Zilele cand am tacut (II)

Ziua 24 in Japonia si a unsprezecea zi de mers

Despre gospodine si orhiDee

20 Iulie 2014, ora 4:45 a.m. - prima oara in viata mea cand m-am trezit vorbind japoneza. Si nu m-am trezit pur si simplu, am sarit cat colo, turuind discursul din seara anterioara:

- Imi cer scuze, ma scuzati, am intrat in incurcatura ieri seara, se facuse noapte, iar eu gresisem drumul, si am intarziat, si n-aveam unde sa merg si am rugat pe cineva sa ma lase sa dorm aici...

Nimic coerent. Doar ce mi-a iesit pe gura instinctiv cand a intrat primul client in spalatoria in care dormeam eu, trezindu-ma fara sa vrea. Adica, stai asa. Cum? Primul client? La 4:45? Da. Probabil asta inteleg femeile din Japonia prin "gospodina adevarata": sa-si spele rufele inainte de ora 5 dimineata, la o spalatorie care oricum se deschide la 7.

- A, nu-i nimic, imi zice. Stai linistita, culca-te la loc.
- Imi cer scuze!
- Nu, nu. E-n regula. Ai venit pe jos, nu?

Ha! Pesemne ma vazuse bantuind pe strazi cu o seara in urma.

- Da.
- Hai, culca-te la loc. Dar sa stii ca o sa faca galagie masina, imi pare rau.

Si a plecat. N-aveam de gand sa mai stau nici eu. Acum intelegeam ce incerca sa-mi spuna tanti care ma lasase sa innoptez aici: clienti vechi, de-ai casei, stiau ca usa automata ramane descuiata si veneau sa-si spele rufele oricand. Adica la 4 dimineata. Interesant. Groaznic, dar interesant.

Mi-am strans lucrurile si am plecat. M-am consultat cu Marco si am aflat ca drumul cel mai convenabil si mai scurt era 362, pe care trebuia sa-l tin drept pana in fata garii Toyokawa. Vreo 20 si ceva de kilometri. Parfum... ar fi fost daca aveau voie si pietonii pe-acolo! Povestea vietii mele. Alt drum spre Toyokawa, si singurul in afara de 362, era ceva mai ocolit, prin satuce, prin munti. Nimic nou sub soare.

- Hai pe asta mai ocolit, doar am timp!

Am mers pe drumulete si alei, printre case, printre tufe, printre copaci. Vreo 8 km, nu mai mult. Pana cand ma anunta Marco victorios ca urmeaza un traseu de drumetie. Ha, ha, ha! Bine, ma! Bine ca ma scoti iar in salbaticie. Hai, cat de rau poate sa fie? Mai rau ca Hanazawa? Nu cred. De fapt n-a fost rau deloc. Pentru ca n-a fost. Am ajuns in locul cu pricina si nu era niciun drum, nicio poteca. Era doar un zid care delimita curtea cuiva. Dincolo de zid, o sosea. Dincolo de sosea, un munte. M-am intors din drum, incurcata, incercand sa gasesc o solutie. Ma opresc la niste oameni care munceau, incarcau si descarcau ceva din si in niste camionete. Ii vazusem si mai devreme, dar nu ma gandisem sa-i intreb despre traseu.

- Nu va suparati, ma puteti ajuta? Vreau sa ajung la Toyokawa, iar pe harta apare drumul asta. Dar nu-l gasesc.
- Aaa! Pe asta? Pai, da' asta nu mai exista de mult. Nu mai e acolo.
- Ah.
- La Toyokawa ajungi pe 362.
- Da, dar credeam ca nu e pentru pietoni.
- Nu e pentru pietoni, nu. E periculos. Vezi muntele ala?
- Da.
- Dincolo de muntele ala e Toyokawa. E aici, aproape, dar dupa munte. Asta inseamna ca 362 trece printr-un tunel destul de lung. Pietonii n-au voie acolo.
- Ah... ce sa fac atunci?
- Hai ca te ducem noi pana mai aproape de drum, sa-ti fie mai usor. Uite, ia si o sticla cu apa rece, pune-ti bagajul aici, in spate, si te duc eu.

Cel mai in varsta dintre ei se urca la volan si mergem. Dat fiind ca tocmai imi spusesera ca 362 nu e pentru pietoni, am crezut ca stie el alt drum si ca ma duce acolo. Opreste la un moment dat, imi spune sa am mare grija, ii multumesc si ma dau jos din masina. Ma uit in jur. Eram exact pe 362. Ne luam la revedere, ii fac cu mana si plec in directia pe care mi-o indicase mai devreme, incercand sa las impresia ca stiu exact ce fac.

In realitate nu eram deloc sigura de ce faceam, dar am vazut ca aveam trotuar si ca drumul parea in regula de parcurs, cel putin inca o vreme de-acum inainte. Merg acum, imi fac griji mai tarziu. Drumul s-a dovedit a fi chiar foarte bun. Intr-adevar, tunelul a fost singura portiune care mi-a dat palpitatii, dar asta doar pentru ca era lung de vreo 3 km si o perioada destul de lunga nu i-am vazut capatul, ceea ce m-a facut sa ma simt putin sufocata, sa respir mai greu. Dar era marginea de siguranta pe care puteam merge fara probleme, asa ca am scapat ieftin. Cum am iesit din tunel am avut trotuar, iar drumul s-a desfasurat lin si fara evenimente. Aveam sa fiu in Toyokawa la ora pranzului! Lux! Tot ce vedeam si ce visam era o binemeritata vizita la onsen.

L-am lasat pe Prieten la gara si am pornit in cautarea visului - onsen-ul. Desi eram disperata dupa o baie, instinctele mele au luat-o razna cand am ajuns in centrul orasului, in fata unei mari treceri de pietoni care ducea spre niste ziduri inalte. Clar era ceva de vizitat acolo, ceva care ma chema la el.

- Mai am o gramada de timp. Merg sa vad ce-i acolo intai, apoi caut onsen.

Era Toyokawa Inari, un templu mare, extrem de frumos, salasluit de o zeita calare pe o vulpe alba. Asa ca tot templul era plin de statui cu vulpite. Mi-ar fi parut rau sa ratez asa ceva, deci instinctele mele au functionat corect. Din nou.

Se vede si taraba doamnei cu pricina, in stanga.

Vulpite, peste tot vulpite!!

Dupa ce am vizitat templul, am aruncat o privire si la tarabele oamenilor care vindeau tot felul de nimicuri la intrare. M-am oprit la o batranica simpatica rau, care a intrat in vorba cu mine si, dupa ce m-a descusut bine-bine, s-a oferit sa ma duca dumneaei cu masina la un onsen. Am ajutat-o sa-si stranga lucrurile, apoi ne-am urcat in masina si am plecat. Pe drum am mai vorbit destul de mult - era foarte vorbareata, vesela si, mai ales, bucuroasa sa afle lucruri noi despre alte tari, pentru ca nu avusese niciodata sansa sa calatoreasca. In final, m-a lasat in fata onsen-ului si a vrut sa-mi daruiasca o palarie. Cum aveam deja una, mi-a platit intrarea la bai.

Despre onsen nu ar fi mare lucru de zis, in mod normal. Decat ca este MINUNAT!! Mi-ar placea sa fie ceva practicat si la noi. Suficient de practicat incat sa existe in fiecare oras. Pe scurt, la onsen mergi sa faci baie. In functie de local, ai mai multe tipuri de bai intre care sa alegi. La multe dintre ele, exista bai atat in interior, cat si afara. Sa stai intr-o cada cu apa fierbinte, sa privesti cerul instelat... Relaxare totala. E tot ce-am de spus despre onsen in general.

In particular, la acest onsen exista si o baie afara, in curte, cu apa fierbinte si multe-multe orhidee. Pentru cine nu stie, orhideele sunt florile mele preferate. Florile, nu plantele. Nu ma descurc deloc cu plantele in ghiveci tinute in casa. Nu mi-a supravietuit niciuna. Dar dintre flori, orhideele imi plac cel mai mult. Asa ca asta a fost un moment de retinut pentru mine: Deea Orhideea in baie, intre zeci de orhidee, afara, intr-o zi senina si calduroasa.

Japonia imi tot indeplineste vise pe care nu stiam ca le am.

Rezumat

aprox 30 km
36 de fluturi vazuti pe drum (!!)

Zilele cand am tacut (I)

Stiu ca am povestit deja despre drumul spre Yokkaichi, care s-a intamplat dupa Nagoya, dar as vrea sa revin putin asupra zilelor care au urmat plecarii din Hamamatsu, pentru ca au fost destul de simpatice. Voi imparti povestea in doua sau trei postari, ca sa nu fie exagerat de lunga. Sa facem, asadar, un salt inapoi in timp...


Despre Lacul Hamanako, spalatorie si apeluri urgente

Ziua 23 in Japonia si a zecea zi de mers 

Dupa cum poate tineti minte, in ultima noapte petrecuta in Hamamatsu m-am bucurat de luxul cazarii la hotel. Si pentru ca am vrut cu adevarat sa ma bucur de el si sa profit pana la ultimul minut, am plecat la drum destul de tarziu, dupa ora 10. Ca sa fac si eu un dus cald, sa-mi strang lucrurile in tihna, sa iau micul dejun la masa, nu pe bordura. Motive rezonabile, cred eu.

Dupa check-out am plecat, in sfarsit, si am mers destul de lin pana la iesirea din oras. Facusem vreo 8-9 km, era putin mai devreme de ora la care ma opresc sa iau pranzul de obicei, dar m-am vazut nevoita sa iau o pauza. Atat Marco (navigatorul), cat si hartile scoase de pe Google Maps imi aratau ca ar fi trebuit sa traversez Lacul Hamanako pe un pod. Minunat! Ce vreau sa spun este ca ar fi fost minunat daca podul respectiv nu era o autostrada. Ce sa fac, ce sa fac? In aer se simtea miros de ploaie, eu nu stiam incotro sa o apuc, deci era rost de oprire. Din fericire, pe partea dreapta se inalta falnic, ca peste tot in lumea asta, un McDonald's. Intru, imi iau un McFlurry si ma apuc sa studiez harta. La nici 10 minute, incepe sa tune si sa fulgere. Sincronizare perfecta! Nu parea să fie decat o ploaie trecatoare, asa ca n-avea sens sa ma aventurez afara inainte sa se termine. Am asteptat.

Pana sa se duca rapaiala, am apucat sa gasesc un drum care ocolea lacul. Facand asta, nu mai avea rost sa ma duc spre Kosai (care era destinatia mea pentru ziua respectiva), pentru ca as fi ocolit mult. Ma simteam bine, eram odihnita, asa ca am hotarat sa merg direct spre Toyokawa (destinatia din ziua urmatoare), chiar daca distanta era cam mare. Pana si vremea era perfecta acum. Toate semnele indicau ca am luat o hotarare buna, nu? Nu! Va spun si de ce. Pornisem tarziu la drum, luasem deja o pauza destul de lunga, iar in Japonia se intuneca la exact 19:30. La 19:15 e inca lumina, la 19:25 parca simti ca ceva nu-i in regula, la 19:30 - BAM! - bezna.

La vremea respectiva nu am luat in calcul detaliile astea. Am ocolit lacul, m-am bucurat de priveliste (nori oglindindu-se in suprafata lui lina - minunat, mi-a placut enorm!). Am trecut prin orasele unde oameni care se pregateau de matsuri mi-au facut cu mana zambitori. Ba chiar am trecut pe langa copii marsaluind si cantand la taiko si la fluier - probabil tot repetitii pentru matsuri.

