in romana "Esti varza!" si sa ii explic in ce situatii ar trebui sa faca asta. Si pentru ca asta fac prietenii adevarati, mi-a servit-o ori de cate ori a vorbit gura fara mine aiurea si am facut - sau eram pe punctul de a face - gafe rautacioase. Ce surprinsa am fost sa constat ca inca mai stie replica. Astea sunt doar cateva dintre motivele pentru care am considerat ca merita sa-mi modific traseul initial (care se termina in Osaka) si sa vin pana in Imabari. Ca sa o vad pe Uli.

Cu cateva minute inainte sa soseasca trenul in care era ea, am aranjat frumos bagajele si plasele de la magazin pe o banca in gara, am scos clopotelul primit de la Gabi in Bucuresti - cel pe care scrie Ring for a Hug - si am asteptat. Cand am vazut-o venind spre iesire, am sunat tare-tare din clopotel, iar ea a venit si m-a luat in brate. Doua europence inalte care fac zgomot si se imbratiseaza in mijlocul garii... da, se uita lumea la noi. Nu, nu ne-a pasat.

Rezumat:

33 km
26 de fluturi

Bari-san, mascota orasului

N-am intrat la templul asta. Nu m-am simtit binevenita.

Despre abateri de la drum, trenul cu jucarii si Funky Time

Zilele 51, 52, 53

16 august, ora 5 dimineata, iese Deea increzatoare din internet cafe-ul unde innoptase. De ce 5? Pentru ca n-am vrut sa iau pachetul de 10 ore, l-am luat pe cel de 8. Pentru ca somnul e pentru cei slabi. Pentru ca mi-era dor de diminetile in care ieseam sa alerg in Herastrau. Pentru ca voiam sa merg mai mult... Mint, evident. Astea sunt motive scormonite acum. Adevarul e ca nu prea m-am gandit inainte sa aleg pachetul de 8 ore, si cand mi-am dat seama ce-am facut, n-am mai revenit asupra hotararii pentru ca "oricum in Japonia rasare soarele inainte de 5," mi-am zis eu, amintindu-mi dimineata aia cand m-am trezit la spalatorie in Mikkabi. Mhm, corect, dar asta s-a intamplat in luna iulie. Spre sfarsitul lui august, e intuneric la 5 dimineata, chiar si in Japonia. Nu stiam asta. Am aflat.

Eram in Himeji. Strazile erau complet transformate in comparatie cu cateva ore inainte. O atmosfera gri, apasatoare, ceata. Doi tipi la bustul gol in capatul strazii incercau sa mearga in linie dreapta, intorcandu-se acasa (probabil) dupa o noapte de betie (mai mult ca sigur). In rest, cate un chip curios ici si colo. Nu stiu daca ei erau curiosi sau prezenta mea era curioasa in contextul dat. In orice caz, nicio hotarare buna nu se ia inainte de cafea, asa ca m-am oprit la 7/11 si pana mi-am facut eu de cap cu cofeina si micul dejun, s-a itit si soarele. Si n-a venit singur: la cateva minute dupa ce a rasarit soarele, a inceput si ploaia. Tot atunci am pornit si eu la drum.

Planul era sa merg din Himeji in directia Bizen, cat de mult pot, apoi sa iau un tren spre Okayama si sa innoptez acolo, urmand ca in ziua urmatoare sa iau un alt tren spre Shikoku. Pana la Bizen erau 50 km. Drumul a fost destul de bun la inceput. Peisajele cam sumbre, e adevarat, dar probabil si din cauza ploii, care nici nu venea pe bune, dar nici nu se oprea. Ah, da, si din cauza paianjenilor. Cu fiecare kilometru, lighioanele astea se faceau din ce in ce mai mari. Cand am vazut unul cat podul palmei mele, cu spatele dungat in galben si negru ca o albina, mi-am zis ca m-am uitat destul la imprejurimi si ar fi mai bine sa privesc in fata. Pe vecie! Era inevitabil, insa, pentru ca tot apareau ba pe indicatoare, ba pe balustrade, ba pe garduri. La un moment dat am trecut pe langa un gard cat mine de inalt, si din 2 in 2 metri isi facuse casa cate un urias dintr-asta. Am zis ca nu vad bine, nu se poate sa fie toti la fel, asezati atat de regulat, la aceeasi inaltime, aceeasi distanta unul de celalalt. Dar da, erau oribil de reali, insa asezati frumos si ordonat de parca ar fi fost decoratiuni. Nu, n-am facut poze. Nu pot sa fac asa ceva. Ori scap camera din mana, ori arunc cu ea in ei.

Exceptand ploaia si lighioanele, a fost OK. Pana la ora pranzului mersesem deja aproape 30km. Record! As fi putut chiar ajunge la Bizen pana seara. 50 km intr-o zi?! As fi fost cea mai tare Deea dintre Deele care merg pe jos in Japonia in perioada asta. Pana acum cel mai mult am mers 48km intr-o zi. Era foarte tentant sa incerc sa ma depasesc, asa ca in momentul in care a oprit langa mine o masina in care se afla un cuplu in varsta, oferindu-mi sa ma lase dumnealor la gara din Bizen, am spus cu mandrie NU. S-au uitat la mine putin in diagonala, dar m-au lasat sa-mi fac damblaua. Un kilometru mai incolo imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru refuzul meu incapatanat, pentru ca drumul devenea din ce in ce mai periculos. Nu mai erau trotuare, nu mai erau cladiri, dar incepea o zona muntoasa. Nu se punea problema de urcat, dar incepea sa serpuiasca drumul. M-am oprit la ceea ce parea sa fie ultimul konbini pentru urmatoarea perioada, cica sa studiez harta. Voiam doar sa ma imbarbatez, de fapt. "Hai ca poti, e OK, nu e mare lucru. In maxim 5 km se termina, apoi o sa fie cladiri iar. Daca sunt cladiri, ai si pe unde sa mergi etc etc"

Splendid. Ma iau de mana cu Prieten, trag aer adanc in piept si merg 50 de metri. In fata mea opreste o masina, iar pe geam scoate capul o mamaita. Ca de obicei, ma intreaba daca am venit in calatorie, din ce tara sunt, unde ma duc. Apoi, din senin:

- A, si n-ai unde sta azi? Hai la mine!

Inainte de toate, trebuie mentionat ca femeia asta are - cred - cea mai rapida vorba din cate mi-a fost dat sa aud. Nu cred ca am cunoscut inca un om care sa vorbeasca atat de repede, in orice limba. In japoneza mi-era cu atat mai greu sa tin ritmul. Deci, probabil si sub regretul refuzului anterior, mai intai am raspuns (Daaaaaa!), dar abia dupa ce m-am urcat in masina am inteles si ce m-a intrebat. "Eh asta e," mi-am zis, "am mers deja 30 km, e OK. Ma descurc eu cu restul maine."

Asta am si facut, cu atat mai mult cu cat femeia locuia in Aioi, cu vreo 10 km in sens opus fata de directia mea de mers. Ma uitam pe geam la toate locurile prin care tocmai trecusem, cu oaresicare strangere de inima, pana cand tanti asta a mea (o cheama Junko, dar ii vom spune Okaasan) face o stanga si merge spre munti. Locuieste intr-o casa micuta, intr-un loc in care sunt fix doua strazi si o gramada de munti. Nu aveam nici macar retea sa o sun pe maica-mea sa-i spun ca sunt bine.

Evident ca in tot timpul asta Okaasan a vorbit necontenit, la viteza maxima, intr-o japoneza condimentata dupa gust cu tot felul de cuvinte englezesti.

- Vai, ce ma bucur! mi-a zis. De cand te-am vazut m-am gandit sa te invit sa stai la mine, dar nu stiam daca ai deja unde sa dormi. Ce ma bucur! Nici nu-l sun pe sotul meu sa-i spun; o sa-i facem o surpriza!

Zis si facut. Am mers la casuta din poveste, l-am cunoscut si pe sus-numitul sot. Ea - 65 de ani, el - 72. Copiii locuiau in casa de peste drum, dar erau fiecare cu treburile lui, asa ca dupa spusele lor, cand mai prind cate un turist confuz pe strazi, mai primesc in gazda. Mai ales acum ca de vreun an Okaasan s-a apucat de invatat engleza. A scos o poseta plina ochi cu cartonase cu expresii si cuvinte scrise in engleza pe o parte, in japoneza pe cealalta. M-a apucat nostalgia cand le-am vazut - cate de-astea n-am si eu acasa cu kanji!

