Zilele 51, 52, 53
16 august, ora 5 dimineata, iese Deea increzatoare din internet cafe-ul unde innoptase. De ce 5? Pentru ca n-am vrut sa iau pachetul de 10 ore, l-am luat pe cel de 8. Pentru ca somnul e pentru cei slabi. Pentru ca mi-era dor de diminetile in care ieseam sa alerg in Herastrau. Pentru ca voiam sa merg mai mult... Mint, evident. Astea sunt motive scormonite acum. Adevarul e ca nu prea m-am gandit inainte sa aleg pachetul de 8 ore, si cand mi-am dat seama ce-am facut, n-am mai revenit asupra hotararii pentru ca "oricum in Japonia rasare soarele inainte de 5," mi-am zis eu, amintindu-mi dimineata aia cand m-am trezit la spalatorie in Mikkabi. Mhm, corect, dar asta s-a intamplat in luna iulie. Spre sfarsitul lui august, e intuneric la 5 dimineata, chiar si in Japonia. Nu stiam asta. Am aflat.
Eram in Himeji. Strazile erau complet transformate in comparatie cu cateva ore inainte. O atmosfera gri, apasatoare, ceata. Doi tipi la bustul gol in capatul strazii incercau sa mearga in linie dreapta, intorcandu-se acasa (probabil) dupa o noapte de betie (mai mult ca sigur). In rest, cate un chip curios ici si colo. Nu stiu daca ei erau curiosi sau prezenta mea era curioasa in contextul dat. In orice caz, nicio hotarare buna nu se ia inainte de cafea, asa ca m-am oprit la 7/11 si pana mi-am facut eu de cap cu cofeina si micul dejun, s-a itit si soarele. Si n-a venit singur: la cateva minute dupa ce a rasarit soarele, a inceput si ploaia. Tot atunci am pornit si eu la drum.
Planul era sa merg din Himeji in directia Bizen, cat de mult pot, apoi sa iau un tren spre Okayama si sa innoptez acolo, urmand ca in ziua urmatoare sa iau un alt tren spre Shikoku. Pana la Bizen erau 50 km. Drumul a fost destul de bun la inceput. Peisajele cam sumbre, e adevarat, dar probabil si din cauza ploii, care nici nu venea pe bune, dar nici nu se oprea. Ah, da, si din cauza paianjenilor. Cu fiecare kilometru, lighioanele astea se faceau din ce in ce mai mari. Cand am vazut unul cat podul palmei mele, cu spatele dungat in galben si negru ca o albina, mi-am zis ca m-am uitat destul la imprejurimi si ar fi mai bine sa privesc in fata. Pe vecie! Era inevitabil, insa, pentru ca tot apareau ba pe indicatoare, ba pe balustrade, ba pe garduri. La un moment dat am trecut pe langa un gard cat mine de inalt, si din 2 in 2 metri isi facuse casa cate un urias dintr-asta. Am zis ca nu vad bine, nu se poate sa fie toti la fel, asezati atat de regulat, la aceeasi inaltime, aceeasi distanta unul de celalalt. Dar da, erau oribil de reali, insa asezati frumos si ordonat de parca ar fi fost decoratiuni. Nu, n-am facut poze. Nu pot sa fac asa ceva. Ori scap camera din mana, ori arunc cu ea in ei.