Pana sa mi se stearga ranjetul de pe fata (rezultatul bucuriei de a vedea copii pregatindu-se pentru matsuri), s-a lasat noaptea. Ups... eram intre orase. Inca 26km pana la Toyokawa, dar bezna pe strada. Nu inteleg care e treaba cu lumina stradala in Japonia, pentru ca daca privesti in sus spre felinare, parca lumineaza, dar pe strada e mereu intuneric. Cel putin in orasele mici, sau intre orase, unde nu sunt reclame luminoase uriase la tot pasul. Sau poate ar trebui sa-mi schimb eu ochelarii. Sau macar sa incep sa-i port.

In orice caz, sa merg pe intuneric pana la Toyokawa nu era o idee buna. Nu stiam cum era drumul, nu puteam sa risc. Dar nici nu aveam unde innopta acolo unde eram. Am scos lumina frontala din rucsac si am continuat sa merg o vreme, incercand sa gasesc un orasel unde sa ma pot opri. Dat fiind ca nu mai gasisem wi-fi de cateva ore bune si n-aveam cum sa caut repede pe internet cea mai apropiata localitate care sa aiba un hotel/hostel/ceva, m-am ghidat dupa indicatoare. Dintre toate optiunile (nu erau decat vreo 2, 3), Mikkabi era singurul care-mi suna cumva, imi facea intuitia sa miste un pic. Ma consult cu Marco, vad ca Mikkabi are si o gara. Gata, adjudecat, acolo merg! Parea sa fie OK, mai mare decat celelalte din jur. La o adica puteam chiar sa iau trenul spre Toyokawa. Salvare, uraaaa!

Nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca lucrurile stateau cu totul altfel. Mikkabi este un mic oras turistic. Mic de tot. Bun, bun... trebuie sa existe o solutie. M-am oprit la un han sa intreb cat costa cazarea - nici vorba, era plin. Fie, ma duc la gara, iau trenul spre Toyokawa! Cand am ajuns acolo - dezamagire totala. Gara despre care vorbeam era atat de micuta, incat cu greu mi-a venit sa cred ca era gara. Si asta pentru ca singura linie de tren care trecea pe-acolo nu facea decat sa uneasca cele cateva orasele la fel de mici din jurul Lacului Hamanako. Pe linia asta mergeau numai trenuri cu un vagon. Unul! Toyokawa iese din discutie. Dar nu puteam sa orbecai asa pe strazi, trebuia macar sa gasesc wi-fi ca sa pot cauta repede si eficient pe internet. Plecand de la gara, nu merg nici 3 minute, ca vad mare cat o zi de sarbatoare, semnul 7/11. Aleluia! Internet! Grabesc pasul in directia respectiva, scot telefonul, dau sa ma conectez la wi-fi: "7SPOT network out of reach." Aha. Pacat. Magazinele 7/11 au wi-fi de cele mai multe ori, dar uneori, foarte rar, se intampla sa nu aiba. Asta a fost a doua oara cand am dat peste un 7/11 fara internet. Prima oara eram intr-o situatie mai putin disperata.

Bun, bun, bun. Regandim situatia. Intru la 7/11, ma duc la toaleta, ma sterg temeinic cu servetele umede pe tot corpul (pe post de dus, vezi-Doamne), apoi ies, imi cumpar ceva de mancare si ma asez, ca de obicei, pe bordura. Stand asa si infulecand, mi-am adus aminte ca vazusem o spalatorie la moneda putin mai jos de gara. Poate era dintr-alea cu program non-stop, cum era cea din Fuji-shi. Deja ma vedeam stand cuminte la masa, scriindu-mi jurnalul intre masinile de spalat. Poate citind din cartea primita de la Eric. Poate chiar - de ce nu? - tragand un pui de somn cu capul pe masa. Suna mirific.

Ma duc acolo, iar fanteziile mele se spulbera inainte sa intru pe usa, cand dau nas in nas cu programul afisat: deschis intre 7:00 si 23:00. Fir-ar!! Re-recanteresc situatia. E ora 21:45. Spalatoria e inca deschisa. Sunt chiar si vreo doi clienti. Langa spalatorie e un konbini. Buuuun. Noul plan: imi spal rufele. Adica, hai sa profit de locul asta unde e lumina, pot sta jos si sunt cat de cat in siguranta. Macar pana se inchide, si vad eu apoi. Cat timp m-am ocupat de rufe, vazand ca exista o canapeluta in camera, mi-a venit alta idee: daca locul se inchide la 23:00, trebuie sa vina cineva sa faca treaba asta. De ce n-as ruga-o pe respectiva persoana sa-mi dea voie sa stau aici pana dimineata?

La ora 22:45 apare si persoana cu pricina, o mamaita. Intra in camera angajatilor, apasa acolo pe niste butoane, da sa iasa, dar inainte:

- Termina-ti linistita de spalat, ca se-nchid automat toate la ora 23. Dar iti termina programul de spalat. Vezi ca se stinge si lumina, si se opreste si usa automata. Te rog sa o folosesti pe cealalta.
- Am inteles, multumesc.

Deja nu-mi mai venea s-o intreb nimic. Mereu fac asa: vreau ceva ce-ar trebui sa cer, dar pana ma gandesc si ma razgandesc, mi se face jena si nu mai cer nimic.

Vocea 1: Eh, lasa. Vezi tu, te descurci.
Vocea 2: Hai, ma, ce naiba!! Cere si tu o data-n viata! Mai ales acum! O sa zica "Nu" - si ce? Ce-ai pierdut?

- Nu va suparati, am o intrebare mai ciudata, imi pare rau.

Am vazut-o cum s-a schimbat la fata, usor surprinsa, usor speriata. Of, vai de japoneza mea, trebuia sa folosesc おかしい, nu へん.... cred. Nici acum nu mi-e clar.

- Stiti, am venit pe jos de la Hamamatsu. Voiam sa ajung la Toyokawa, dar am gresit drumul, am intarziat si m-a prins noaptea. Mi-e frica sa continuu sa merg pe intuneric. Am incercat la han, dar mi s-a spus ca e plin. Se poate sa innoptez aici?
- Nu, nu. Aici nu. Nu se poate.
- Ah...

Se uita un pic la mine. Vede ca nu mint. Nu par periculoasa. Stie ca n-ar fi in regula sa raman pe strazi.

- Stii ce se intampla, zice, eu sunt doar un angajat, nu e firma mea. Nu pot sa hotarasc eu. Daca te las sa stai aici, s-ar putea sa am probleme cu seful meu.
- Ah... am inteles.
- L-as suna, dar e 11 noaptea deja. Mi-am lasat si telefonul acasa...
- Eh, asta e atunci. Mi-am zis sa intreb. Daca nu se poate, asta e.
- Dar esti singura. Mai esti si fata. Noaptea. Uite, eu stau tot in cladirea asta, la etajul 4. Ma duc sa-mi iau telefonul si intreb.
- Da? Multumesc mult!
- Da. Dar daca nu se poate, sa stii ca-mi pare rau.

I-a luat vreo 15-20 de minute sa revina. Intre timp eu mi-am strans hainele, le-am impachetat si mi-am facut bagajul, sa n-o mai incurc pe femeie in cazul in care nu era posibil sa raman. Cand s-a intors, a adus numarul de telefon al unui alt han. Seful ei ii spusese sa incercam acolo, iar daca nu se poate, sa-mi explice care sunt conditiile daca vreau sa raman in spalatorie peste noapte. Hanul respectiv era inchis, proprietarii erau in vacanta - si nu foarte incantati sa fie sunati la 11 noaptea.

- Atunci pot sa ramai, imi spune femeia. Dar depinde la ce ora vrei sa pleci maine. La ce ora voiai sa pleci?

Vazusem programul pe usa. Stiam ca deschideau la 7. Sa nu fiu nesimtita, mi-am zis, sa plec mai devreme:

- Ma gandeam sa plec pe la 6.
- Mai devreme! Va trebui sa pleci mai devreme! Primii clienti vin pe la ora 5, va trebui sa pleci inainte sa vina ei, sa nu te vada dormind pe-aici! E lumina inca de la 4, deci poti pleca linistita inainte de 5!

Nu intelegeam. Spalatoria se deschide la 7, dar clientii vin la 5? Nici n-am comentat, nici n-am intrebat. Nu era locul sa fac pe desteapta.

- In regula, plec pana in ora 5.

Mi-a explicat apoi cum e cu usile. Una avea sa fie incuiata pana la ora 7, cand venea dumneaei sa descuie, dar cealalta, cea automata, ramanea descuiata. Era dezactivata, deci se putea deschide doar cu mana, insa nu o incuia sau bloca niciodata. Cei care stiau de treaba asta, mai intrau si in afara programului.

- Ai grija, ca uneori mai intra clienti de la konbini in timpul noptii. Incearca sa nu atragi atentia prea tare.

OK. A plecat. Mi-am scos sacul de dormit, l-am pus pe canapea. M-am imbracat in pijamale si l-am pus pe Prieten intr-un loc ferit, in asa fel incat sa nu se vada din strada ca e cineva acolo. Din fericire, si canapeaua era intr-un loc ferit.

Din nefericire, la scurt timp dupa ce am adormit, a inceput sa-mi sune telefonul. Nu-l tin pe silent pentru cazul in care familia mea are nevoie sa ma gaseasca urgent. Plus ca m-am laudat la absolut toti cunoscutii mei cu ce fac eu pe-aici. A scapat cineva? Mai e cineva care nu stie? Cine sa ma sune? Ma sunau un el si o ea care aveau probleme de cuplu. Pentru ca atunci cand ai probleme de cuplu pe care crezi ca ti le poate rezolva o a treia persoana, nu mai conteaza unde e persoana respectiva, ce face si, mai ales, pe ce fus orar. A sunat ea. N-am raspuns. A sunat el. N-am raspuns. A dat ea mesaj. A dat el mesaj. I-am rugat pe amandoi sa nu ma mai caute, ca nu e momentul potrivit. Au ignorat cu gratie. Acum, ce sa zic. Ea imi punea niste intrebari incuietoare. El ma ruga sa-i acopar spatele. Eu...? Eu incercam sa dorm intr-un sac de dormit, pus pe o canapea neincapatoare, intr-o spalatorie dintr-un mic oras din Japonia, straduindu-ma sa gasesc o pozitie nedureroasa in care sa pot dormi si rugandu-ma, in acelasi timp, sa nu intre cineva peste mine. As fi ras in hohote de ridicolul situatiei, daca nu eram atat de hotarata sa nu atrag atentia posibililor trecatori de pe strada. Mai baietilor, mai fetelor... daca aveti probleme de cuplu, vorbiti, fratilor, intre voi! Degeaba apelati la altii. Cu atat mai putin la mine. Eu sunt singura tocmai pentru ca nu inteleg nimic din jocurile astea de manipulare reciproca pe care le intretin oamenii de plictiseala in relatii. Sunt tabula rasa la capitolul asta. Le-am facut un favor amandurora in ziua urmatoare si am spus clar si raspicat varianta mea de adevar. Habar n-am ce s-a ales dupa.

Rezumat

29,15 km
40.084 pasi
8 fluturi vazuti pe drum

Statistici și întrerupere de program

Ziua 30 - aproape la jumătate de drum

Iată care este situația spre sfârșitul primei jumătăți de traseu.