- Si invat din ele, imi zice. Acum nu le mai repet chiar pe toate mereu, ca s-au strans multe, dar repet in fiecare zi. Si il mai invat si pe el - arata spre sot - dar el nu prea le tine minte. Insa mai conversam asa... el ma intreaba "What time shall we have dinner tonight?", iar eu ii raspund "It`s up to you!". Asa ca m-am bucurat atat de mult cand te-am vazut. "Ah, uite un gaijin-san," m-am gandit, "ce bine ar fi sa vina la noi."

Stai... stai asa. Cum? Gaijin-san? Aaaaaahahahahahaha! E prima oara cand am auzit asta. Cuvantul ar fi gaikokujin. Inseamna strain, om din alta tara. Pe vremuri se folosea gaijin cu sens peiorativ. Se foloseste si acum, mai mult decat varianta sa mai lunga, dar intre timp, gaijin nu prea mai are sens peiorativ. Cred. Daca vi se adreseaza cineva asa, ghidati-va si voi dupa intonatie. In orice caz, impresia mea e ca nu mai e folosit cu conotatie negativa, dar... sa-i puna sufix de politete?! Habar n-am daca este ceva practicat sau nu; asa cum ziceam, e prima oara cand aud asta. Dar suna simpatic tare. M-a distrat teribil.

In mare, mi-a fost destul de greu sa vorbesc cu ea. Nu ca n-as fi avut loc de ea. Daca deschideam gura sa scot un cuvant, Okaasan se oprea din iuresul ei inflacarat si astepta cuminte sa spun ce am de spus. Problema era ca la asa o viteza de vorbire, este si un flux mare de informatii pe care pur si simplu nu reuseam sa-l procesez suficient de repede. Plus ca ocazional aparea cate un cuvant pe care ori nu-l stiam, ori nu mi-l aminteam, ori nu-l desluseam din diverse cauze. Asa a fost si cu sandaringu. 

- Si nu ti-a fost greu pe drum? m-a intrebat la un moment dat. Ai vazut ce-a mai plouat azi. Au fost chiar si sandaringu. 

Sandaringu, sandaringu, sandaringu... Ce Doamne-iarta-ma mai e si asta? Imi dadusem seama intre timp ca se voia a fi in engleza, dar nu reuseam deloc sa inteleg. Asa ca incearca si ignoranta de mine sa se informeze:

- Sandaringu? Nu inteleg.
- Da, da, sandaringu!,  si in loc sa-mi spuna cuvantul in japoneza, imi explica onomatopeic: paaaaam, paaaaam! Sandaringu!
- Aaaaa, da, da. Sigur, sigur, zic zambind impaciuitoare.

Am lasat-o balta. Nu intelesesem, dar stiam ca aveam sa ma prind candva. In primul an de facultate am avut o profesoara japoneza, care ne vorbea si in engleza si in japoneza - dat fiind ca pe-atunci noi nu stiam nici macar o bobita de japoneza. La vremea respectiva mi-a luat mai bine de un semestru sa inteleg ca rikuganaiz era de fapt recognise. Si profa noastra vorbea bine engleza! Dar, na, unele cuvinte sunt mai greu de pronuntat. Asa ca sandaringu putea fi orice. M-am prins in ziua urmatoare, la micul dejun, cand a mentionat sandaringu in aceeasi propozitie cu ploaie... din nou. THUNDER, e thunder, thunder!! Folosit ca adjectiv (desi trebuia sa fie substantiv), deci thundering... carevasazica sandaringu! Iuhuuuu, inca o victorie pe lista!

Okaasan si festinul.

A fost o zi foarte buna. Pret de o secunda mi-am facut griji ca tot vorbind asa, o sa ne intindem pana tarziu in noapte, iar eu eram in picioare de la 5. De-ndata ce-a strans masa si de parca mi-ar fi citit gandurile, mi-a zis

- Acum sa te culci, da? Te rog sa te odihnesti, sigur esti obosita. Mai vorbim maine.

S-au retras amandoi in camera lor, iar pe mine m-au lasat intr-o alta camera, unde imi pregatisera un futon cu asternuturi curate. Era ora 6 seara, inca atat de devreme. Asa ca am petrecut restul serii tolanita, citind din "Gaijin" (ha!) pana tarziu.

Dimineata, am mancat iar impreuna, apoi Okaasan m-a dus cu masina la gara, de unde urma sa merg spre Okayama, iar apoi direct in Shikoku. Mi-ar fi placut sa pot petrece putin timp in Okayama. Din pacate, ultimele zile din traseu au fost contracronometru, iar eu cand intru in cursa cu timpul imi schimb total perceptia si concentrarea: eram fixata pe ideea ca trebuie sa ajung in Shikoku cat mai repede, deci faptul ca mi-ar fi placut sa vizitez Okayama a picat in plan secundar, iesindu-mi cu totul din minte in scurt timp. Cu toate astea, e ceva care mi-a atras atentia in gara Okayama: un tren. Nu stiu de unde venea si incotro se ducea, nu stiu pentru ce era. Si nici n-am apucat sa-i fac poza, pentru ca doar a oprit in fata mea si a plecat, lasandu-ma cu cura cascata si cu balute scurgandu-se incet spre podea. Trenul asta avea un loc de joaca in ultimul vagon. Nu erau locuri de stat acolo. Doar tobogane cu bile si tot felul de jucarii atarnate peste tot. Nu parea sa fie nimeni in el atunci. De ce, nu stiu. Ca doar era un fel de paradis pe roti.

Pana sa ma dezmeticesc, a venit si trenul meu si dusa am fost spre Shikoku. Am coborat din tren la Sakaide si pentru prima oara, nu-mi era foarte clar ce aveam de gand sa fac, unde sa ma duc si mai ales, unde sa dorm. Nu mai fusesem niciodata in Shikoku, dar auzisem povesti: ca e frumos tare, dar e mai mult rural, ca sunt munti, ca sunt temple, ca e aia, dar nu cealalta si tot asa. M-am oprit la un konbini pentru wi-fi si cafea, am facut ceva calcule si am inteles ca nu-mi ajugea timpul sa merg tot drumul pana la Imabari, asa ca intr-una dintre zile tot ar fi trebuit sa iau trenul din nou. De ce sa mai aman, nu? Daca tot m-am dat cu trenul azi, hai sa termin cu asta tot azi. Cu atat mai mult cu cat urma sa merg pana la Kanonji si nu aveam unde innopta acolo. "Bun, uite cum facem, Prietene: mergem pana la Kanonji si de acolo luam trenul pana la Niihama, unde exista un internet cafe numit Funky Time."

Cat am pregatit calatoria in Bucuresti, am cautat online lanturi de internet cafe-uri si am vazut poze, am studiat oferta de servicii, listele de preturi si locatiile, ca sa-mi pot face o idee cu privire la ce ma astepta acolo. Dar nu intalnisem acest Funky Time deloc. Conform planului meu initial, trebuia sa traversez spre Shikoku prin alta parte si ajungeam direct in Imabari, fara sa mai trec prin alte orase. Poate Funky Time exista numai in Shikoku, poate e nou deschis sau poate nu exista in zonele in care am fost eu pana acum. Cert e ca pe pagina lor de internet nu apare mare lucru. Adresa si... cam atat. Am vazut o singura poza cu una dintre cladirile lor si asa mi-am dat seama ca sigur este deschis non-stop, ceea ce inseamna ca se poate innopta acolo. In rest, nu dadeau niciun fel de informatii despre servicii sau poze cu interiorul. Asa ca tot drumul spre Niihama mi-am facut griji. Daca e vreun local fantoma si te pomenesti ca n-am unde dormi? Daca e altfel decat celelalte internet cafe-uri si nu se poate innopta acolo? Daca, daca, daca, de o mie de ori daca, de parca Shikoku era pe alta planeta decat Japonia si totul era un mister inspaimantator.