Exceptand ploaia si lighioanele, a fost OK. Pana la ora pranzului mersesem deja aproape 30km. Record! As fi putut chiar ajunge la Bizen pana seara. 50 km intr-o zi?! As fi fost cea mai tare Deea dintre Deele care merg pe jos in Japonia in perioada asta. Pana acum cel mai mult am mers 48km intr-o zi. Era foarte tentant sa incerc sa ma depasesc, asa ca in momentul in care a oprit langa mine o masina in care se afla un cuplu in varsta, oferindu-mi sa ma lase dumnealor la gara din Bizen, am spus cu mandrie NU. S-au uitat la mine putin in diagonala, dar m-au lasat sa-mi fac damblaua. Un kilometru mai incolo imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru refuzul meu incapatanat, pentru ca drumul devenea din ce in ce mai periculos. Nu mai erau trotuare, nu mai erau cladiri, dar incepea o zona muntoasa. Nu se punea problema de urcat, dar incepea sa serpuiasca drumul. M-am oprit la ceea ce parea sa fie ultimul
konbini pentru urmatoarea perioada, cica sa studiez harta. Voiam doar sa ma imbarbatez, de fapt. "Hai ca poti, e OK, nu e mare lucru. In maxim 5 km se termina, apoi o sa fie cladiri iar. Daca sunt cladiri, ai si pe unde sa mergi etc etc"
Splendid. Ma iau de mana cu Prieten, trag aer adanc in piept si merg 50 de metri. In fata mea opreste o masina, iar pe geam scoate capul o mamaita. Ca de obicei, ma intreaba daca am venit in calatorie, din ce tara sunt, unde ma duc. Apoi, din senin:
- A, si n-ai unde sta azi? Hai la mine!
Inainte de toate, trebuie mentionat ca femeia asta are - cred - cea mai rapida vorba din cate mi-a fost dat sa aud. Nu cred ca am cunoscut inca un om care sa vorbeasca atat de repede, in orice limba. In japoneza mi-era cu atat mai greu sa tin ritmul. Deci, probabil si sub regretul refuzului anterior, mai intai am raspuns (Daaaaaa!), dar abia dupa ce m-am urcat in masina am inteles si ce m-a intrebat. "Eh asta e," mi-am zis, "am mers deja 30 km, e OK. Ma descurc eu cu restul maine."
Asta am si facut, cu atat mai mult cu cat femeia locuia in Aioi, cu vreo 10 km in sens opus fata de directia mea de mers. Ma uitam pe geam la toate locurile prin care tocmai trecusem, cu oaresicare strangere de inima, pana cand tanti asta a mea (o cheama Junko, dar ii vom spune
Okaasan) face o stanga si merge spre munti. Locuieste intr-o casa micuta, intr-un loc in care sunt fix doua strazi si o gramada de munti. Nu aveam nici macar retea sa o sun pe maica-mea sa-i spun ca sunt bine.
Evident ca in tot timpul asta
Okaasan a vorbit necontenit, la viteza maxima, intr-o japoneza condimentata dupa gust cu tot felul de cuvinte englezesti.
- Vai, ce ma bucur! mi-a zis. De cand te-am vazut m-am gandit sa te invit sa stai la mine, dar nu stiam daca ai deja unde sa dormi. Ce ma bucur! Nici nu-l sun pe sotul meu sa-i spun; o sa-i facem o surpriza!
Zis si facut. Am mers la casuta din poveste, l-am cunoscut si pe sus-numitul sot. Ea - 65 de ani, el - 72. Copiii locuiau in casa de peste drum, dar erau fiecare cu treburile lui, asa ca dupa spusele lor, cand mai prind cate un turist confuz pe strazi, mai primesc in gazda. Mai ales acum ca de vreun an
Okaasan s-a apucat de invatat engleza. A scos o poseta plina ochi cu cartonase cu expresii si cuvinte scrise in engleza pe o parte, in japoneza pe cealalta. M-a apucat nostalgia cand le-am vazut - cate de-astea n-am si eu acasa cu
kanji!
- Si invat din ele, imi zice. Acum nu le mai repet chiar pe toate mereu, ca s-au strans multe, dar repet in fiecare zi. Si il mai invat si pe el - arata spre sot - dar el nu prea le tine minte. Insa mai conversam asa... el ma intreaba
"What time shall we have dinner tonight?", iar eu ii raspund
"It`s up to you!". Asa ca m-am bucurat atat de mult cand te-am vazut. "Ah, uite un
gaijin-san," m-am gandit, "ce bine ar fi sa vina la noi."
Stai... stai asa. Cum?