- am parcurs la picior (fără a pune la socoteală cât m-am sucit prin orașe în zilele când am "stat"): 421,5 km;
- am mers 13 zile;
- am văzut aproximativ 162 de fluturi pe drum;
- am fost pe munte, pe lângă ocean, printre tufe de ceai și lanuri de orez, prin păduri, prin zone industriale, pe alei, pe drumuri naționale, prin sate, prin orașe;
- am cunoscut 9 oameni care m-au primit în casele lor (gazdele mele);

...dacă-mi mai vin idei, completez lista.

Următoarele două orașe din program erau Kameyama și Iga. Am hotărât să sar peste porțiunea asta de drum și să merg cu trenul direct spre Nara. Înainte să aruncați cu roșii în mine, vă voi explica de ce (apoi promit să încasez și tomatele între felinare):

1. În Kameyama și Iga nu am găsit gazde/internet cafe/cazare;

2. Gazda din Nara mă așteaptă pe 26 Iulie, seara. Eu am întârziat cu programul. Nici nu pot să merg atât de mult într-o zi, nici nu vreau să modific planurile cu ea, pentru că le-am mai modificat de două ori de când vorbim și m-aș simți prost;

3. Sunt în fix aceeași situație de mai sus și cu prietena mea din Osaka;

4. Din Yokkaichi iau un tren spre Ise de dimineață și mă duc să văd Ise Jingu -un templu shinto pe care vreau să-l văd. Plus că vreau să văd Ise. Ambele din motive știute de mine; deja dau cam multe explicații.

Din Ise voi lua un tren spre Nara și gata. Voi sta 2-3 zile în Nara, pentru că gazda mea, Azusa, e super cumsecade și-mi lasă un apartament numai pentru mine. Dar și pentru că am o (re)întâlnire de mult așteptată cu un bărbat bine, înalt de vreo 15 metri (aproape).

Mai apoi reiau mersul pe jos până în Osaka, unde - surpriză! - mă opresc iar câteva zile.

Dezamăgiți? Să vină roșiile!!

De mână cu colegul meu de școală

Singurul lucru pe care-l știam despre călătoria mea înainte să plec era că habar n-aveam la ce să mă aștept. Din punct de vedere fizic, s-a dovedit a fi complet diferit de felul în care a reacționat corpul meu când l-am supus la efort fizic prelungit în trecut. Pentru că, de fapt, n-afost niciodată atât de prelungit ca acum. M-am tot plâns ba de una, ba de alta; pe altele le-am ținut pentru mine. E un întreg proces, durerea și rănile se tot schimbă de la o zi la alta. Din fericire, asta nu e o problemă pentru mine. Atâta vreme cât nu e ceva major și îmi pot continua drumul, nu mă deranjează foarte tare.

Din punct de vedere psihic, mi-am dat seama abia azi că nu știu dacă eram pregătită pentru drum. Au fost momente când mi-a fost frică sau mi-a lipsit încrederea, dar le-am văzut ca pe niște reacții normale în contextele respective.

Azi a fost diferit. Mergeam agale pe un pod dintr-acelea mari, peste un râu, de asemenea mare. Ascultam muzică și mă uitam după nori, când - de nicăieri - mi-a venit gândul:

- Oare câți oameni s-au sinucis de pe podul ăsta?

M-am uitat în jos, peste balustradă.

- Nu e foarte înalt, dar la curenții care sunt pe-aici, nu-i un loc rău.

M-am oprit când mi-am dat seama ce vorbeam în capul meu. Și gândurile mele s-au dus țintă spre Luca. Ar fi fost ziua lui săptămâna asta. Am simțit că mă sufoc, am început să suspin și să plâng, deși de la căldură nu mai știam dacă ce-mi curge pe față sunt lacrimi sau e transpirație. Am luat-o din loc, punându-mi mai bine ochelarii de soare pe nas, ca să nu-mi vadă cineva fața, să creadă că mi-a venit rău și să oprească.

Am mers în continuare, dar n-a mai fost la fel. Luca n-a mai plecat. A fost lângă mine la fiecare pas, până la sfârșit. O vreme am tot suspinat înăbușit, dar pentru că imaginea lui îmi apărea zâmbind, m-am liniștit până la urmă și l-am acceptat. Măcar aveam cu cine mă plimba.

N-are nicio legătură cu călătoria mea, dar simt nevoia să spun asta. Dacă știi pe cineva care dă semne că ar avea gânduri sinucigașe, nu-i întoarce spatele. Dacă tu însuți simți că ești într-o situație disperată, fără ieșire, te rog să reziști. Fiecare zi pe care ai dus-o la bun sfârșit e o izbândă, iar fiecare izbândă e o piatră la temelia unui caracter puternic, care-ți va fi sprijin în zilele grele și te va purta spre cele senine. Știu că pare greu de crezut acum, dar vor veni și cele senine.


31.92 km
41.559 pași
5h 43min - timp efectiv de mers
Aprox 8h - timp total
8 fluturi

Despre șapte pe unșpe

Așa cum am fost întrebată despre internet cafe -uri sau manga kissa, am primit și ieri o întrebare despre veșnic-lăudatul 7/11. De data asta, întrebarea a venit de la mama mea:

- Deci șapte pe unșpe e un magazin?

"Șapte pe unșpe", hehehehe... Am tratat întrebarea cu seriozitate maximă, dar m-am distrat copios în sinea mea (Bună, mami!). Amândoi părinții mei sunt foarte simpatici, à propos. În caz că vă întrebați.

Pentru cei care nu cunosc fenomenul, iată ce i-am răspuns:

Da, simplu spus, șapte pe unșpe e un magazin. Mai precis, este un convenience store, sau konbini - prescurtat în japoneză. 7/11 (citit "seven/eleven") este doar unul dintre lanțurile de konbini din Japonia. Printre cele mai răspândite, în afară de 7/11, sunt Family Mart, Lawson, Circle K, Ministop...

De ce ne plac konbini -urile? (Dacă aveați nevoie de informații despre konbini probabil n-ați avut ocazia să intrați într-unul încă, dar va trebui să mă credeți pe cuvânt - NE PLAC!) Pentru că într-un konbini găsești de toate într-un spațiu restrâns. Și când spun "de toate", mă refer la orice de la mâncare (gătită sau nu), caiete, chiloți, pelerine de ploaie, până la servicii de genul ATM, poștă, fax, fotocopiator, printer digital. Cele mai multe dintre ele au toalete pe care le poți folosi gratuit, indiferent dacă ai cumpărat ceva din magazim sau nu.

Unele dintre ele au și rețea wi-fi. Poate părea greu de crezut, dar în Japonia e destul de greu de găsit wi-fi. 7/11 e preferatul meu pentru că are rețea wi-fi care poate fi folosită timp de o oră la fiecare conectare. Nu au wi-fi chiar tooooaaaate 7/11-urile, dar majoritatea are. Până acum, pe drumurile mele, am întâlnit două magazine 7/11 care nu aveau wi-fi. FamilyMart mai are wi-fi, dar trebuie să ai un cont făcut online înainte să te conectezi prima oară la ei, și ești limitat la 20 de minute, de maxim 5 ori pe zi. Sau 3...? Nu mai știu exact. Teoretic, poți folosi wi-fi și la Lawson sau Circle K, dar eu n-am reușit. La Lawson cereau tot cont și să ai aplicația lor instalată pe telefon/tabletă. Am făcut tot ce mi-au cerut, dar nu am reușit să mă contectez niciodată. Între noi fie vorba, oricum nu prea-mi place Lawson, nu știu de ce. La 7/11 nu-ți trebuie nici cont, nici aplicație. Telefon să ai și ești binevenit pe wi-fi-ul lor. :-)

Partea bună (de parcă n-aș fi zis deja destule) la aceste konbini este că sunt deschise non-stop, toată ziua, tot anul. Și țin la exprimarea pleonastică, pentru că în România am văzut de mai multe ori magazine non-stop închise de Crăciun. Partea și mai bună este că găsești konbini peeeeeeeeste tot. Aproximativ. Pe drum spre Gotemba nu prea erau. Și nici pe munte, în drum spre Shimada. Dar, hei!, în România nu sunt deloc! Faptul că le am aici, îmi face călătoria mult mai ușoară. Poate suna ciudat, dar mie konbini și 7/11 în special, au început să-mi dea un sentiment de 'acasă'. Firma luminoasă se vede de departe și e mereu aceeași, știu că acolo găsesc relaxare, mâncare și posibiliatea de a lua legătura cu familia mea. Numai gândul că mă apropii de un 7/11 mă face să mă simt mai bine, în special când sunt la drum lung.

Șapte pe unșpe, mare și luminos, să-l vadă blonda de departe

Ca acasă - masa de prânz, cumpărată din 7/11, înfulecată cu poftă pe bordură

Despre paranoia, arsuri și români

Zilele douăzeci și unu și douăzeci și doi

A douăzeci și una zi în Japonia a marcat și a opta zi de mers. Am mers din Omaezaki spre Hamamatsu. Am plecat târziu din Omaezaki pentru că gazda mea de-acolo, Shiho, mi-a spus că are dimineața liberă și s-a oferit să mă coafeze. Am tendința să mă concentrez pe kilometri și timp, de parc-aș fi într-o competiție. Dar nu sunt. Nu concurez cu nimeni. Nu m-a trimis nimeni să cuceresc vreun trofeu. Adevărul e că până la urmă, sunt în vacanță. Că mi-am propus să parcurg pe jos 1000km este de asemenea adevărat, dar în primul și în primul rând, sunt în vacanță. Uneori trebuie să-mi reamintesc lucrul ăsta. Asta am făcut și înainte să plec spre Hamamatsu. Mi-am reamintit că interacțiunea pe care o am cu Oamenii pe care îi întâlnesc este mai presus de numărul de kilometri sau termenul limită auto-impus pentru ajungerea la destinație.

Așa că am mai stat cu Shiho și m-am bucurat de timpul petrecut cu ea. Am lăsat-o să mă coafeze, apoi am coafat-o și eu pe ea. Ca-ntre fete. Până să plec, trecuse deja de ora 11. Din fericire, de la salonul lui Shiho am făcut dreapta de două ori, iar apoi n-a trebuit decât să țin drumul drept vreo 30km. Ultimii 10km erau prin oraș, dat fiind că Hamamatsu este un oraș destul de măricel. A fost un traseu plicticos si repetitiv. Acelasi drum, acelasi tip de cladiri rasareau stanga-dreapta, eu aveam acelasi ritm si doar mergeam inainte. La un moment dat mi-am spus ca trebuie sa incetez sa ma plang de plictiseala, pentru ca e o pauza binevenita, pana la urma. Doar cu cateva zile inainte tipam ca o apucata in creierii muntilor, iar acum e.... plictisitor? Mi-am tras doua palme imaginare si mi-am revenit. Pacat ca nu mi-am tras si doua suturi imaginare in posterior, poate ma miscam mai repede. Pentru ca, plecand la ora 11, evident ca m-a prins noaptea pe drum. Incet-incet, treaba cu "m-a prins noaptea" devine un lait motiv al calatoriei. Nu de alta, dar nu ma pot obisnui cu faptul ca in Japonia, chiar si in luna iulie, se intuneca la ora 19:30. Aproape intrată în oraș, am luat un autobuz care m-a dus spre centru pentru ultimii câțiva kilometri rămași.