Evident si ca de obicei, mi-am facut griji degeaba. Am plecat pe la ora 11 din Sakaide, iar pana la 5 si jumatate mersesem 20 si ceva de kilometri. Am facut o pauza la un konbini si cat ma pregateam sa plec iar, s-a oferit o doamna sa ma lase cu masina. Era cu mama ei si cu cele doua fetite gemene. M-au dus pana la gara Kanonji, iar pe drum am vorbit intr-una, ca fetele, despre tot felul de nimicuri. Cele mici in special erau curioase despre scolile din Romania si despre cat dureaza vacanta de vara la noi, pentru ca ele nu au decat o luna de vacanta, iar aceea se apropia rapid de final:

- O sa fie un iad!! se plangea cea mai vorbareata dintre ele. O sa avem iar teme toata ziua.

Iata. Iadul e la fel pentru toata lumea. Inca un mister rezolvat cu succes.

Cu ajutorul lor am ajuns la Kanonji la ora 6.

- Prea devreme, prea devreme. Sa mai mergem un pic!

Un pic a insemnat inca o statie de tren, adica vreo 6 kilometri pana la urmatoarea gara, Toyohama. Am ajuns acolo pe la 7 si un pic, exact cand se innopta, si am asteptat cumintica trenul, facandu-mi de lucru cu "Gaijin". Drumul cu trenul a fost in regula. Putina lume, exagerat de frig inauntru. Am incercat sa-mi fac dintii sa clantane fara zgomot si am rezistat calatoriei fara sa fac turturi. Apoi, am mai avut ceva de mers pana la internet cafe, dar a fost destul de usor de gasit. Si cand l-am vazut, am rasuflat usurata. Era o cladire mare, era deschis non-stop, se putea ramane peste noapte. Dupa ce am si intrat, m-am indragostit. Era de parca oamenii care au deschis Funky Time au fost mai intai calatori pe la toate celelalte internet cafe-uri si l-au deschis pe al lor tinand cont de toate minusurile celorlalte. Ceea ce probabil au si facut. Si celelalte erau OK, insa unul avea separeuri spatioase, dar nu avea dus. Altul avea dus, dar nu avea wi-fi pentru dispozitivele clientilor. Altul avea wi-fi, dar nu avea cabina telefonica. Si tot asa. Ei bine, Funky Time le are pe toate. Dus, separeu confortabil, wi-fi, cabina telefonica, lumina slaba si fara muzica in camera pentru internet noaptea. Avea chiar ceva in plus: dulapioare cu cifru unde sa-ti poti lasa lucrurile, ca sa nu le mai tii cu tine in separeu. M-a durut putin inima la gandul ca urma sa dorm fara sa-mi strang Prietenul in brate. Dar nu prea tare.

- Iar aici va puteti lasa bagajele, imi zice baiatul de la receptie, facandu-mi un tur.

Se uita putin la mine si la Prieten, si continua

- De fapt, s-ar putea sa nu va incapa bagajul. Dar nu prea foloseste nimeni vestiarele astea. Puteti folosi mai multe dulapioare.

N-a fost nevoie. Aveam antrenamentul facut cu coin lockers din gari. In 2 minute aveam cortul si izoprenul scoase de pe Prieten si aranjate frumos in dulapior si il impingeam cu grija si pe Prieten inauntru, in asa fel incat sa intre usor. In timpul asta toti angajatii se stransesera la receptie si se uitau la mine, pe jumatate admirativ, pe jumatate razand. As fi ras si eu daca eram in locul lor. Fiind in locul meu insa, doar m-am inrosit un pic si mi-am pregatit lucrurile pentru dus. Si la capitolul dus Funky Time a dat clasa celorlalte internet cafe-uri. In alte parti platesti putin in plus ca sa intri la dus, dar mai platesti inca pe-atat daca vrei si prosop. Aici plateai doar intrarea, in rest ti se punea tot la dispozitie: prosoape, periuta de dinti, uscator de par.

Evident, m-am bucurat nespus cand, incercand sa-mi stabilesc traseul pentru ziua urmatoare, am descoperit ca era una alt Funky Time exact unde aveam eu nevoie. Erau 40 si ceva de km pana la Imabari, cel mai apropiat Funky Time era la 8 km de Niihata, iar urmatorul la 20 km. Perfect. Parca l-as fi pus acolo cu mana mea.

Dimineata am plecat pe la 9, fara graba, stiind ca 20 km se fac usor. Vremea a fost buna, in mare, dar umiditatea mult-mult mai ridicata decat pe insula principala. Sau cel putin asa mi-au indicat alergiile care se ridicasera acum pana pe umeri si ma mancau ingrozitor. Probabil se datora si faptului ca cerul tot ameninta cu ploaia, dar nu parea sa se intample. Cand a inceput sa picure intr-un final, m-am bucurat, dar nu mi-am scos pelerina din rucsac pentru ca stiam ca mi-ar fi agravat alergiile. Plus ca parea sa fie o ploaie trecatoare. Chiar a fost, insa pana sa treaca, s-a transformat din picurat in rapaiala, iar in maxim 2 minute am auzit strigate in urma mea:

- Ma scuzati, ma scuuuuzzzzaaaaati!

O femeie alerga dupa mine cu o umbrela deschisa deasupra capului si alta inchisa in mana. Mi-a intins cea de-a doua umbrela si mi-a pus-o in mana zicand:

- V-o daruiesc, asa ca va rog sa o folositi.

Si a fugit inapoi spre locul unde oprise masina, inainte sa apuc sa zic ceva. Aveam si o umbrela in rucsac, dar era dintre cele mici, pliabile. Umbrela primita era dintre cele mari de tot, de forma unui baston, care ma acoperea cu tot cu Prieten, fara probleme. Se gasesc multe umbrele extrem de frumoase in Japonia. Mi-era putin ciuda gandindu-ma la umbrela in forma de sabie de samurai pe care am vazut-o in Nara. Cu greu m-am abtinut sa-mi cumpar una, constienta fiind mereu de greutatea bagajului meu si de faptul ca orice cumpar, car. Simplu. Si uite acum, vrand-nevrand, aveam o umbrela mare. Nu e sabie de samurai, dar e frumoasa. Alba cu flori de cires. Sper sa nu o uit pe undeva.

Ploaia s-a oprit in cateva minute, am gasit o metoda sa-mi prind umbrela de rucsac si mi-am vazut mai departe de drum. Am profitat de fiecare Family Mart iesit in cale, intrucat konbini-urile deveneau din ce in ce mai rare. Si ma rugam pentru un 7/11, pentru ca aveam nevoie sa scot bani de pe card, iar treaba asta nu se poate face oriunde in Japonia, cand ai un card international. Cu atat mai putin cand ai un Mastercard. De la 7/11 pot scoate bani, nu degeaba e preferatul meu. Cu vreo 5 km inainte de destinatie, apare si mult doritul 7/11. Ma grabesc spre el, intru in magazin si din reflex, primul lucru pe care il fac e sa ma conectez la wi-fi. Vezi sa nu. Iata unul dintre acele putine magazine 7/11 care nu avea retea wi-fi.

- Pai atunci nu mai pierd vremea pe-aici, nene. Gata, plec.

Mi-am luat Prietenul in spinare si am plecat imbufnata. Cu 1 km inainte de destiantie mi-am amintit ca nu scosesem bani. Iar la internet cafe-uri nu accepta plata cu cardul. Ce sa fac? M-as fi enervat, dar nu prea-mi venea, ca nu aveam pe cine da vina, decat pe mine. Trebuie sa existe o solutie, m-am gandit. Am cautat peste tot prin jur. M-am invartit vreo 5 km mergand din magazin in magazin, de la ATM la ATM, fara succes. Pana la urma am acceptat infrangerea si m-am intors spre 7/11-ul lasat in urma, mergand alti 6 km inapoi de unde venisem. Cand am ajuns acolo eram sfarsita, ma usturau talpile si-mi tremurau picioarele. Am scos bani si am hotarat sa iau trenul o statie inapoi la Funky Time. Si exact cand sa ies spre strada, vad si raspunsul nedumeririlor mele: pe gardul magazinului era un anunt mare care informa deschiderea noului magazin 7/11 din zona, pe 15 august. Adica asta la care eram eu. Tocmai fusese deschis cu doua zile inainte. Singurul 7/11 din prefectura. Haha. Ce noroc. Fusese deschis pentru mine, cum s-ar spune, iar eu ca o printesa innebunita numai si numai dupa wi-fi, l-am ignorat. El saracu´ n-avusese timp sa primeasca si wi-fi.