Gaijin-san? Aaaaaahahahahahaha! E prima oara cand am auzit asta. Cuvantul ar fi
gaikokujin. Inseamna strain, om din alta tara. Pe vremuri se folosea
gaijin cu sens peiorativ. Se foloseste si acum, mai mult decat varianta sa mai lunga, dar intre timp,
gaijin nu prea mai are sens peiorativ. Cred. Daca vi se adreseaza cineva asa, ghidati-va si voi dupa intonatie. In orice caz, impresia mea e ca nu mai e folosit cu conotatie negativa, dar... sa-i puna sufix de politete?! Habar n-am daca este ceva practicat sau nu; asa cum ziceam, e prima oara cand aud asta. Dar suna simpatic tare. M-a distrat teribil.
In mare, mi-a fost destul de greu sa vorbesc cu ea. Nu ca n-as fi avut loc de ea. Daca deschideam gura sa scot un cuvant,
Okaasan se oprea din iuresul ei inflacarat si astepta cuminte sa spun ce am de spus. Problema era ca la asa o viteza de vorbire, este si un flux mare de informatii pe care pur si simplu nu reuseam sa-l procesez suficient de repede. Plus ca ocazional aparea cate un cuvant pe care ori nu-l stiam, ori nu mi-l aminteam, ori nu-l desluseam din diverse cauze. Asa a fost si cu
sandaringu.
- Si nu ti-a fost greu pe drum? m-a intrebat la un moment dat. Ai vazut ce-a mai plouat azi. Au fost chiar si
sandaringu.
Sandaringu, sandaringu, sandaringu... Ce Doamne-iarta-ma mai e si asta? Imi dadusem seama intre timp ca se voia a fi in engleza, dar nu reuseam deloc sa inteleg. Asa ca incearca si ignoranta de mine sa se informeze:
-
Sandaringu? Nu inteleg.
- Da, da,
sandaringu!, si in loc sa-mi spuna cuvantul in japoneza, imi explica onomatopeic: paaaaam, paaaaam!
Sandaringu!
- Aaaaa, da, da. Sigur, sigur, zic zambind impaciuitoare.
Am lasat-o balta. Nu intelesesem, dar stiam ca aveam sa ma prind candva. In primul an de facultate am avut o profesoara japoneza, care ne vorbea si in engleza si in japoneza - dat fiind ca pe-atunci noi nu stiam nici macar o bobita de japoneza. La vremea respectiva mi-a luat mai bine de un semestru sa inteleg ca
rikuganaiz era de fapt
recognise. Si profa noastra vorbea bine engleza! Dar, na, unele cuvinte sunt mai greu de pronuntat. Asa ca
sandaringu putea fi orice. M-am prins in ziua urmatoare, la micul dejun, cand a mentionat
sandaringu in aceeasi propozitie cu ploaie... din nou.
THUNDER, e
thunder, thunder!! Folosit ca adjectiv (desi trebuia sa fie substantiv), deci
thundering... carevasazica
sandaringu! Iuhuuuu, inca o victorie pe lista!
 |
| Okaasan si festinul. |
|
A fost o zi foarte buna. Pret de o secunda mi-am facut griji ca tot vorbind asa, o sa ne intindem pana tarziu in noapte, iar eu eram in picioare de la 5. De-ndata ce-a strans masa si de parca mi-ar fi citit gandurile, mi-a zis
- Acum sa te culci, da? Te rog sa te odihnesti, sigur esti obosita. Mai vorbim maine.
S-au retras amandoi in camera lor, iar pe mine m-au lasat intr-o alta camera, unde imi pregatisera un
futon cu asternuturi curate. Era ora 6 seara, inca atat de devreme. Asa ca am petrecut restul serii tolanita, citind din "Gaijin" (ha!) pana tarziu.
Dimineata, am mancat iar impreuna, apoi
Okaasan m-a dus cu masina la gara, de unde urma sa merg spre Okayama, iar apoi direct in Shikoku. Mi-ar fi placut sa pot petrece putin timp in Okayama. Din pacate, ultimele zile din traseu au fost contracronometru, iar eu cand intru in cursa cu timpul imi schimb total perceptia si concentrarea: eram fixata pe ideea ca trebuie sa ajung in Shikoku cat mai repede, deci faptul ca mi-ar fi placut sa vizitez Okayama a picat in plan secundar, iesindu-mi cu totul din minte in scurt timp. Cu toate astea, e ceva care mi-a atras atentia in gara Okayama: un tren. Nu stiu de unde venea si incotro se ducea, nu stiu pentru ce era. Si nici n-am apucat sa-i fac poza, pentru ca doar a oprit in fata mea si a plecat, lasandu-ma cu cura cascata si cu balute scurgandu-se incet spre podea. Trenul asta avea un loc de joaca in ultimul vagon. Nu erau locuri de stat acolo. Doar tobogane cu bile si tot felul de jucarii atarnate peste tot. Nu parea sa fie nimeni in el atunci. De ce, nu stiu. Ca doar era un fel de paradis pe roti.