Inițial nu-mi era foarte clar ce voiam să fac în Hamamatsu. Planul era să stau doar o noapte, iar a doua zi să plec mai departe. Doar că între timp m-a contactat pe Facebook Bianca, o româncă măritată cu un japonez și stabilită de mulți ani în Hamamatsu. Zicea că mi-a urmărit pagina și că, dacă trec prin Hamamatsu, ar vrea să mă cunoască. Am fost de acord, dar comunicarea a fost anevoioasă la început, având în vedere accesul meu limitat la internet. Deci nu-mi era clar ce urma să fac nici când am ajuns în oraș, pentru că nu reușisem să stabilesc o întâlnire cu Bianca. Din ce vedeam, orașul era superb. De ce să nu petrec o zi aici oricum? Hai să vorbesc cu gazda mea, mi-am zis, și hotărăsc apoi.  Ajunsă în centru,  l-am sunat pe David, un bărbat de 50 și ceva de ani din Detroit, și el stabilit în Japonia de 15 ani. Urma să fie gazda mea.

După ce am stabilit un loc de întâlnire și l-am așteptat vreo 20 de minute peste ora hotărâtă, vine zâmbitor, ne dăm mâna, vorbim. Mă invită la mașină (o dubiță albă, veche, mașina lui de mers la plajă), îmi pun Prietenul în spate lângă plăcile de surf și pornim. Și mergem. Și tot mergem. El vorbește, îmi mai arată una-alta pe geam, deși se întunecase de ceva vreme și oricum nu vedeam mare lucru. Și toooooot mergem. Apoi zice:

- De multe ori când văd o știre tristă la televizor, pot să o dau uitării și să mă întorc la treburile mele. Dar uneori dau peste câte o știre atât de tristă că nu-mi dă pace deloc. Știi? Te-ai uitat la televizor? Sau nu prea? ...că mergi mult pe jos.

Credeam că vorbește despre avionul doborât în Ucraina, despre care - întâmplător - auzisem ceva.

- Ăăă, da. Nu prea știu. Cred că am auzit ceva?

Eu oricum nu mă uit la știri. Nu are legătură cu mersul îndelungat pe jos. Nu mă uit la televizor, nu caut știri pe internet, nu citesc ziare. De regulă, dacă se întâmplă ceva major, siiiiiiigur se găsește cineva să-mi povestească, fără să fie nevoie să întreb măcar. Unii oameni ar spune că sunt ignorantă. Ce bine că pot să trăiesc cu asta! Cu toate astea, mă simt puțin aiurea când mi se pun întrebări de genul ăsta. Expusă, de parcă tocmai urmează să afle și ceilalți că sunt ruptă de realitate și trăiesc în propria mea lume formată din curcubeie și balonașe de săpun.

M-am agitat degeaba. N-avea nicio legătură.

- Da, zice. Pe-aici, pe-aproape. A fost răpită o fetiță de 12 ani.
- A?
- Da, da. A sunat-o pe mama ei înainte să plece de la școală. Că știi că aici copiii merg pe jos la școală, de obicei nu vin părinții după ei.
- Da.
- Și i-a zis "Mamă, poți veni să mă iei? Nu mă simt prea bine." Și mama i-a răspuns "Nu pot acum, că sunt la doctor cu frățiorul tău. Vino tu pe jos, ca de obicei."
- Aha.
- Și n-a mai venit. A răpit-o cineva pe drum.
- Ah...
- Da. GPS-ul fetiței arăta că a venit pe drumul dinspre școală vreo 2km, până aproape de casă, iar apoi că s-a dus alți doi 2km în direcția opusă. După asta,n-a mai mers GPS-ul.
- A...
- Și au început să o caute. Și nu știu de ce nu pot să-mi scot asta din cap. Pare că a văzut-o cineva pe o stradă din apropierea casei ei. Stătea de vorbă cu un bărbat de vreo 30-40 de ani dintr-o mașină. Și știi cum e... Japonezii sunt oameni minunați. Stau în țara asta de 15 ani, îmi plac foarte mult. Da' japonezii care sunt ciudați, sunt ciudați rău.

Înțelegeam despre ce vorbea.

- Ciudați rău. Mai ales ăștia de 30-40 de ani.

Nu mai înțelegeam despre ce vorbea. Există o limită de vârstă pentru dezaxați? Felicitări lui, am gândit, că a depășit-o. Mă întreb care e segmentul de vârstă pentru femei.

- Eh, nu știu ce să zic, intervin eu. Ciudați și oameni răi sunt peste tot.
- Da, dar în altă țară ai mai avea speranțe să o găsească în viață, zise bărbatul din Detroit (!!). În alte țări, unii oameni fură copii din disperare, că ei nu pot avea. Sau de nebuni, dar fără să le facă rău neapărat. Mai există o șansă să-i găsească vii și nevătămați. Dar aici... Odată răpiți, nu mai e nicio șansă. Sigur i-a făcut ceva oribil. Și nu mai pot să-mi scot asta din cap.

În tot timpul ăsta, tot conducea prin oraș încoace și-ncolo, aparent fără țintă. Își mai întrerupea discursul despre ciudații japonezi ca să-mi spună chestii de genul:

- Uite aici fac camping uneori
- Uite aici mergeam la plajă cândva. Acum merg în altă parte.
- Uite aici stăteam la pândă să fotografiez păsări pe cer.

De vreo două ori mi-a spus chiar și

- Uite pe-aici stau eu!

...și conducea în direcția opusă. De ce nu oprim, atunci? Deja ne învârteam prin oraș de ceva vreme. Începeam să fiu neliniștită. La un moment dat zice:

- În fine, nu mi-ai spus: ce preferi, un loc de cazare mai luxos sau unul mai rustic?
- ???
- De fapt, eu nu pot să te găzduiesc azi. Mi-au venit niște couch surf-eri zilele trecute și nu au plecat încă. Pleacă abia mâine dimineață. Și sunt bărbați, n-aș vrea să te bag în cameră cu ei. Plus că par și cam ciudați.
- Aha...

Ciudați...

- Și mă întrebam unde să te duc. Lux sau rustic?
- Eu nu țin la lux. Nu pentru lux călătoresc. Dar nu știu despre ce vorbești.
- Pot fie să vorbesc cu o prietenă de-ale mele să te găzduiască ea, fie să te duc într-un loc unde să campezi.
- Înțeleg. E adevărat că am cort, dar aș vrea să-l folosesc numai dacă e absolut necesar. Nu cred că e cazul acum. Deci... Nici nu știu. Prietena ta a acceptat să mă găzduiască?
- A, nu. Nici n-am vorbit cu ea. O sun și o întreb.

Între timp, oprește la un 7/11 să ia ceva de băut, iar eu mă conectez la rețeaua lor de wi-fi. Aveam mesaje de la Bianca! Ah, ce bine, ce bine! Salvare!! Îi scriu repede Biancăi despre situația mea, dar evident că n-apuc să concluzionez cumva sau să primesc un răspuns, că revine individul, urcă în mașină și plecăm. La revedere, wi-fi!

Îmi întinde o prăjitură:

- Uite, ți-am luat asta. Shoe cream. E foarte populară aici. O știi?

Mă uit la ea. Nu pare cunoscută.

- Nu cred.
- Nu?! Toată lumea o mănâncă aici. E foarte populară.

Desfac ambalajul. Gust. Mmmmmm da. Un gust atât de familiar că mă simt transportată în spațiu și timp, înapoi la Cofetăria Maria din cartier, unde era demult, pe colț. Pe vremea când aveau canapele tapisate, iar eu suflam în paiul din sticla de cico în loc să trag, pentru că eram mai amuzant să fac balonașe decât să beau sucul.

- O știu.
- Hahaha. Eram sigur! Dar îți vine să crezi engleza lor? Shoe cream?! Ce legătură are? Hăhăhă.

Denumirea produsului era scrisă în katakana. Indicator că ar putea fi din altă limbă. Dar dacă nu știi din ce limbă vine, se pot face ușor confuzii.

- Niciuna. Chou à la creme. E franțuzesc numele.
- A, da? Hăăăhăhă! Nu știam. Eu credeam că îi zice shoe cream. Deci să o sun?
- Da, te rog.

Îmi dădeam seama cât era de absurd să o sune pe femeia asta la 10 noaptea, să o roage să mă găzduiască, așa, din senin. Dacă eram eu în locul ei, scoateam o mână extensibilă prin telefon și-l strângeam de gât. Am acceptat, totuși. În situația în care eram, merita încercat. A sunat-o. Ea a avut reacția intuită de mine ("Nu, David, nu-nu-nu!!"), iar el mi-a explicat apoi că

- Eh, are foarte multă treabă la serviciu. E într-o perioadă aglomerată, mai ales că săptămâna trecută a înnebunit colega ei. A luat foarfeca și a început să o înfigă în birou într-una, ca o disperată, și să-și amenințe colegii. E la spital acum. Iar prietena mea a trebuit să preia și responsabilitățile ei.
- Aha... Înțeleg.
- Deci ce facem? Știi ce mă gândeam? O să sune ciudat, dar te rog să nu înțelegi altceva. Mă gândeam să te duc la un love hotel.

Pauză.

Cred că love hotel- urile sunt OK. O idee bună pentru societate. N-am nimic împotriva lor. Dar nu era contextul în care m-aș fi imaginat mergând într-un astfel de hotel. Și părea complet deplasat fie să mă ducă doar în fața hotelului și să mă lase acolo. Cum să scap? N-am fost niciodată la un love hotel, dar bănuiala mea e că oamenii n-au timp să stea pe internet acolo, deci probabil nu au wi-fi.

- Ăăă. Mnnnnuuuuu... Am eu altă idee. E un oraș mare. Sigur există un manga kissa pe undeva. Aș prefera să înnoptez acolo.
- Nu se poate să vorbești serios!! La manga kissa?!  Cu toți ciudații ăia în jurul tău? Cine știe ce fac ăia în separeurile de lângă tine. Mai ales că te văd intrând în separeul tău. Doar la gândul că ești acolo....

Ciudați... Înainte să continuu, trebuie să înțelegeți că la câte sforăituri stereo am auzit pe coridoarele manga kissa până acum, cam știu ce fac ciudații din separeurile vecine. Cam ce fac și eu. Privim cu interes în pleoapă.

- Ești mult mai în siguranță la un love hotel.
- Nu cred. Am înnoptat la manga kissa de mai multe ori, și e chiar OK. Nu mă interesează ce fac ceilalți în separeurile lor. Deci aș prefera așa, te rog. Mai ales că în felul ăsta am și acces la internet, pot să vorbesc cu familia mea.
- Ah, da. Asta așa e. Bine, hai să vedem pe unde găsim un manga kissa.

Asta așa e?? Habar n-aveam, dar pare că am nimerit-o. Evident, el știa mai bine.

Ne mai învârtim prin oraș și găsim până la urmă. Intrăm. Mă înghiontește spre recepție:

- Hai, hai, exersează-ți japoneza.

...de parcă până acum avusesem translator. A vrut să pară că mă lasă să mă descurc singură, dar stătea în umbra mea, trăgând cu urechea.

Angajatul: Bună seara.
Eu: Bună seara. Pachetul de noapte la ce oră începe?
Angajatul: La ora nouă.
David: Întreabă de dușuri!!
Eu, cuminte, ca la comandă: Cameră de duș aveți?
Angajatul: Îmi pare foarte rău, dar dușuri nu avem la locația aceasta.
David, trăgându-mă de braț: Gata, mergem. Te duc undeva să faci duș și ne întoarcem.