M-am intors, asadar, cu trenul la Funky Time, fata de la receptie m-a ajutat sa-mi fac un cocktail de oferte (pachetul special de 3 ore, plus alte 2 ore separat, plus pachetul special de noapte de 9 ore), astfel incat am stat acolo mult si bine, m-am relaxat si am dormit tun.



Rezumat:

Ziua 51
aproximativ 30 km
12 fluturi numarati pe drum

Ziua 52
32,63 km
42.017 pasi
timp efectiv de mers: 5h 46min
18 fluturi

Ziua 53
aproximativ 33 km
25 fluturi

Despre gazde, instincte și mama coincidențelor și a norocului

Ziua 46 în Japonia și a douăzecea zi de mers

Poate că vă întrebați de unde am eu atâtea gazde. Nu, nu cunosc așa mulți oameni în Japonia, în așa fel încât să am unde sta în fiecare oraș. Folosesc Couchsurfing. E un fel de Facebook pentru oameni care călătoresc și care vor fie să stea în gazdă undeva, fie pur și simplu să cunoască localnici în călătoriile lor. Eu am aflat despre Couchsurfing cu puțin timp înainte să plec în Japonia, așa că n-am apucat să găzduiesc încă (am mai făcut asta, de fapt, dar nu prin Couchsurfing), însă am întâlnit vreo doi călători înainte să plec; oameni care făceau autostopul din țară în țară prin toată lumea (!!), oameni care erau deja pe drumuri de vreun an, unul dintre ei pentru a doua oară, chiar.

Principiul pe care funcționează Couchsurfing este că dacă tu călătorești și oameni din diverse locuri te primesc în casele lor, dând dovadă de generozitate și prietenie, odată întors la tine acasă, să faci și tu același lucru pentru un călător. Sunt și oameni care profită de chestia asta și doar merg în gazdă, trimițând mesaje de tip "copy+paste", fără discernământ, unui puhoi de oameni, până găsesc pe cineva la care să stea, mai mult sau mai puțin ca la hotel. Dar fără să plătească.

Mie nu prea-mi place să trimit multe mesaje pe Couchsurfing, din mai multe motive. În primul rând, nu vreau să mă folosesc de oameni. Dacă ei mă primesc în gazdă, vreau să petrec timp și cu ei, să vorbim, să le povestesc lucruri care poate îi interesează. De obicei mă întreabă ei ori despre România, ori despre călătoria mea, ori - subiectul cel mai popular și care-mi dă cea mai mare satisfacție - despre dans. Apoi, dacă primesc mai multe răspunsuri pozitive, ubicuitatea nu e punctul meu forte și mi-e tare jenă să dau înapoi.

De cele mai multe ori caut gazde într-un anumit oraș, îmi apare o listă cu tot felul de oameni care locuiesc în orașul respectiv și care teoretic pot și vor să găzduiască, iar apoi îmi las instinctul să-și facă treaba. Studiez lista și dau click acolo unde poza și/sau numele îmi trezesc interesul. Apoi citesc profilul persoanei respective și dacă simt că avem lucruri în comun, îi scriu un mesaj în care îi spun cine sunt, ce fac în Japonia de ce și când aș vrea să stau la el/ea. În felul ăsta, în loc să trimit multe mesaje unor oameni cu care există și posibilitatea să nu mă înțeleg, trimit unul și bun. Maxim două, dacă văd persoana respectivă nu răspunde sau dacă răspunsul primit este unul negativ. Până acum a mers strună tactica mea. Singurele două dăți când au apărut neînțelegeri cu gazdele mele (nimic major sau grav, oricum) nu au fost oameni aleși de mine și instinctul meu aproape infailibil, ci m-au abordat ei și m-au invitat să stau la ei. O singură dată nu mi-am ascultat instinctul. Rezultatul a fost individul la care am stat în Yokkaichi care, dimineața la cafea, înainte să plec, a început să-mi pună mâna pe picioare. Deși un picior de-ale mele era cât el întreg.

- Pfai, uite cât e ceasul, i-am zis.

Și am plecat, promițându-mi pentru a nuștiucâta oară în viața asta că o să am mai multă încredere în mine și instinctele mele. Deși a dat și instinctul meu greș o dată; să nu uităm de incidentul "David din Hamamatsu".


Toate bune și frumoase. Stau în gazdă, cunoasc oameni. Facem un exercițiu de încredere, și eu - și ei. Mai puțin că în perioada asta este sărbătoare în Japonia (Obon), așa că cei mai mulți oameni au câteva zile libere pe care le folosesc pentru a se întoarce în orașele lor natale sau pur și simplu pentru a călători. Așa că mi-a fost tare greu să găsesc gazde în orașele următoare. N-am mai găsit pe nimeni până în Imabari. Pentru Kobe am găsit cu greu pe cineva. Un american cam de vârsta mea, Erik, dar în legătură cu care instinctul meu mi-a zis:

- Ești sigură?

Nu eram, dar i-am trimis mesaj oricum. Când au sosit nenumăratele mesaje de la el, instinctul meu mi-a zis

- Ești sigură că ești sigurăăă?
- Taci, mă, că mă descurc eu.

Și a tăcut.

Uite-așa am plecat devreme din Toyonaka, pentru că aveam vreo 30 de kilometri de mers și stabilisem cu sus-numitul Erik să ne întâlnim la ora 18 în centrul orașului Kobe. Drumul a fost lin, atât de lin și de minunat că nici nu simțeam când ieșeam dintr-un oraș și intram într-altul. Nu tu munte, nu tu poteci inexistente, nu tu păduri. Parfum. Dupa 10 km nici n-am mai avut nevoie de navigator, pentru că nu trebuia decât să merg tot înainte. Drumul era unul național, destul de mare, cu trotuar, clădiri, oameni. Fiind imediat după taifun, era cald, dar soarele nu era arzător. Tocmai bine.

La jumătate de oră după ce am pornit, am dat peste o spălătorie. Știam că aveam mult de mers într-un timp destul de scurt, dar ajunsesem la ultima pereche de șosete curată. Nu mai aveam absolut nimic curat în rucsac. Cu o zi în urmă, gazda din Toyonaka îmi pusese la dispoziție mașina lui de spălat. Dar nu putea usca hainele decât pe balcon, iar pe balcon tocmai în ziua aia se întâmpla un taifun. Așa că am renunțat. Dar nu puteam ignora și spălătoria. Spălatul rufelor m-a întârziat vreo oră, așa că de-ndată ce-am prins conexiune la internet, am amânat și eu întâlnirea cu Erik pentru ora 19.

N-aveam de unde să știu că drumul era așa bun. Mai mult decât atât, am învățat să ignor durerea de spate (un junghi între omoplați care apare inevitabil la jumătate de oră după ce-l iau pe Prieten în spate și nu dispare până-l pun iar jos). Asta a rezultat în mai puține pauze. Și acelea mai scurte. M-am trezit, deci, că la ora 17:30 eram deja la punctul de întâlnire. Chiar mai devreme decât ora stabilită inițial. Nu-mi venea să cred. Am reperat exact unde urma să ne întâlnim și am pornit să caut un loc unde aș fi putut să stau jos, poate să mănânc ceva.

Merg eu așa vreo 5 minute, și-mi apare o persoană-n partea dreaptă. Se uita la mine fix, zâmbind larg. O femeie cam de vârsta mea (credeam eu), blondă cu ochi albaștri, figură europeană. Mi-am dat seama că voia să-mi vorbească. Îmi scot căștile din urechi și începe să-mi vorbească în engleză.

- Bună!
- Bună!
- Ce faci, călătorești?
- Da.
- Unde mergi acum?
- Păi, nu știu. Trebuie să fiu înapoi aici pe la 7. Deci mă gândeam să merg pe-aici să beau o cafea.
- Stai în Kobe azi?
- Da.
- Vorbești și japoneză?
- Puțin, da.