Pana sa ma dezmeticesc, a venit si trenul meu si dusa am fost spre Shikoku. Am coborat din tren la Sakaide si pentru prima oara, nu-mi era foarte clar ce aveam de gand sa fac, unde sa ma duc si mai ales, unde sa dorm. Nu mai fusesem niciodata in Shikoku, dar auzisem povesti: ca e frumos tare, dar e mai mult rural, ca sunt munti, ca sunt temple, ca e aia, dar nu cealalta si tot asa. M-am oprit la un
konbini pentru
wi-fi si cafea, am facut ceva calcule si am inteles ca nu-mi ajugea timpul sa merg tot drumul pana la Imabari, asa ca intr-una dintre zile tot ar fi trebuit sa iau trenul din nou. De ce sa mai aman, nu? Daca tot m-am dat cu trenul azi, hai sa termin cu asta tot azi. Cu atat mai mult cu cat urma sa merg pana la Kanonji si nu aveam unde innopta acolo. "Bun, uite cum facem, Prietene: mergem pana la Kanonji si de acolo luam trenul pana la Niihama, unde exista un internet cafe numit Funky Time."
Cat am pregatit calatoria in Bucuresti, am cautat online lanturi de
internet cafe-uri si am vazut poze, am studiat oferta de servicii, listele de preturi si locatiile, ca sa-mi pot face o idee cu privire la ce ma astepta acolo. Dar nu intalnisem acest Funky Time deloc. Conform planului meu initial, trebuia sa traversez spre Shikoku prin alta parte si ajungeam direct in Imabari, fara sa mai trec prin alte orase. Poate Funky Time exista numai in Shikoku, poate e nou deschis sau poate nu exista in zonele in care am fost eu pana acum. Cert e ca pe pagina lor de internet nu apare mare lucru. Adresa si... cam atat. Am vazut o singura poza cu una dintre cladirile lor si asa mi-am dat seama ca sigur este deschis non-stop, ceea ce inseamna ca se poate innopta acolo. In rest, nu dadeau niciun fel de informatii despre servicii sau poze cu interiorul. Asa ca tot drumul spre Niihama mi-am facut griji. Daca e vreun local fantoma si te pomenesti ca n-am unde dormi? Daca e altfel decat celelalte
internet cafe-uri si nu se poate innopta acolo? Daca, daca, daca, de o mie de ori daca, de parca Shikoku era pe alta planeta decat Japonia si totul era un mister inspaimantator.
Evident si ca de obicei, mi-am facut griji degeaba. Am plecat pe la ora 11 din Sakaide, iar pana la 5 si jumatate mersesem 20 si ceva de kilometri. Am facut o pauza la un
konbini si cat ma pregateam sa plec iar, s-a oferit o doamna sa ma lase cu masina. Era cu mama ei si cu cele doua fetite gemene. M-au dus pana la gara Kanonji, iar pe drum am vorbit intr-una, ca fetele, despre tot felul de nimicuri. Cele mici in special erau curioase despre scolile din Romania si despre cat dureaza vacanta de vara la noi, pentru ca ele nu au decat o luna de vacanta, iar aceea se apropia rapid de final:
- O sa fie un iad!! se plangea cea mai vorbareata dintre ele. O sa avem iar teme toata ziua.
Iata. Iadul e la fel pentru toata lumea. Inca un mister rezolvat cu succes.
Cu ajutorul lor am ajuns la Kanonji la ora 6.
- Prea devreme, prea devreme. Sa mai mergem un pic!