Și plecăm. Nu "la revedere", nu "f.... Mulțumesc". Oricât de dubios a fost contextul și maniera lui de a se exprima, ce a urmat a fost o informație utilă pentru restful călătoriei mele. M-a dus la o benzinărie. Mi-a explicat că în Japonia, la benzinăriile mai mari, de regulă cele la care trag și camioanele, există camere de dușuri care pot fi folosite gratuit. Tu doar vii cu săpun și prosop, iar ei îți pun la dispoziție un duș curat (FOARTE curat) cu apă caldă. Mi-a explicat cam pe unde se găsesc benzinăriile astea și după ce să mă uit ca să-mi dau seama repede dacă au sau nu duș. Foarte util pentru un om care călătorește la picior în miezul verii. Hai că parcă nu-i așa rău David. Simțeam cum se micșora puiul de paranoia care se cuibărise la pieptul meu.

Am făcut duș. M-a dus înapoi la manga kissa, am luat un separeu și când să ne despărțim îmi zice:

- Am auzit că mâine trebuie să pleci de-aici la ora 6. Vin să te iau și mergem la plajă.
-... OK.
- Deea?
- Da?

Îmi întinde mâna. O întind și eu.

- Ne vedem mâine la 6.

Îmi face cu ochiul și pleacă. Mă uit spre mâna pe care o întinsesem cu o secundă înainte. Aveam 3000 yeni în ea. Mi-a dat bani. Nasol. Sub privirile angajaților de la recepție. Foarte nasol. M-am înroșit și am plecat spre separeu cu privirea în pământ. Puiul de paranoia se trezise și crescuse într-un minut cât alții în șapte ani.

Luat la rece, gestul nu a fost mare lucru. Privind lucrurile rațional, probabil s-a simțit prost că nu m-a putut găzdui și a vrut să se revanșeze. Dar l-am simțit ca fiind atât de deplasat, încât nu mai știam ce să cred. Știu că eram la lecția "Învață să primești", și acceptam că dacă cineva se bucură să ofere, e în regulă să mă bucur și eu să primesc, nu să-mi fac griji că deranjez sau să mă simt îndatorată sau să cred că există intenții ascunse. Dar dă-o-ncolo de lecție, că de data asta era diferit. Era complet împotriva felului în care m-au crescut părinții mei. Mi-au spus mereu că trebuie să învăț să mă descurc și dacă am vreodată nevoie de ceva, să vorbesc în primul rând cu ei. Și mai ales când e vorba de bani. Să nu primesc bani de la bărbați, indiferent cine sunt ei. Când am dat de necaz în trecut, nu am acceptat bani nici măcar de la bărbatul cu care aveam o relație de lungă durată. E ceva cu care nu mă simt comod. Deloc. Și uite cum eram acum, într-un oraș necunoscut, cu cazarea și cina plătite de un bărbat mai în vârstă decât mine, despre care nu știam nimic, decât că abia îl cunoscusem și că părea un ciudat.

Ciudat...

Aveam 8 ore de petrecut la manga kissa. Primele 4 ore am fost roasă de paranoia. De ce mi-a dat bani? Ce vrea de la mine? Cum scap de el mâine? Ce să fac? Am deschis calculatorul.  Aveam mesaje multe de la Bianca. Se oferea să-mi facă rezervare la un hotel. Era deja târziu. Eram prea obosită fizic și mai ales psihic, ca să mai plec pe drumuri. I-am mulțumit și am stabilit să ne întâlnim ziua următoare după ce veneam de la plajă - aveam de gând să merg la plajă cu sau fără David. Mai degrabă fără.

Am intrat pe site-ul Couchsurfing să mai văd o dată profilul lui David, pentru că, da, poate a fost aiurea din partea mea să-l aleg ca gazdă, având în vedere diferența de vârstă. Dar am făcut asta pentru că avea multe feedback- uri pozitive. Oameni de toate națiile, femei și bărbați, îl recomandau cu căldură ca gazdă. Iar el fusese foarte deschis și degajat în discuțiile pe care le-am avut înainte să ne întâlnim. Acum, citind cu  atenție, vedeam că multe dintre recomandări începeau cu

 "E un om minunat. Chiar dacă nu m-a putut caza, o prietenă de-ale lui m-a primit în casa ei, iar el mi-a arătat orașul, m-a dus la plajă...."

Ha... Partea bună e că oamenii ăștia scăpaseră, trăiau și puteau să spună povestea. " Ești tu așa norocoasă?" m-a întrebat puiul de paranoia. Sunt niște versuri dintr-o melodie care mă ajută să ies uneori din caruselul numit overthinking: "Worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubble gum." Eram perfect conștientă că nu mă ajută cu nimic să stau să descos situația, dar... "Nu poți să ți-o scoți din cap," mi-a șoptit puiul de paranoia. Chiar așa. Cum nu putea el să-și scoată din cap știrea cu fetița...

Aoleu. El a făcut-o. De-asta nu m-a putut găzdui. A răpit fetița, e la el acasă chiar acum. Biata fetiță... Ce mă fac? Dar ea?

M-am învârtit în jurul cozii căutând soluții vreo patru ore. Nu exagerez. Patru ore de despicat firul cu întrebări de genul : De ce mi-a dat bani? De ce nu mă poate găzdui? De ce mai e pe Couchsurfing dacă nu găzduiește pe nimeni? De ce mi-a vorbit atât de insistent de știrea cu fetița? De ce... De ce... De ce ... Și ce fac acum?

M-am întins în sacul de dormit până la urmă, strângând în brațe puiul de paranoia, care nu mai era pui de mult; era deja o mamă sufocantă care mă mângâia pe cap, trăgându-mă din când în când de păr, ca să se asigure că nu adorm. Și am adormit, totuși. Pe la 3 dimineața. Am visat că, ieșind din manga kissa, l-am văzut pe David și am început să fug de el. El mă urmărea, iar eu fugeam tot mai repede, până când am intrat într-un univers paralel și am fugit până acasă la mine, în București. Acolo mă așteptau câinele și pisica mea, care au murit amândoi acum câțiva ani, și mama mea, care nu știa cine sunt. Am ieșit din casă și am fugit într-un alt univers paralel, tot acasă, unde nu mă recunoștea nimeni, din nou. Apoi am visat că făceam chestia asta la nesfârșit, sperând să ajung acasă în universul de care aparțineam.

M-am trezit la 5:30, înainte să sune ceasul, cu soluția gata formulată:

- Ies de-aici cât de repede pot, și probabil David nu va fi venit încă. Plec și îi scriu e-mail mai târziu. Îi spun că nu era când am ieșit și n-am știut ce să fac. Și am plecat. Oricum, ieri a întârziat mult, probabil va întârzia și azi. Probabil nici nu va veni; cine naiba merge la plajă la 6 dimineața?!

Mi-am aranjat frumos Prietenul, am mers la recepție să achit și am ieșit. Nu apuc să-mi obișnuiesc ochii cu lumina soarelui, că aud două claxoane scurte:

- Hei, Deea!!

David  mă aștepta deja. Cât de penibil ar fi să o rup la fugă acum, obosită, tracasată și cu 20kg în spinare? Mi-am imaginat un pic scenariul și am renunțat. Ce-o fi, o fi. Ai și tu puțină încredere în oameni, mi-am zis. David îmi cumpărase o prăjitură cu ciocolată și avea plăcile de surf în mașină.

Am mers la plaja unde făcea el surfing de obicei. Cine merge la plajă la ora 6? Păi vă spun eu, japonezii. Parcarea era deja aproape plină. Pe plajă nu era nimeni, e adevărat. Asta doar pentru că erau toți în apă, pe plăci, pândind valurile prielnice. Ne-am așezat pe nisip și a început să-mi povestească despre valuri, vreme, tehnici de surf, diferențele dintre plăci. Îi plăcea să se laude din cale-afară, dar trecând peste momentele lui de glorie, informațiile pe care mi le dădea erau clare și utile.

Japonezi în valuri, înainte să meargă la muncă. Nu spun asta des, dar e mai tare decât să bei cafea!

Apoi am intrat în apă și am făcut și eu surfing pentru prima oară. Nu am reușit să stau în picioare pe placă - ceea ce am înțeles că nu e neobișnuit pentru prima zi. Dar m-am dat pe valuri, când pe burtă, când ghemuită pe placă. M-am dat și pe sub valuri, cu fundul de pietre și nisip. Să adăugăm și asta pe lista bubelor achiziționate în călătorie, chiar sub arsuri grave pe jumătate de corp: posterior franjurat la surfing. Pentru că, nu-i așa, nu ești sigur că te-ai implicat complet în ceva, până nu se lasă cu sânge.

Treptat, paranoia mea s-a diminuat. Din fericire. Pentru că altfel n-aș fi putut să mă bucur de experiența asta. Mi-a plăcut mult de tot să fac surfing. A mai avut ea momente când m-a umbrit, pentru că David părea să tot spună lucruri pe care eu le găseam nepotrivite în context. În final am înțeles că nu e un om rău intenționat, dar probabil că nu gândește înainte să vorbească. Nu că ar fi sărac cu duhul, dar e complet aiurit. Acum când mă gândesc la el, nu-mi vine imaginea unui ciudat, ci lucrurile pe care mi le-a spus pe plajă. În special cele legate de un posibil viitor pe care l-aș putea avea în Japonia.

- Cu lucrurile pe care știi tu să le faci, mi-a zis, ai putea să te muți aici. Fără îndoială! Și să faci surfing...

Nu știu dacă m-aș muta aici definitiv, dar îmi doresc de mult experiența traiului în Japonia. Cât despre surfing... Mă pot imagina cu ușurință în rândurile celor care pândesc valuri la 6 dimineața, înainte să plece la muncă. Iată! Asta da, o imagine pe care nu mi-o pot scoate din cap.

La prânz m-am întâlnit cu Bianca. Cât de bogată este limba română, nu știu dacă s-au inventat cuvinte care să mă ajute să o descriu. Atât a fost de benefică întâlnirea cu ea. Până acum am tot povestit despre cât de cumsecade sunt japonezii, cum mă surprind mereu cu gesturi mai mici sau mai mari care îmi dau energie să merg mai departe. Acum o să vă spun despre români. Nu știam nimic despre Bianca. Nu vorbisem mare lucru cu ea. Dar voia să mă cunoască. După ce i-am spus că rămân o zi în plus în Hamamatsu, mi-a plătit o cameră la un hotel și m-a invitat la masă.

O cameră la hotel? Unul obișnuit, nu cum propusese David, hahaha. Să dorm în pat? Să am o cameră pentru mine? LUX!! Nu mi-a venit să cred. N-am vrut să accept inițial, dar nici nu m-am putut opune, era mult-mult prea tentant. Am mâncat de prânz împreună, am povestit un pic, apoi ea s-a dus să-și ia copiii de la școală, iar eu am mers la hotel, urmând să ne revedem mai târziu.

Inițial am vrut doar să-mi las lucrurile, să fac un duș și să ies să explorez orașul. Dar cum am intrat în cameră a sunat telefonul.

- Bună ziua, vă sunăm de la recepție.
- Da.
- Ne cerem scuze, am uitat să vă spunem mai devreme, dar se lucrează la instalații și nu este apă caldă până la ora patru.
- Da, da, nicio problemă.

N-am percutat nimic în primă fază. În capul meu nu era decât "Uite la ea cum e la hotel și vorbește în japoneză la telefon. Ca un om mare."