Și schimbăm vorba, ne sucim pe japoneză:

- Ce bine! Engleza mea nu e foarte bună, așa că mă bucur că vorbești japoneză. Am fost cu mașina la Kyoto cu soțul meu. Te-am văzut din mașină pe lângă Nada. Mergeai pe jos. Ai venit pe jos de-acolo?!
- Da. De la Toyonaka, de fapt.
- Vai, nu pot să cred! Și acum ce faci? Mergi să bei ceva?
- Da.
- Soțul meu avea o întâlnire, așa că m-a lăsat aici cu mașina, să mă întorc singură acasă. Nu vrei să mergem împreună să bem ceva?
- Ba da, ba da.

Apoi, dându-mi seama că am omis un lucru:

- Eu sunt Deea. Cum te numești?
- Gabi.

Gabi?!

- Din ce țară ești, Gabi?
- Din România.

- Și eu! zic în gura mare, de data asta în română.

Ne-am oprit în mijlocul străzii râzând amândouă, cu pielea de găină pe noi, nevenindu-ne a crede. Am mers împreună să mâncăm ceva, timp în care mi-a spus că de mult își dorea să mai vorbească și ea cu un român; a încercat chiar să-si aducă prietene de la Iași în vizită, dar n-au vrut. Și uite-acum, i-am picat eu din cer. M-a invitat să stau la ea acasă și am acceptat. L-am sunat pe Erik, cel găsit cu greu, mi-am cerut scuze pentru încurcătură, i-am explicat situația. Nu părea prea mulțumit, pesemne chiar i-am încurcat ceva planuri, dar nu mi-a părut rău.

Gabi este stabilită aici de 14 ani. Este măritată, muncește și n-a mai fost în România de ceva vreme. M-a primit în casa ei și m-a tratat ca pe una dintre prietenele invitate din țară. Seara am mers la onsen și cât n-am relaxat oasele în baie, am trăncănit despre kanji și ce face ea ca să-i învețe. Mi-a explicat multe lucruri pe care le-a descoperit și ea învățând, vorbind jumătate în română, jumătate în japoneză, în dialect local, repede de tot, încât trebuia să fiu permanent atentă, ca să pot ține pasul.

Tocmai când credeam că Japonia nu mai are cu ce să mă surprindă...

Rezumat

38 km
4 fluturi văzuți pe drum

Despre deja-vu și taifuu. Taifun. Typhoon. Stai așa, mai zi-mi o dată: ce limbă vorbim?

Ziua 44 în Japonia și a nouăsprezecea zi de mers

A nouăsprezecea zi de mers... Nici nu știu dacă o pot cataloga drept zi de mers, pentru că am mers foarte puțin. Nu mai mult de 10 km. Asta conform estimărilor mele, pentru că pedometrul a hotărât iar să tragă un pui de somn și la sfârșitul zilei îmi spunea sigur de sine că am mers 2 km. Dragul de el, o fi obosit mai rău ca mine. Ori nu i-a priit plimbarea prin ploaie, ori nu-i place să fie scăpat pe gresie în mod repetat.

Chiar așa, că tot pomenirăm de ploaie. Am plecat la drum aproape nostalgică:

- Mai știi, mă, în prima săptămână de mers? Când era încă sezon ploios și mergeai câte 10 km pe drum național de munte, prin ploaie, până să dai de un konbini? Da, mă, ce vremuri. Așa se anunță și ziua de azi.

Cam așa a fost. Ba chiar mai mult de-atât. A fost un fel de rezumat al tuturor zilelor de mers de până acum. Am pornit pe ploaie, destul de devreme - să fi fost ora 8:30. Gazda mea m-a lăsat cu mașina mai aproape de drumul național 423, pe care ar fi trebuit să-l urmez multă vreme. Înainte să cobor din mașină, m-a atenționat că nu sunt decât două konbini-uri până în oraș, în rest doar munte. Aha, să am grijă cum îmi dozez energia. Bine de știut.

Încep să merg. Rămân fără trotuar sau margine de drum. Plouă din ce în ce mai tare și cum drumul urca, toată apa se scurgea șiroaie în picioarele mele. Fiind munte, încep și serpentinele. În scurt timp apar și camioanele, șuierându-mi pe la urechi. Deja-vu, nu? Parcă...

Nu trece mai mult de o oră (timp în care de regulă merg 4-5 km, nu cum mă minte pedometrul) și oprește un nene. În timpul ăsta, apa trecuse deja prin pelerină și prin pantalonii impermeabili și eram murăturică toată. Îmi spune omul că m-a văzut, că vine taifunul, își face griji și ar vrea să mă ducă dumnealui unde am treabă. Nu mai am energie să fac nazuri când se ivește o ocazie de genul ăsta. Dar nici nu-mi venea să-i spun să mă lase în Toyonaka, așa că l-am rugat să mă lase la primul konbini, cu promisiunea că voi sta acolo să mă usuc și voi regândi ruta.

- Bine, zice. Dar înainte opresc la un magazin și-ți iau ceva de mâncare.

Inițial spunea ceva de ou cu orez, dar când a ieșit din magazin, îmi luase prânz, cină și desert. Mi-a explicat că și fiica lui fusese într-o călătorie similară cu câțiva ani în urmă, dar în Germania. Imposibil de refuzat. Am mulțumit și m-am gândit că pesemne s-au transmis telepatic gândurile tatălui meu, care probabil își face griji mereu și își imaginează că o să mă culeagă leșinată de foame de prin șanțuri.

- O să fiu liniștit numai când te văd înapoi acasă! - cam așa se termină convorbirile noastre de la o vreme.

Habar n-au nici taică-meu și nici domnul cu pricina că mănânc mai mult ca niciodată. De fiecare dată când aș vrea să-mi refuz o poftă, pe principiul "Dar nu ți-e foame, de ce să mănânci acum?", tot eu îmi aduc contra-argumentul suprem: "Peste o lună, când n-o să mai poți mânca _____ (de completat cu un produs alimentar care se găsește în Japonia), are să-ți pară rău!" Și uite-așa, mănânc. Într-una. De toate. Fără carne.

Mă lasă nenea la konbini, îmi iau o cafea, apoi încă una și găsesc soluția: merg pe 423 până în Ikeda și de-acolo iau trenul spre Toyonaka. Distanțele până la gara din Ikeda și până la destinație erau aproximativ egale - 15 km. Diferența era că până la Ikeda țineam drumul drept, iar până la Toyonaka făceam stânga undeva pe un drum mai mic, care mă scotea până la urmă - da, ați ghicit - la un traseu montan pentru drumeții. Doar am spus că a fost rezumatul celorlalte zile, deci era de așteptat. Să merg ca Scufița Roșie prin pădure pe ploaia asta? Nu. Nu, nu, nu. Ikeda să fie. Iar am plecat, iar ploaie, iar eram ciuciulete în jumătate de oră, în ciuda pelerinei.

Mai merg vreo oră și găsesc cel de-al doilea konbini, mult-iubitul șapte pe unșpe. Perfect. Pauză de prânz, apuc să mă și usuc, dar se oprește și ploaia. Neașteptat, dar îmbucurător. Dau să plec, mai-mai să mă ia vântul pe sus. Măi, să fie! Am scăpat de dracu', am dat de ta-su! Deja nu mai înțelegeam nimic. Mă durea capul, îmi țiuiau urechile. De spate nu mai zic. Umărul stâng urla sub breteaua rucsacului, ca de obicei în ultima vreme. Nu am mers decât vreo 10 minute și am ajuns la o intersecție unde 423 al meu dădea noroc cu o autostradă și părea că aveau să-și lărgească cercul de prieteni în curând, pentru că tocmai se mai construia o autostradă tot acolo. Teoretic, aș fi putut face dreapta și continua pe 423. Practic, și bucata aia de 423 arăta ca o autostradă, fiind suspendată și părând nu foarte promițătoare pentru siguranța mea. Am renunțat. Gata. Dacă toate semnele spun 'NU', atunci așa să fie. M-am întors spre 7/11 unde văzusem o stație de autobuz. Am așteptat vreo 10 minute, cocoțată pe un gard, cu pletele în vânt, simțindu-mă liberă, pentru că asta ascultam. Apoi a sosit autobuzul, hop și eu într-însul și uite cum am ajuns la Toyonaka, la doar o stație de metrou depărtare de punctul de întâlnire stabilit cu gazda mea.