Un pic a insemnat inca o statie de tren, adica vreo 6 kilometri pana la urmatoarea gara, Toyohama. Am ajuns acolo pe la 7 si un pic, exact cand se innopta, si am asteptat cumintica trenul, facandu-mi de lucru cu "Gaijin". Drumul cu trenul a fost in regula. Putina lume, exagerat de frig inauntru. Am incercat sa-mi fac dintii sa clantane fara zgomot si am rezistat calatoriei fara sa fac turturi. Apoi, am mai avut ceva de mers pana la
internet cafe, dar a fost destul de usor de gasit. Si cand l-am vazut, am rasuflat usurata. Era o cladire mare, era deschis non-stop, se putea ramane peste noapte. Dupa ce am si intrat, m-am indragostit. Era de parca oamenii care au deschis Funky Time au fost mai intai calatori pe la toate celelalte internet cafe-uri si l-au deschis pe al lor tinand cont de toate minusurile celorlalte. Ceea ce probabil au si facut. Si celelalte erau OK, insa unul avea separeuri spatioase, dar nu avea dus. Altul avea dus, dar nu avea wi-fi pentru dispozitivele clientilor. Altul avea wi-fi, dar nu avea cabina telefonica. Si tot asa. Ei bine, Funky Time le are pe toate. Dus, separeu confortabil, wi-fi, cabina telefonica, lumina slaba si fara muzica in camera pentru internet noaptea. Avea chiar ceva in plus: dulapioare cu cifru unde sa-ti poti lasa lucrurile, ca sa nu le mai tii cu tine in separeu. M-a durut putin inima la gandul ca urma sa dorm fara sa-mi strang Prietenul in brate. Dar nu prea tare.
- Iar aici va puteti lasa bagajele, imi zice baiatul de la receptie, facandu-mi un tur.
Se uita putin la mine si la Prieten, si continua
- De fapt, s-ar putea sa nu va incapa bagajul. Dar nu prea foloseste nimeni vestiarele astea. Puteti folosi mai multe dulapioare.
N-a fost nevoie. Aveam antrenamentul facut cu
coin lockers din gari. In 2 minute aveam cortul si izoprenul scoase de pe Prieten si aranjate frumos in dulapior si il impingeam cu grija si pe Prieten inauntru, in asa fel incat sa intre usor. In timpul asta toti angajatii se stransesera la receptie si se uitau la mine, pe jumatate admirativ, pe jumatate razand. As fi ras si eu daca eram in locul lor. Fiind in locul meu insa, doar m-am inrosit un pic si mi-am pregatit lucrurile pentru dus. Si la capitolul dus Funky Time a dat clasa celorlalte
internet cafe-uri. In alte parti platesti putin in plus ca sa intri la dus, dar mai platesti inca pe-atat daca vrei si prosop. Aici plateai doar intrarea, in rest ti se punea tot la dispozitie: prosoape, periuta de dinti, uscator de par.
Evident, m-am bucurat nespus cand, incercand sa-mi stabilesc traseul pentru ziua urmatoare, am descoperit ca era una alt Funky Time exact unde aveam eu nevoie. Erau 40 si ceva de km pana la Imabari, cel mai apropiat Funky Time era la 8 km de Niihata, iar urmatorul la 20 km. Perfect. Parca l-as fi pus acolo cu mana mea.
Dimineata am plecat pe la 9, fara graba, stiind ca 20 km se fac usor. Vremea a fost buna, in mare, dar umiditatea mult-mult mai ridicata decat pe insula principala. Sau cel putin asa mi-au indicat alergiile care se ridicasera acum pana pe umeri si ma mancau ingrozitor. Probabil se datora si faptului ca cerul tot ameninta cu ploaia, dar nu parea sa se intample. Cand a inceput sa picure intr-un final, m-am bucurat, dar nu mi-am scos pelerina din rucsac pentru ca stiam ca mi-ar fi agravat alergiile. Plus ca parea sa fie o ploaie trecatoare. Chiar a fost, insa pana sa treaca, s-a transformat din picurat in rapaiala, iar in maxim 2 minute am auzit strigate in urma mea:
- Ma scuzati, ma scuuuuzzzzaaaaati!