Am percutat mai târziu, însă... aveam corpul plin de arsuri, iar peste arsuri - nisip și sare. Fără duș? Serios? M-am păcălit vreo oră că o să ies, o să ies. N-am mai ieșit. Nu-mi venea să-mi pun haine curate în halul în care eram. M-am simțit prost că eram într-un oraș așa frumos pentru prima oară, dar stăteam închisă între patru pereți. Însă eram mult prea obosită. Am preferat să stau și-atât. La ora patru a venit și apa caldă, așa cum fusesem anunțată, iar mai târziu am ieșit în oraș cu Bianca și prietena ei, Laura. Pe drum spre local, Laura s-a oprit la un magazin, urmând să ne prindă din urmă, iar Bianca și cu mine am urcat și ne-am așezat la masă. Aveam și eu o problemă și nu știam cu cine să mă sfătuiesc, așa că ce subiect mai bun puteam deschide la masă decât:

- Ți-am zis de arsuri, nu?

Cu două zile în urmă adormisem pe plajă în Omaezaki. Între orele 12 și 15, exact când e Soarele mai Soare. Nu a fost prima oară când am făcut asta, dar a fost prima oară când m-am ars ATÂT de rău. Iar dimineața petrecută la surfing nu prea mă ajuta, chiar dacă la ora aia nu fusese Soarele așa puternic. Practic, pe brațe avem pielea arsă și uscată, iar pe spate și pe picioare, aveam carne vie, acoperită de bășici dureroase. Nu știu cum se hotărăsc gradele pentru arsuri sau câte grade sunt, dar cred că dacă mă vedea un medic, îmi dădea un grad de podium.

- Am fost la farmacie, zic. I-am arătat domnului de-acolo arsurile de pe picior și a început să-mi povestească despre antibiotice, creme și comprese, dar vorbea așa repede că n-am prins decât jumătate din ce spunea. Apoi a scos o cremă și mi-a zis "eu aș recomanda-o pe-asta, dar la ce aveți dumneavoastră acolo, nu pot să v-o dau decât cu rețetă de la medic." Așa că am plecat cu mâna goală.
- A, bine că mi-ai amintit, zice Bianca. Uite!

Și scoate o plasă plină cu creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă. Îmi explică pe scurt despre fiecare produs, le punem pe toate înapoi în plasă și apare și Laura:

- Uite ce ți-am luat! Că doar am văzut cât erai de roșie!

Și-mi întinde o plasă cu - ați ghicit - creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă.

Creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă, bomboane cu sare și minerale și balsam de buze

Japonezii sunt oameni minunați, de acord. La fel și românii, însă. Am petrecut puțin timp cu Laura și Bianca, dar a fost prețios. Mi-au dat multe sfaturi utile pentru călătorie. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că mi-au împărtășit poveștile lor de viață. Mi-au povestit cu ochi sclipitori despre poveștile lor de dragoste cu Japonia, despre viețile lor acolo. Despre curaj. De când am hotărât să plec în călătoria asta, mi s-a tot spus că sunt curajoasă. Eu cred că sunt mai degrabă inconștientă. Nu ai curaj când urci în mașină cu un bărbat necunoscut în care nu ai încredere. Ești inconștient. Nu ai curaj când pornești pe o potecă neumblată în creierii munților. Ești inconștient. Să lași un întreg stil de viață în urmă, să fii departe de familie și cultura în care ai crescut, ca să o iei de la zero într-o țară străină, doar pentru că ai convingerea că o iubești... Asta necesită curaj.

Tot ce pot să le spun Biancăi și Laurei este că le mulțumesc. Pentru că au avut grijă de mine, pentru că m-au răsfățat, pentru că mi-au permis să arunc o privire în viețile lor. Pentru asta, sunt eroinele mele.

Laura, Bianca și subsemnata

Rezumat

30km - cu aproximație, am fost prea preocupată să fiu paranoică și nu mi-am amintit să-mi verific pedometrul înainte să se reseteze la ora 12 noaptea.
3 fluturi văzuți pe drum.

EPILOG

După cum spuneam, nu caut știrile, dar știrile ajung cumva la mine. Mereu.

 În seara asta, de exemplu, întorcându-mă de la restaurantul românesc din Nagoya (la care n-am mai ajuns, de fapt; am mâncat okonomiyaki, dar asta e altă poveste), am făcut pană la roata din spate a bicicletei luate cu împrumut de la Keisuke, gazda mea. M-am dat jos și am mers pe lângă ea. Făcând treaba asta, aveam deja toate ingredientele să atrag atenția, așa că un domn s-a băgat în seamă la semafor. Am vorbit una-alta. Nimicuri, în principiu, dar din vorbă-n vorbă, ajungem la capitolul ciudați.

- Japonia e o țară destul de sigură, zice el, dar ai face bine să ai grijă, că sunt și oameni răi.

Ce să fac, ce să zic? Bag lecția cu castravetele:

- Da, dar oameni răi se găsesc peste tot.
- Așa e, dar în ultima vreme sunt din ce în ce mai mulți, mai ales în rândul celor tineri, de vârsta ta.

Ah, și eu care trăiam deja cu impresia că problema e doar la 30-40 de ani.

- Nu știu dacă ai auzit, continuă el, dar a fost un caz chiar zilele trecute. Un individ a răpit o fetiță de vreo 11-12 ani. Bine, au zis azi că au găsit-o, a scăpat nevătămată, s-a întors acasă deja. Dar e trist că se întâmplă așa ceva în primul rând. L-au prins și pe tip. Era un dezaxat. Un tip ceva mai tânăr decât mine, la vreo 50 de ani...

M-am uitat spre bărbatul căruia nu i-aș fi dat cu mult peste 35 de ani. M-aș fi legat puțin de interdependența dintre vârstă și gradul de ciudățenie, dar am renunțat. L-am lăsat să-și continue povestea și doar m-am bucurat în sinea mea. M-am bucurat că a scăpat copilul, evident. Că e bine și că s-a întors la familia ei. Apoi m-am bucurat că n-a avut dreptate David. Mereu există speranță, indiferent de țară, naționalitate sau vârstă.

OK, m-am bucurat și că nu fusese David cel care răpise copilul și că paranoia mea e paranoică... și nefondată.

Despre Makkufuruuuuuuriiii, atacuri de panică şi oameni frumoşi

A optsprezecea zi în Japonia şi a şasea zi de mers

Am plecat devreme de la Eric, pentru că trebuia să meargă la birou. "Cu atât mai bine," am gândit, "plec şi eu devreme şi evit căldura."

Perfect gândit, exact asta am şi făcut, dar nu mă aşteptam la un început aşa încet. M-am mişcat foarte greoi, foarte lent. Am făcut şi multe pauze, dar am şi mers încet. Mi se tot făcea poftă de îngheţată şi mă opream să-mi cumpăr. Şi nici cu navigatorul parcă nu mă înţelegeam bine, că tot ieşeam în altă parte decât încerca el să-mi spună. Aşa că am avut mult timp telefonul în mână, cu aplicaţia pornită, ceea ce înseamnă că se duce repede bateria. Ceea ce la rându-i înseamnă alte pauze, ca să-l pot încărca.

Până am luat eu pauza de prânz la ora 1, nu mersesem nici măcar 10km. Nu mi s-a mai întâmplat asta, oricât de târziu am plecat. Iar acum plecasem devreme. Pauza de prânz, la McDonald's. Departe de a fi preferatul meu, mecul e totuşi util în felul lui.

1. Toate restaurantele McDonald's din Japonia au cel puţin 2-3 mese cu prize, ca să poţi sta acolo cu laptopul/telefonul/tableta la încărcat şi să lucrezi.

2. Au introdus McFlurry cu Oreo. Care e şi în România. E de prisos să mai menţionez că e delicios, dar iată că o voi face: e delicios!!

Delicios şi totodată terifiant. Nu McFlurry-ul în sine, ci momentul în care trebuie să fac comanda. În România e simplu: zici McFlurry ca-n engleză (dat fiind că e denumire americană), primeşti îngheţăţica şi eşti fericit. În Japonia, dacă zici McFlurry ca-n engleză, persoana de la casă se va uita lung la tine. Pe testatelea. Trebuie să pronunţi ca-n japoneză. În teorie nu e greu. Practic, nu se lipeşte de mine, neam. Am încercat să-l memorez şi să reproduc. Am încercat doar să-l citesc din meniu. Am încercat să mi-l silabisesc singură în cap şi să-l japonizez. Nu mi-a reuşit nici măcar o dată. Makkufuuuruuuriiiii! Makkufuraaariiii! Makkufuuuuuckiney!!! Până la urmă, dacă omul de la casă nu se prinde şi nu se prinde, zic Oreo şi m-am scos. Dar e frustrant. Mă aşteptam să întâmpin probleme în ceea ce priveşte limba japoneză, dar nu la mec. Oricum, per total mă descurc mai bine decât speram cu japoneza. Cum-necum fac rost şi de McFlurry,deci e OK.

Revenind la călătorie. Am plecat de la mec cu burta şi cu telefonul la fel de pline, hotărâtă să-mi revin, să fiu mai atentă la indicaţiile navigatorului şi mai eficientă. Bun plan, doar n-aş vrea să mă trezesc iar pe vreo autostradă sau mai ştiu eu ce. Nu?

Din nou, navigatorul (va trebui neapărat să-i găsesc un nume il cheama Marco) m-a scos într-un sătuc, pe numele lui, Osaka (nu, nu ca oraşul. Ăsta se scrie altfel, se şi pronunţă uşor diferit. Practic, oraşul e "râpa mare", iar sătucul ăsta e "râpa mică). Nicio problemă; data trecută când s-a întâmplat asta, am ajuns printre mandarini şi mi-a plăcut la nebunie. Ce-ar putea să meargă prost, nu? Am continuat.

Din sat am ajuns pe un drum care tot urca printre copaci. Foarte frumos. Era ca-n basme. Tot urcam, şi gâfâiam în căldură, şi-mi ştergeam sudorile, zâmbind larg şi bucurându-mă de natură. Am văzut o grămadă de fluturi, cei mai mulţi dintr-ăia mari (care cred că au o problemă cu direcţia, că era să mai iau vreo doi în freză). Şi mă opream la fiecare să-l urmăresc cu privirea şi să râd, că aşa-mi dau o stare de bine, cum nu pot să explic.

Toate bune şi frumoase. Până mi se termină drumul. Şi nu ca atunci când s-a terminat drumul şi a început autostrada. Nu. S-a terminat de-a binelea. La revedere drum, bună ziua stâncă! Îl pun jos pe Prieten. Mă uit pe navigator. Cică totuşi ar fi un drum aici în dreapta. Mă uit iar. Într-adevăr, era un indicator care arăta în direcţia aia, spunând că e o potecă pentru drumeţii. Mmmmm nu era potecă. Erau nişte trepte de piatră, roase de ploaie, vânt şi vreme (ca şi indicatorulde altfel) şi năpădite de vegetaţie. Nu prea ştiam ce să cred, aşa că m-am aşezat puţin lângă Prieten să cântăresc situaţia:

- Dacă mă duc înapoi, fac tot drumul ăsta din nou, iar de la sat până la gară e foarte mult de mers. Practic, m-aş întoarce în Shizuoka. Nu vreau asta. Alt drum?