- Ce bine, măcar mai merg și eu 2-3 km. Și așa am ajuns prea devreme.

Nu. N-am mers. E adevărat că nu erau decât 2-3 km, dar era necesar să nimeresc și direcția. Mi-a luat vreo 15 minute să ajung pe drumul bun și când în sfârșit s-a întâmplat minunea, a început să plouă iar.

- Bine, mă, taifunule, când vii, când nu vii...

Încercând să-mi trec timpul, am mers într-o librărie și am citit povestea celor trei porcușori în japoneză, amintindu-mi un examen pe care l-am dat cândva la Structura Limbii, pe vremea când învățam multă japoneză, dar știam puțină. Mai puțină ca acum. Nu că acum aș ști multă.

În altă ordine de idei, descopăr că plimbările astea solitare și îndelungate mi-ar putea afecta creierul. Încep să scriu un cuvânt într-o limbă și îl termin în alta. Neintenționat. Nu e ca atunci când amestec cuvinte în joacă. Ci scriu un cuvânt greșit, dar sunt ferm convinsă că e corect, până când - trei ore de mers mai târziu - aoleu!! În ce limbă era ăla?! Nu știu ce mi se întâmplă, că îmi plac mult cuvintele, eram destul de încrezătoare în cuvintele mele. Oi fi având vreun pui de Alzheimer. Oi fi băut apă după vreun fotbalist. Cine să mai știe, cine să mai înțeleagă...

Rezumat

10 km. Poate 2.
1 fluture văzut pe drum. Pe așa vreme, mare minune.

Despre orientarea în spațiu (sau lipsa ei), Neprietenosul și numărul degetelor de la o mână

Zilele 34-37 Drumul spre Osaka și timpul petrecut acolo

Am plecat destul de târziu din Nara, așa că mă așteptam să merg destul de mult pe căldură, dar nu mă așteptam să merg în cercuri prin pădure și  să mă plimb aiurea vreo 10 kilometri. Cred că au fost 10. Poate mă înșel și n-or fi fost decât vreo 7. Nu mi-e foarte clar pentru că, pe scurt, a fost ziua în care n-a mers bine mai nimic: nici pedometrul, nici gps-ul, nici neuronul. Unde mai pui că nici echilibrul n-a prea fost cu mine, dat fiind că în primele 2-3 ore m-am împiedicat de toate pietrele și bordurile. Dar să le luăm pe rând.

Am plecat, așadar, împleticindu-mă în propriile-mi picioare și am ajuns cum-necum, după certuri îndelungate cu Marco, la un drum care o lua voinicește la deal. E-hehe, copăcei și fluturași; parcă se-ndreaptă lucrurile! Tot voinicește și plină de speranță am purces și eu împreună cu drumul. Indicatoarele arătau spre Pădurea Copiilor. Ce frumos, mă gândeam, trebuie să fie un loc în natură, cu trasee simple pe care vin părinți cu copii, și zone întinse unde să se joace și să facă picnic. Parțial adevărat. În parte, de la asta își lua numele pădurea. Dar nu numai. Bănuiala mea este că se numește Pădurea Copiilor și pentru că pădurea asta joacă oamenii după cum îi bate vântul frunzele, până face din ei copilași speriați de bombe, alergând de colo-colo cu lacrimile înnodându-se-n barbă de disperare că nu mai găsesc ieșirea.

Am urcat toată un zâmbet, hotărâtă să ignor căldura, să n-o las să-mi strice buna dispoziție și să mă bucur de traseu. Ce frumoasă-i asta, ce frumoasă-i cealaltă, ce înalți sunt copacii, ce abrupt e drumul. Numai așa am ținut-o, până la victorioasa și mult-așteptata replică: Ehe, și ce repede-am ieșit din pădure! Acum să găsesc drumul național!

L-am găsit. Doar că mă ducea înapoi spre Nara. Practic am mers în cerc prin pădure și am ieșit pe un alt drum decât cel pe care venisem, dar care mă ducea tot acolo. Mmmmmmmhm. Nu era vremea potrivită să mă joc de-a v-ați ascunselea cu muntele. Calm, Deea, calm. Hai să căutăm un alt traseu, ca să nu te-ntorci tot pe-acolo. Și am pornit pe alt traseu. Tot prin munte. Când m-am trezit iar pe un drum care exista doar pe navigator, dar în realitate era o potecă de mult înghițită de ierburi sălbatice, urmată de o zonă de pădure nemarcată. Am simțit că retrăiesc drumul spre Shimada și am zis clar și răspicat NU. Apoi i-am explicat și lui Marco exact ce cred despre el, cei care l-au făcut și frigiderele lor și că, dacă n-au carne-ntr-însele, iată, le fac eu plinul. La figurat. Și m-am întors înfrântă pe traseul pe care venisem, prin Pădurea Copiilor, nimerind într-un final drumul bun.

Cobor munțișorul, merg ceva vreme, vreo oră, nu mai mult, dar fără să am unde sau cum să iau pauză. Apoi mă aștepta alt munte, altă pădure. Mult mai abrupt drumul, mult mai greu de urcat. Iar eu deja eram cu psihicul la pământ. Eram întârziată, împiedicată, transpirată, debusolată și destul de obosită de la atâta urcuș și coborâș. Deci singurul lucru de care n-aveam nevoie, dar care s-a întâmplat, era să mă apuce alergiile. Când spun asta, nu mă refer la o criză alergică puternică, posibil letală, la un factor anume. Mai am și de-alea, dar extrem-extrem de rar. Mă refer la alergii de piele care apar de la ?? și se tratează cu ??. Ce știu sigur despre ele este că mă însoțesc de vreo 12 ani, la bine și la greu, ca un prieten adevărat. Iar când "mă apucă", mi se usucă pielea (uneori crapă), mă ustură și mă mănâncă într-un hal, că-mi vine să mă dau pe răzătoare. Nu, n-am râie.

Cu psihicul agățat de șosete și cu alergia-n plin, am început să fac tot felul de conexiuni capul meu și să ajung la concluzii distorsionate despre mine și viața mea, așa că apropiindu-mă de vârful muntelui, am culminat cu un superb atac de panică. M-am oprit (singura oprire în 5 ore de mers) și cât am stat să-mi reglez respirația și gândurile, un nor mare a acoperit cerul și a pornit vântul. Pfai, gata, e rost de ploaie rău de tot. Îl îmbrac pe Prieten în pelerina lui, pe mine în a mea și plecăm. Ce mai panică, ce mai alergii, n-aveam de gând să mă prindă nici vijelia, nici noaptea prin munți.

Am mers cu pelerina pe mine fix 30 de minute, adică până n-am mai suportat sauna ambulantă în care mă băgasem de bună voie. Picura, bătea vântul, dar cam atât. A plouat un pic doar cât am coborât, cât să mă sperie că o să alunec în șanț, dar nu suficient cât hainele mele din care picura la propriu apă (transpirație) să fie justificabile când am intrat în oraș. Oh, ce priviri lungi și nedumerite mi-au mai aruncat oamenii. Oh, și cum i-am ignorat. Într-un final m-am întâlnit și cu prietena mea, Mariko, și am ajuns și la share house-ul unde locuiește ea.