O femeie alerga dupa mine cu o umbrela deschisa deasupra capului si alta inchisa in mana. Mi-a intins cea de-a doua umbrela si mi-a pus-o in mana zicand:
- V-o daruiesc, asa ca va rog sa o folositi.
Si a fugit inapoi spre locul unde oprise masina, inainte sa apuc sa zic ceva. Aveam si o umbrela in rucsac, dar era dintre cele mici, pliabile. Umbrela primita era dintre cele mari de tot, de forma unui baston, care ma acoperea cu tot cu Prieten, fara probleme. Se gasesc multe umbrele extrem de frumoase in Japonia. Mi-era putin ciuda gandindu-ma la umbrela in forma de sabie de samurai pe care am vazut-o in Nara. Cu greu m-am abtinut sa-mi cumpar una, constienta fiind mereu de greutatea bagajului meu si de faptul ca orice cumpar, car. Simplu. Si uite acum, vrand-nevrand, aveam o umbrela mare. Nu e sabie de samurai, dar e frumoasa. Alba cu flori de cires. Sper sa nu o uit pe undeva.
Ploaia s-a oprit in cateva minute, am gasit o metoda sa-mi prind umbrela de rucsac si mi-am vazut mai departe de drum. Am profitat de fiecare Family Mart iesit in cale, intrucat
konbini-urile deveneau din ce in ce mai rare. Si ma rugam pentru un 7/11, pentru ca aveam nevoie sa scot bani de pe card, iar treaba asta nu se poate face oriunde in Japonia, cand ai un card international. Cu atat mai putin cand ai un Mastercard. De la 7/11 pot scoate bani, nu degeaba e preferatul meu. Cu vreo 5 km inainte de destinatie, apare si mult doritul 7/11. Ma grabesc spre el, intru in magazin si din reflex, primul lucru pe care il fac e sa ma conectez la wi-fi. Vezi sa nu. Iata unul dintre acele putine magazine 7/11 care nu avea retea wi-fi.
- Pai atunci nu mai pierd vremea pe-aici, nene. Gata, plec.
Mi-am luat Prietenul in spinare si am plecat imbufnata. Cu 1 km inainte de destiantie mi-am amintit ca nu scosesem bani. Iar la
internet cafe-uri nu accepta plata cu cardul. Ce sa fac? M-as fi enervat, dar nu prea-mi venea, ca nu aveam pe cine da vina, decat pe mine. Trebuie sa existe o solutie, m-am gandit. Am cautat peste tot prin jur. M-am invartit vreo 5 km mergand din magazin in magazin, de la ATM la ATM, fara succes. Pana la urma am acceptat infrangerea si m-am intors spre 7/11-ul lasat in urma, mergand alti 6 km inapoi de unde venisem. Cand am ajuns acolo eram sfarsita, ma usturau talpile si-mi tremurau picioarele. Am scos bani si am hotarat sa iau trenul o statie inapoi la Funky Time. Si exact cand sa ies spre strada, vad si raspunsul nedumeririlor mele: pe gardul magazinului era un anunt mare care informa deschiderea noului magazin 7/11 din zona, pe 15 august. Adica asta la care eram eu. Tocmai fusese deschis cu doua zile inainte. Singurul 7/11 din prefectura. Haha. Ce noroc. Fusese deschis pentru mine, cum s-ar spune, iar eu ca o printesa innebunita numai si numai dupa
wi-fi, l-am ignorat. El saracu´ n-avusese timp sa primeasca si
wi-fi.
M-am intors, asadar, cu trenul la Funky Time, fata de la receptie m-a ajutat sa-mi fac un cocktail de oferte (pachetul special de 3 ore, plus alte 2 ore separat, plus pachetul special de noapte de 9 ore), astfel incat am stat acolo mult si bine, m-am relaxat si am dormit tun.
Rezumat:
Ziua 51
aproximativ 30 km
12 fluturi numarati pe drum
Ziua 52
32,63 km
42.017 pasi
timp efectiv de mers: 5h 46min
18 fluturi
Ziua 53
aproximativ 33 km
25 fluturi