Nimic. În momente de genul ăsta se întâmplă ceva cu mine, ce eu nu-mi pot explica. Este vorba despre manifestarea fricii, care la mine pare să aibă efect întârziat. Se spune că frica paralizează. Cred că e adevărat. Mai cred şi că frica are rolul de a ne ţine în viaţă. Adică, la marginea unei prăpăstii, un om normal păstrează o distanţă de siguranţă. De frică. Dacă se întâmplă ceva? Dacă alunec, dacă ameţesc, dacă mă împiedic? Pune-o pe Deea la marginea prăpastiei, o să se ducă până-n buză doar ca să admire peisajul şi o să simtă frica abia în cădere, după ce-a făcut-o lată. Pe principul "aoleu, oare ce m-aşteaptă acolo jos?"

La fel şi acum. Un indicator vechi, pe care semnele jigărite de vreme erau slab lizibile, nişte trepte şi mai vechi, înghiţite de vegetaţie, deci nefolosite de mulţi ani şi pe care nici nu eram sigură că am loc cu tot cu Prieten. Ar fi trebuit să mi se aprindă un beculeţ de alarmă barem în momentul în care am privit mai sus de trepte şi nici măcar nu am văzut poteca. Unde duceau scările astea? Nu ştiam. Însă ştiam bine că plouase de dimineaţă şi în ziua anterioară. Toată ziua. Deci solul n-avea să fie prietenos. Iar eu n-aveam decât galoşii de plimbare la mine.

Ce face Deea? Se întoarce? Mmmm nu.

- Trebuie să ducă undeva şi scările astea.

Hm.

- Probabil doar te urcă spre următorul drum ca ăsta pe care am venit. Ca o bretea, aşa.

Hm.

Urc. Încet, cu grijă, privind fiecare pas, testând solul cu piciorul şi ţinându-mă de balustrada care era, de asemenea, acoperită cu buruieni. Rămân repede fără balustradă. Nu-i bai, la bailarina are echilibru bun, coafura rezistă, avansăm! Cumva, se vedea că existase un fel de potecă acolo. Era ca o dungă vizibilă printre ierburi şi simţeam nişte bolovani la picioare care păreau puşi de mână de om, nu de Mama Natură. Dar era clar că era neumblată de foarte mulţi ani, pentru că în scurt timp, nu mai vedeam pe unde calc. De fapt, nu-mi vedeam picioarele de la genunchi în jos. La început am încercat să mă uit oricum, că poate mai zăresc ceva, poate mai feresc cu mâna o buruiană dintr-alea cu ghimpi. Apoi am văzut câţi păianjeni erau şi am renunţat. Probabil ei erau şi mai speriaţi decât mine, dat fiind că de data asta eu le invadasem casa, dar cine mă cunoaşte ştie că îmi iau arahnofobia foarte în serios. Însă eram conştientă că nu e locul să mă crizez, aşa că doar am privit drept în faţă şi am mers înainte, lăsând şi ghimpii să m-agaţe, şi pânzele de păianjen să se lipească de combinaţia de transpiraţie, cremă cu spf şi alergii, pe care o numeam piele. M-am împiedicat de câteva ori şi din reflex am încercat să mă agăţ de plantele din jur. Toate erau mult prea maleabile ca să mă ajute. "Careful with that axe, Eugene!" Ca să nu mă mai gândesc la ierburi, ghimpi şi păianjeni, am început să-mi cânt:

- Hai că poţi, hai că poţi, hai că poţi...

"Hai că poţi"-urile s-au transformat pe nesimţite în

- 23, 23, 23... (numărul de fluturi văzuţi până atunci)

Care, atunci când vegetaţia era deja mai mare ca mine, şi-mi intra în gură şi-n ochi, cu tot cu insecte şi pânze, s-au transformat în versurile ultimei melodii ascultate la iPod cu vreo jumătate de oră înainte:

"You do it to yourself, you do. And that's why it hurts so bad. You do it to yourself, it's true..."

Hahahahahahaha. Ce caterincă, nu? 3... 2... 1...panică!

Paranteză

Nu ştiu alţii cum sunt, dar la mine atacurile de panică se manifestă variat, în funcţie de situaţie. De exemplu, dacă sunt la metrou şi vine o mulţime de oameni spre mine din sens opus, brusc în loc de sânge-mi curge gheaţă prin vene, ameţesc, mi se răcesc mâinile. Dar e o stare pe care o pot controla şi care poate trece neobservată din exterior.

Dacă, să zicem, am o problemă la care mă gândesc prea mult (cred că de fapt overthinking e singura mea problemă), fără să găsesc o soluţie, mai ajung şi la hiperventilaţie. Dar rar. Rar de tot.

Ei bine, de data asta....

Paranteză

Am alternat cu succes urlete şi hiperventilaţie. Când una, când cealaltă, să nu cumva să mă plictisesc. Din când în când se termina vegetaţia, ori pentru că erau câţiva copaci care mărgineau vechea potecă şi formau un fel de arcadă. Ori pentru că poteca făcea o cotitură. În ambele situaţii, mă lăsa panica, sperând că m-am mântuit. Şi se reîntorcea cu forţe proaspete când îmi dădeam seama că finalul nu era nici măcar pe-aproape.

Un kilometru. Atât a fost. Doar un kilometru. În urcare. A durat cam jumătate de oră, deşi în capul meu ar fi putut să fie şi jumătate de secol. Mi-a dat prin cap la un moment dat că ar putea fi o situaţie dintr-alea penibile, ca-n filmele americane, în care te zbaţi ca un disperat, când salvarea este mai aproape decât crezi. Şi cam aşa a fost. Oarecum.

"Poteca" vazuta de pe buturuga

Până la urmă s-a terminat "poteca" şi am ajuns la o răscruce, unde erau indicatoare şi două buturugi. L-am aruncat pe Prieten cât colo şi m-am aşezat pe o buturugă, încercând să-mi reglez respiraţia. Dragul de el, era murdar, zgâriat, plin de pânze. Când mi-am revenit mi-am cerut scuze şi am început să compar ce spuneau indicatoarele cu ce-mi arăta harta. Practic, drumul ăsta pe care venisem eu se intersecta cu mult mai faimosul, luminosul şi mai umblatul Tokai. Aş fi vrut să continuu pe Tokai. M-am rugat să găsesc o soluţie să pot continua pe Tokai. Dar n-a fost să fie. În orice direcţie aş fi apucat-o pe Tokai, mă ducea foarte departe de destinaţie sau de vreun alt oraş. Aşa că am privit şi spre continuarea coşmarului meu. Nu mai părea aşa fioros. Eram deja în vârf, deci continiarea traseului era în coborâre. Nu părea să mai fie vegetaţie sălbatică. Drumul era mărginit de copaci, iar pe jos erau făcute un fel de trepte din lemn şi piatră, pentru uşurarea coborârii. Marfă! L-am săltat pe Prieten şi am continuat, singura grijă fiind să nu alunec pe piatra udă. Restul drumului a fost fără evenimente. În cele din urmă am ajuns la un drum mai mare, apoi într-un sat, apoi, cu greu, în oraşul Yaizu.

Continuarea incomparabil mai prietenoasa a "potecii"

M-am oprit la primul McDonald's, hotărâtă să nimeresc Makkufuruuuuriiiii din prima (n-am reuşit) şi să-mi încarc telefonul. Până să mă aşez la masă cu bine-meritata îngheţată, începuse deja să se însereze. Iar eu eram în Yaizu, nu în Shimada. Adică la 15km depărtare. Aşa că trişoarea a trişat din nou şi am luat trenul. Nu sunt pregătită psihic să merg noaptea. Cu atât mai mult dacă sunt şi obosită.

Mi-am făcut de lucru liniştită cu Makkufuruuuriii sub privirile uşor batjocoritoare ale unor liceence (de înţeles, aratam ca o boschetară) şi apoi am pornit spre gară. Am ajuns în Shimada la ora 9 fix, exact când Liran, gazda mea, termina munca. L-am sunat. M-a întrebat unde sunt. I-am zis. Iar apoi, când se pregătea să-mi explice cum să ajung la el, din senin, nici eu nu stiu de unde, că evit să fiu nesimţită atunci când pot, îi zic:

- Poţi să vii să mă iei?

Liran e un om căruia i-am scris de azi pe mâine şi l-am rugat să mă primească la el. Mi-a răspuns imediat, mi-a scris ca unui prieten, nu s-a îndoit de mine nicio clipă.

A râs.

- Aşteaptă-mă.

M-am simţit prost şi i-am cerut scuze când l-am văzut, dar el a râs pe seama mea. E un om sarcastic, cu un umor fin, dar sucit. Mi-a fost dor de asta. Am râs şi eu. Apoi mi-a spus că tatăl lui e român, mama lui e născută în Israel, dar părinţii ei au fost români. Aha, am gândit, genul ăsta de umor se transmite, pesemne.

Am vorbit mult despre Israel, despre România, despre religie, despre el, despre călătorii şi dependenţa de călătorii. A călătorit mult de tot. Şi a început când era de vârsta mea.

Pot înţelege cum călătoriile dau dependenţă. Mai ales dacă ai noroc să cunoşti oameni frumoşi, aşa cum am avut eu până acum.

Rezumat:

aprox 21km
35 fluturi vazuti pe drum

Despre internet café sau manga kissa

Când am făcut pagina de Facebook dedicată călătoriei mele în Japonia, am gândit-o mai mult ca un loc unde să postez fotografii şi câte un scurt mesaj, de genul "Sunt bine, sunt în siguranţă, nu m-au mâncat câinii", în primul rând pentru familia şi prietenii mei. Ei fiind, de fapt, şi cei care m-au rugat să fac asta. Apoi am văzut că mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut acum 4 ani în Japonia îmi urmăresc pagina, aşa că am hotărât să o ţin în engleză.

Dar am rămas cumva cu ideea că toată lumea ştie, mai mult sau mai puţin, ce ştiu şi eu despre Japonia, fie că au locuit aici, că au studiat subiectul sau că le-am mai povestit eu. Aşa că am fost puţin surprinsă când o amică m-a întrebat zilele trecute cum pot să dorm la internet café. Apoi mi-am dat seama că, într-adevăr, atât pe pagină cât şi aici scriu lucruri care nu sunt chiar obişnuite pentru România, fără să le explic. Deci întrebarea ei e foarte bună, dacă prin internet café înţelegi o cameră obscură la parterul unui bloc, în care ne strângeam cu gaşca în copilărie să jucăm NFS în reţea.

Aici e puţin diferit. Există şi săli de internet mai mici, dar cele despre care vorbesc eu sunt un fel de centru de entertainment. O clădire destul de mare în care poţi găsi de toate, de la săli de internet, biliard, rafturi interminabile cu reviste manga, la camere de karaoke. Poţi avea acces la aceste servicii ori plătind la oră, ori profitând de un pachet cu mai multe ore. Iar apoi ai de ales între tot felul de opţiuni. Dacă vrei să stai pe internet sau să citeşti manga şi eşti singur, poţi lua un separeu cu un fotoliu. Dacă sunt două persoane, există opţiunea unui separeu cu 2 calculatoare şi două fotolii sau un separeu cu ceea ce numesc ei a flat seat. Adică în loc de podea, separeul are o saltea mare şi groasă, plus o pernă mare. Pentru grupuri mai mari există camera separate, unde pot face petreceri cu karaoke. 

Partea bună pentru mine şi alţi călători este că locurile astea sunt deschise 24h şi oferă şi pachete de noapte, care pot avea între 8 şi 12 ore. Şi costă între 1000 şi 3000 yeni (100yeni=1 dolar). Adică de două-trei ori mai ieftin decât la un hostel. Deci, de multe ori prefer să petrec noaptea acolo. În felul ăsta am şi unde să dorm, am acces nelimitat la internet (ca să păstrez legătura cu voi), acces nelimitat la un drink bar (ca să mă hidratez) şi posibilitatea de a comanda mâncare la un preţ OK, dacă n-am apucat să cinez. Unde mai pui că multe dintre ele au şi duşuri.