Nu era nimeni acasă în seara aia, dar mi-a spus cum îi cheamă pe toţi şi cam la ce să mă aştept, pentru că ea avea să fie la muncă în ziua următoare şi nu mă putea prezenta. Ok, ok. Nicio problemă. Teoretic. Practic, în acelaşi corp cu mine mai locuieşte cineva. N-are nume, dar o să-i spunem Neprietenosul. Neprietenosul e un personaj curios, care e destul de neîndemânatic în lume, mai ales când urmează să cunoască oameni noi. Spune lucruri nepotrivite, are reacţii neaşteptate sau, din contră, nu are nicio reacţie şi nu ştie ce să spună sau cum să se bage-n vorbă. Deci nu se simte confortabil să cunoască lume nouă, fiind, aşa cum îi spune şi numele, neprietenos. Când Deea era mică-mică, Neprietenosul era mare şi puternic. Cu cât a crescut fata, cu atât a învăţat să bage Neprietenosul la cutie şi să-l scoată doar în caz de nevoie (da, uneori e nevoie). Ba l-a şi îmblânzit puţin, i-a explicat că toţi oamenii au poveşti şi cu cât cunoşti mai mulţi oameni, cu atât asculţi mai multe poveşti. Neprietenosul a ascultat-o şi s-a conformat. Dar uneori, doar uneori, Neprietenosul are răbufniri. "Dar, cum, Deea, tocmai tu să ai un neprietenos?!," vă aud protestând din nou. Da, tocmai eu, tipa care a plecat singură într-o călătorie de 2 luni. Credeam că nu va surprinde pe nimeni Neprietenosul meu. În fine, o răbufnire neaşteptată a avut şi în dimineaţa aia când, după ce Mariko ieşise deja, iar eu mă pregăteam să plec, am fost luată prin surprindere de sunetul cheii în uşă.

Hopa, a venit cineva. Opţiuni, opţiuni, ce fac?!

Vocea 1: Ieşi din cameră, dai bună ziua, te prezinţi, zâmbeşti şi-ţi vezi de treabă. Ca oamenii mari. Şi normali.
Vocea 2: Stai în cameră în linişte absolută, poate nu s-a prins că eşti în casă. Şi te strecori afară mai târziu.

Pfai, ce nesimţire! După cum am mai spus, în viaţa de zi cu zi mă străduiesc din răsputeri să nu fiu nesimţită, dar nu-mi iese mereu. N-aveam niciun chef să zâmbesc şi să conversez despre vreme. "Bine, aşa facem," mi-am zis eu, nebănuind că Vocea 2 era a Neprietenosului. Am stat câteva minute şi m-am strecurat pisiceşte afară. Cu ariciul pantofilor încă desfăcut merg un pas, doi, trei...

- Deea... ?

Aaaaaa!!! Am dat greş! Ce ratare groaznică şi ce situaţie incredibil de penibilă în care m-am băgat singură şi absolut gratuit. Oribil.

- Daaa...? zic, întorcând capul inocentă. Ah, tu erai!
- Da, bună, eu sunt Nakku.
- Bună, bună. Deea, îmi pare bine.
- Plecai spre acvariu?
- Da.
- Bine. Voiam doar să mă asigur că ştii cum să încui uşa.

??

Cheie. Yală. Răsucit. Gata. Credeam că ştiu cum se face. Cu toate astea, m-a pus să încui şi să descui de faţă cu el, ca să fie sigur că am prins mecanismul. Sau a fost o metodă ingenioasă de a-mi răsplăti nesimţirea. Nu ştiu. În orice caz, am reuşit să plec spre acvariu până la urmă. Am mers la acvariu, m-am plimbat printre peştişori şi mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fi fost Răducu lângă mine. Cumva simt că ar fi ştiut să-mi povestească mai multe lucruri decât ghidul.

Când am plecat de-acolo, mi-am amintit că-mi spusese cineva că la Muzeul de Ştiinţe din Osaka există planetariu. Aşa că am hotărât să merg acolo. Am nimerit drumul, dar nu şi direcţia, pentru că în curând m-am trezit minunându-mă la cât de mult seamănă întreg oraşul Osaka cu Nanba. Până mi-am dat seama că mersesem aiurea şi chiar eram în Nanba, de fapt. Nu intenţionam deloc să merg acolo, dar acum că aşa se nimerise, am înţeles cât de mult îmi lipsise. M-am plimbat brambura pe străzi, după care m-am întâlnit cu Elena, o altă româncă stabilită în Japonia, care are aici o familie incredibil de frumoasă. Tot aud poveşti despre români care merg în străinătate şi se poartă complet anapoda, însă pot să spun că eu pe-aceia nu i-am cunoscut. I-am cunoscut pe cei cumsecade, harnici, curioşi, veseli, prietenoşi. Ori nu suntem noi, ca neam, atât de răi pe cât ne recomandăm, ori am avut eu mare noroc la Oameni. Altfel, socrul Elenei a avut nişte sfaturi şi informaţii utile. De la dumnealui am aflat că deşi podul pe care vreau să intru în Shikoku poate fi circulat şi de pietoni, are vreo 40 km. Asta ar însemna să merg o zi întreagă pe pod, fără să am umbră sau vreun loc pentru odihnă. Uite-așa, cu ajutorul dumnealui, am înțeles că pentru bucata respectivă de drum va trebui fie să regândesc traseul, fie să iau un autobuz.

După cina cu familia Elenei, m-am întors în cartierul în care era share house-ul şi am bântuit pe străzi mai bine de o oră. Coborând din tren, tocmai o felicitam mental pe mama mea pentru cât m-a făcut de deşteaptă, pentru că-mi venise ideea , cu o seară în urmă, să salvez pe GPS adresa exactă unde era casa. În teorie, chiar a fost o idee bună. Realitatea nu s-a pupat cu teoria, din păcate, pentru că share house-ul se afla pe o stradă foarte mică, pe care GPS-ul nu o recunoştea. Când m-am prins de şmecherie, am zis " Ei, lasă, îmi arată măcar zona aproximativă. Mă duc acolo şi recunosc eu casa." Mmmmmmmnu. Toate casele arătau la fel în zona aia. Inclsiv uşile erau identice. Am încercat să mă ghidez după tot felul de chestii, de la cum arăta yala, până la ce decoraţiuni sau perdele aveau la geam şi câte biciclete erau în faţa casei. Nu m-a ajutat nimic. Am încercat inclusiv să mă întorc la gară şi să refac traseul nemaiţinând cont de GPS, ci încercând să-mi amintesc pe unde mersesem cu Mariko în seara anterioară. Din nefericire, deja trecusem de atâtea ori pe toate străduţele, încât nu mai ştiam dacă îmi aminteam locurile alea pentru că le văzusem cu o oră înainte sau cu o seară înainte. Aşa că n-am făcut decât să mă plimb cu cheia în mână şi să mă opresc în dreptul fiecărei uşi, întrebându-mă "Tu te potriveşti aici, au ba?"

Cel mai înspăimântător lucru nu era că mă pierdusem. Aveam să mă descurc eu cumva. Ci faptul că pe una dintre străduţele mai întunecate, în faţa unui garaj deschis în care se afla singura sursă de lumină de pe strada aia, era scos un scaun rotativ pe care stătea un japonez în vârstă, la bustul gol şi cu pielea lipindu-i-se de oase. Cum să spun eu... se uita țintă când la mine, când în garajul ăla şi arăta de parcă admira pieile de turişti puse la uscat acolo, întrebându-se dacă mai are loc şi pentru o piele de româncă de 1,75. După ce am trecut de mai multe ori pe lângă strada cu pricina, am zis că mi-a ajuns. Am mers înapoi la gară, la un Family Mart şi cu ultimul strop de baterie am intrat pe internet şi am rugat-o pe Mariko să ne întâlnim pe drum când venea ea acasă, pentru că termina programul de muncă la 11 noaptea.

Mariko era deja aproape, aşa că ne-am întâlnit repede şi am mers amândouă spre casă. Când am ajuns, Nakku era în camera comună. Am urcat să vorbim cu el, când îmi spune:

- Bine că mi-am amintit, am auzit că-ţi place la onsen. Dacă vrei să mergi la cel din apropiere, să ştii că e OK. Am întrebat eu azi dacă primesc şi oameni cu tatuaje şi au zis că primesc pe oricine.

Râde şi-apoi spre Mariko:

- Normal că primesc, e plin de yakuza pe-acolo, hahahahaha.

Râd amândoi. Apoi serios spre mine:

- Ştii ce sunt yakuza?
- Mda.

Dacă tot râdem, hai să fac şi-o glumă:

- Mda, ştiu. Păi, de când am venit în Japonia, mi-am făcut obiceiul ca atunci când văd un om tatuat, să-i număr şi degetele.

Hahahahahaha, râdem toţi trei şi tot râzănd, Nakku continuă:

- Atunci să mergi noaptea în Nanba, în restaurantele de ramen, să-i vezi cum stau cu mâinile pe tejghea şi cei mai mulţi au degete lipsă,  hahahahaha

...ha. Ha. Ha. Mda. N-am mers la onsen. Nici noaptea în Nanba. Pentru liniştea mea sufletească.

În ziua următoare, ieşind pe uşă, am dat nas în nas cu Nobu, fata care stătea în cameră cu mine şi Mariko, dar care fusese plecată din oraş. Pfiu, bine că nu apucase să intre, să mai fac iar vreo gafă. Am făcut cunoştinţă ca oamenii normali, iar eu am plecat foarte mândră de mine pentru progresul făcut de pe o zi pe alta, spre planetariu. La planetariu a fost fain. Mulţi copii, omul care prezenta stelele şi constelaţiile era glumeţ rău, fata din scaunul vecin plecase sforăind în lumea viselor... mi-a plăcut. Mai merg şi altădată. Drumul spre planetariu a fost şi mai interesant însă, pentru că am dat nas în nas cu primul ciudat adevărat. De fapt, primul cred că a fost gazda din Yokkaichi. Sau el poate a fost doar ciudăţel. Şi sub acoperire. Despre asta cu altă ocazie. Tipul ăsta din tren a fost ciudat bine.

Carevasăzică, eram în tren, mergeam spre planetariu. Vagonul destul de gol, să fi fost vreo 5 oameni cu totul. Eu stăteam la capăt de  banchetă, mai scriam una-alta despre călătorie în jurnal. Pe nesimțite, vine cineva la ușa de lângă mine. Stătea la ușa, ca și cum ar fi vrut să coboare la prima, dar neobișnuit de aproape de mine. Primul gând a fost că o fi vreun puștan curios. Când scriu în tren, se mai întâmplă să vină câte un curios să încerce să-mi citească peste umăr. Mă simt un pic aiurea, pentru că scriu fantastic de urât, mai ales în tren, dar nu mă deranjează niciodată. De data asta însă, parcă nu era OK. Parcă era cam gol trenul ca să vină atât de aproape de mine, doar ca să vadă ce scriu. Mă uit spre el. Nu era niciun puștan. Era un bărbat în toată firea, dar de dimensiunile unui puștan. Mai mult decât atât, pare-se că avea o jenă erectilă pe care hotărâse să o rezolve chiar atunci și acolo.

Într-o fracțiune de secundă mi-am înșfăcat toate lucrurile și am țâșnit pe bancheta din față, dar la capătul opus (trenul personal în Japonia are banchetele dispuse cum sunt cele din metrourile de la noi). Eram singură pe banchetă acum, față în față cu un tip destul de masiv, dar care părea OK. M-am uitat la el. S-a uitat la mine. Înțelesese ce se întâmplase. M-am uitat în jur, apoi. Toată lumea se uita când la mine, când la ciudat. Toată lumea înțelesese ce se întâmplase. Mi-am băgat iar nasul în jurnal, făcându-mi de treabă la suprafață. De fapt eram cu coada ochiului tot la individ, pregătindu-i în mintea mea un uramawashi la cap, dacă avea să se apropie. Mă rog... pe de o parte, purtam fustă, deci dacă-mi vedea chiloţii în timp ce-i lipeam talpa de tâmplă, nu cred că mă ajuta prea tare. Pe de altă parte, în ciuda anilor investiți în arte marțiale în copilărie și adolescență, nu sunt deloc bătăioasă, motiv pentru care în cele din urmă am dat cu bucurie sala de karate pe cea de dans. Probabil aș fi rupt-o la fugă în realitate. Ciudatul nostru văzuse și el că fusese descoperit și că mișcările îi erau acum sub lupă. A stat vreo 2-3 minute, uitându-se în jur, încurcat. Parcă ar fi vrut să-și bage mâna-n pantaloni, parcă nu. Nici el nu mai știa. O fi fost doar ciudat, nu și exhibiționist, cine știe. Până la urmă s-a întors cu spatele la noi, și-a proptit fruntea de ușa trenului și a început să-și dea pumni în cap, după care a dispărut, la fel de discret cum apăruse. Bine că am antrenamentul făcut cu CIUDAȚII din RATB, altfel poate mi-ar fi stricat ziua incidentul. N-a fost cazul.

După ce am terminat cu planetariul, m-am întors în Nanba, să o cunosc pe Irina. Iar m-am trezit în mijlocul unor conversații care mi-au dat de gândit și din care am avut multe de învățat. Ceea ce e foarte bine. Însă mă minunez mereu cum îmi ies în cale exact oamenii potriviți cu informațiile potrivite, la timpul potrivit. În orice caz, după ce am stat puțin de vorbă, ne-am îndreptat spre un mic restaurant din zonă, unde Irina avea o întâlnire cu studenții ei. Știam că urma să se întâmple asta, așa că avusesem destul timp să-mi pregătesc Neprietenosul. Și cred că am făcut față cu brio. Ba chiar m-am simțit foarte bine. Din păcate nu am putut sta până la final, pentru că îmi făcusem planuri cu Mariko.

De la bun început îmi spusese Mariko despre seara asta - singura de mult timp când toți ai casei aveau liber, așa că voiau să facă o mică petrecere cu sushi. Super! Doar că noi două avem, evident, definiții diferite despre ce înseamnă o "mică petrecere". Am intrat în camera comună. Toți erau deja acolo. Toți adică vreo 15-20 de oameni. Neprietenosul a fost făcut KO. Opțiuni, opțiuni, ce fac?! Ce naiba mai era de făcut, am căutat din priviri locul cel mai bun (=între băieți, unde se mănâncă exagerat de mult și se bea bere; camuflaj perfect pentru mine), m-am așezat la masă și am vorbit și eu cu lumea. Și pentru a doua oară în aceeași seară, chiar m-am simțit foarte bine.

În ziua următoare m-am trezit super-devreme și emoționată toată, pentru că urma să merg la Universal Studios Japan, unde au deschis de curând The Wizarding World of Harry Potter. Înainte de orice, trebuie să știți despre mine că sunt fan Harry Potter. Am o sumedenie de motive și argumente pe care o voi expune doar la cerere. Am fost avertizată că parcul avea să fie plin pentru că e deja vacanță pentru copii și pentru că ziua în care planificasem să merg era o sâmbătă. Am fost avertizată, de asemenea, că avea să plouă în ziua aia. Ei, cu atât mai bine, să plouă! Să stea acasă copilașii, să vină în parc în altă zi! Hahahahha, ce naivă sunt, am uitat că vorbim despre Japonia. Parcul se deschidea la ora 9, casele de bilete la ora 8. Prietena mea, Naomi, și cu mine am ajuns la poarta de acces la ora 9:10. Biletele express erau sold out. Când am intrat în parc erau deja cozi la... Tot. La tot. Absolut tot. În zona cu Harry Potter era coadă chiar și la intrarea în magazinele cu suveniruri. Ploaia a ținut toată ziua, fără oprire, iar parcul devenea din ce în ce mai aglomerat, cu fiecare oră trecută. Nici nu știu ce să spun despre asta. Vă las pe voi să vă formați o părere despre cum trebuie să fie niște oameni ca să facă așa ceva. Mie-mi vin numai lucruri pozitive în cap, dar depinde și de perspectivă.

The Wizarding World of Harry Potter a fost un vis pentru mine, cu sau fără ploaie. Am plâns de bucurie, am țopăit pe-acolo și mi-am reînnoit promisiunea că o să-mi cumpăr cufărul ăla frumos cu ediția cartonată a cărților și că o să-mi fac timp pentru maratonul ăla cu toate filmele, plus orice extra există pe DVD-uri. Am plecat de-acolo cu un caiet și un zâmbet. Aș fi vrut pelerina de Slytherin și bagheta lui Sirius, dar erau mult, mult prea scumpe. M-am gândit că dacă nu mi-am cumpărat centura aia pentru dans din Nagoya, pe care aș fi folosit-o cu vârf și îndesat, ar fi fost aiurea să dau de două ori mai mulți bani pe o pelerină pe care, cel mai probabil, n-aș fi folosit-o niciodată. Când mă fac eu mare și plec la drum turist, nu călător... o să mă plictisesc groaznic, dar o să-mi cumpăr toate prostiile.