Drink bar in dreapta. Rafturi cu reviste manga putin mai in fata, in stanga

In stanga si dreapta sunt separeuri cu calculatoare si fotolii obisnuite/flat seats

Separeul meu cu flat seat

E destul de convenabil când călătoreşti cu buget restrâns. Ocazie cu care aş vrea să mai lămuresc un aspect ridicat zilele astea: da, am un buget restrâns. Nu, nu am un sponsor. Oricât de convenabil ar fi internet café-ul şi oricât de cumsecade ar fi gazdele la care stau uneori, dacă aş avea sponsor, aş prefera confortul şi siguranţa unui hotel. Pentru că în esenţa mea sunt destul de leneşă şi comodă.

Aveţi mai jos două astfel de internet café-uri. Pentru următoarele 2-3 zile am gazde, dar cu prima ocazie voi face nişte poze şi în interior, ca să vedeţi despre ce e vorba. Până atunci, puteţi folosi cu încredere Google pentru mai multe detalii. :)

Cea mai frumoasa dintre plimbari. Acum pot sa zic si piua?

Ziua a cincisprezecea in Japonia si a cincea zi de mers

Nu ma mai mira ca drumul spre Shizuoka a fost cel mai frumos traseu de pana acum. Tocmai ce mi-am dat seama ca sunt in ziua 15 si e cel de-al cincilea traseu. Cinci e numarul meu preferat. La cum s-au adunat numerele azi, normal ca avea sa fie o zi buna. 

Daca va amintiti, una dintre surprizele zilei de ieri au fost 4 ore in plus la internet cafe-ul unde am dormit. Evident, am profitat pana la ultimul minut si am plecat de-acolo abia pe la ora 10. Stiam ca ma astepta un traseu destul de lung si ca urma sa fie cald afara, dar am vrut sa ma odihnesc cat de mult posibil. Chiar daca nu dorm prea bine in internet cafe, voiam macar picioarele sa aiba o pauza mai lunga. Ideea e ca am facut multe basici - cum era de asteptat -, dar unele destul de mari s-au rupt si s-au frecat pana am ajuns la carne vie. In plus, doua zile de mers mult prin ploaie au rezultat in niste incaltari ude, care n-au avut vreme sa se usuce bine si drept urmare au inceput sa ma roada in spate, la tendonul lui Ahile. Daca in zilele de pauza chiar as lua pauza, probabil n-ar fi nicio problema, dar eu merg cam la fel de mult si in zilele de pauza. Doar ca merg prin oras si fara rucsac in spate. Insa la sfarsitul zilei pedometrul tot spre 20km arata, iar sosetele sunt invariabil sangerii. Spun lucrurile astea doar ca sa va faceti o idee si despre partile mai putin placute ale calatoritului pe jos.

Ei bine, azi ma dureau ranile in mod special. Am iesit schiopatand din internet cafe si mai mult m-am tarat decat am mers cea mai mare parte a drumului. Dar n-am vrut sa raman in Fuji. Pentru ca, sincera sa fiu, nu era mare lucru de facut acolo si eram mult prea dornica de noi trairi ca sa stau locului. Pe principiul "Ai grija ce-ti doresti", eu mi-am dorit tocmai bine, ca exact de asta am avut parte si m-am bucurat enorm. 

Primul care m-a oprit in drum a fost un domn care voia doar doua lucruri. Primul, sa converseze putin in engleza, ca invata de unul singur acasa si n-are cu cine vorbi. Nu este primul pensionar japonez care imi spune asta, dar este primul (din cei intalniti de mine) pentru care studiul a dat roade. Vorbea chiar cursiv. Mi-a placut mult, pentru ca avea o bucurie in ochi cand vorbea, satisfactia unui rezultat muncit pe care il putea impartasi cu cineva. Al doilea lucru pe care voia sa mi-l spuna era sa am grija pe caldura asta daca vreau sa merg pe jos. Si sa beau multa apa. Lucru care mi-a amintit de Clau, care-mi sugera sa-mi programez ceasul sa sune periodic, ca sa nu uit sa beau apa pe traseu. Uite, Clau, nu mai e nevoie.

Al doilea om care m-a oprit in drum, a fost si cel mai simpatic. M-am trezit cu el in fata mea, pur si simplu. Nu mi-am dat seama cand sau cum a rasarit acolo, dar iata-l cum se proptise in fata mea, intinzand spre mine o palarie albastra.

- Uite, uite. Ia-o.

- Uaaaa! Multumesc!

- Te-am vazut mai devreme cand mergeam la cumparaturi si m-am gandit ca nu poti sa mergi asa, zice aratand spre capul meu descoperit. E cald, trebuie sa porti palarie.

Ca sa fiu sincera, am o bandana pe care intentionam sa o port ca sa ma protejez de Soare. Insa dupa atatea zile de ploaie, n-am vrut sa ma protejez, am vrut sa ma bucur de el. Dar cum, cum... CUM sa refuz asa ceva? Mi-am desfacut parul, am pus-o bucuroasa pe cap si ce sa vezi - chiar imi vine bine! Pana in prezent, eu nu am fost in stare nici macar o data sa-mi cumpar o palarie care sa-mi intre pe cap. Nu numai ca sunt ditamai paluga, dar am si capul mare, ca deh!, trebuie sa aiba si vantul loc pe unde sa bata ca sa-mi racoreasca neuronul. Cert e ca omul asta m-a vazut 2 minute si m-a nimerit. Marfa! Apoi n-a mai contenit cu laudele:

- Vai cat iti vine de frumos! Ce bine ca am ales-o albastra, ca se asorteaza cu ochelarii. O sa-ti fac poze, se poate?

- Da, sigur.

Da fuga la masina, vine cu camera, imi face 2-3 poze. Apoi:

- Dar trebuie sa vezi si tu. N-ai camera? Da-mi sa-ti fac cu a ta!

Ii dau telefonul, imi face poze. Deja ma umflase rasul. Dar apoi cand mi le-a aratat, am fost si eu surprinsa de cat de simpatica era combinatia. Mai tarziu, trecand printr-un orasel la ora la care ieseau copiii de la scoala, toti se uitau la mine cu gura cascata. De la palarie, sunt sigura. 

Ma mai intreaba el una-alta, chestiile obisnuite, de unde sunt, unde ma duc, cat timp stau in Japonia etc. Dupa aceea se prinde omul nostru ca, de fapt, conversatia fusese in japoneza.

- Aaa, pai tu intelegi japoneza. Hai ca iti spun eu pe unde sa mergi. Uite, daca mergi tot inainte spre Shizuoka, la un moment dat o sa dai in autostrada. Si n-ai voie pe-acolo. Sau poate ai, nu sunt sigur, dar nu cred, ca o sa fie si tunel. Uite, si incepe sa-mi faca o schema, te duci tot inainte, dar pana in tunel, dupa gara Yui, faci dreapta. E traseu pentru drumetii pe-acolo. O sa vezi mandarini, si daca urci pana mai sus o sa gasesti si un loc bun de unde se vede Fuji.

Totul suna foarte bine, dar eram asa obosita ca nu ma vedeam lungind traseul pentru mandarini. Deja schimbasem doua randuri de plasturi, asa ca nu-nu, cu cat termin mai repede cu atat mai bine. Am plecat mai departe, dar nici urma de autostrada sau de traseul cu mandarini. Era doar o sosea micuta cu frumoase case traditionale si copaci. Autostrada era hat jos, mult in spatele caselor, de-a lungul tarmului. La un moment dat, insa, navigatorul meu zice sa fac dreapta. Ma uit unde zice el, dar nu vad nicio strada. Hm. Poate e mai jos. Mai merg un pic si dau nas in nas cu indicatoarele pe care nu le-am zarit in drum spre Gotemba. Hopaaaa... autostrada. Pai si strada pe care ma scotea navigatorul? Ma uit, ma sucesc. Imi las rucsacul, imi mai agit pumnii spre Fuji-san care iar se itise dintre nori doar ca sa-mi faca-n ciuda. Pana la urma vad un mic indicator alb care anunta "Spre trecatoarea Satta". Era exact unde voia sa ma duca navigatorul. O alee ingusta-ingusta, si inclinata. Urca abrupt. Fie, zic. Fie ca tine, navigatorule, urcam. 

Am urcat si dupa o alta portiune cu case traditionale, a urmat o bucata de drum chiar si mai abrupta. Deja urcam muntele de-a binelea. In scurt timp mi-am dat seama ca eram exact pe traseul indicat de omul cu palaria. Au inceput sa apara mandarini, iar in dreapta, pe stanca, erau scari si pasarele pe care oamenii puteau urca. Am fost atat de tentata sa ma abat de la drum si sa urc si eu pe scari pe-acolo. Singurul gand care m-a calmat a fost ca n-as avea loc cu rucsacul si ca mai bine ma intorc cu trenul duminica, fara Prieten, si urc atunci. Ramane de vazut daca voi face asta. Am continuat printre mandarini, spre trecatoarea Satta, la deal, tot la deal.

Mergand, ma tot uitam la mandarini, erau asa frumosi, ca am cascat gura fara jena. Cand de-odata, fal-fal, fix in fata mea. Aoleu! Ce-o fi cu pasarea aia mica? Fal-fal-fal, se apropieeee... Aoleu, ce fac?! Fal-fal-fal-faaaaaal spre ochii mei, dar coteste imediat si imi falfaie pe la ureche si - zbasti! - se face nevazuta. In momentul ala mi-au dat lacrimile si am inceput sa tremur de bucurie, pentru ca mi-am dat seama ca nu era o pasare mica. Era cel mai mare fluture pe care l-am vazut vreodata. Al cincisprezecilea fluture vazut azi. Am vazut nouasprezece in total.

Si am ajuns si la trecatoare, unde erau doua bancute si de unde mai porneau niste trasee pentru drumeti.

 Pe una dintre bancute, un japonez. Incepem sa vorbim, imi spune ca e saptamana lui de vacanta si ca pana acum a tot vizitat tari straine, dar parca a venit vremea sa viziteze si prin Japonia. Si iata cum a plecat pe motoreta, cautand locuri frumoase in natura si muzee. Mi-a placut sa vorbesc cu el. Era foarte curios si interesat in acelasi timp. Nu fusese in Europa, asa ca imi tot punea intrebari. La un moment dat ma intreaba cu ce ma ocup.

- Predau engleza.

- Aaa. Si n-ai asteptat vacanta ca sa pleci in calatorie?

- Ba da. E vacanta.

- In scoli? Nu e vacanta inca.

- In Romania a inceput vacanta la sfarsitul lunii iunie.

- In Romania?! Pai, tu predai in Romania, nu predai in Fuji?

- Nu, nu. Locuiesc in Romania. Am spus ca azi am venit pe jos din Fuji, nu ca locuiesc acolo.

- Aaa, n-am stiut, ca vorbesti japoneza mai bine decat profesorul meu de engleza. Am crezut ca locuiesti aici. Iau lectii cu un american, invat, dar nu inteleg nimic. 

Ah... cum m-au uns vorbele astea, precum crema de Oreo pe corazon. Ce dragut din partea lui. I-am oferit o carte postala cu castele din Romania, el mie un semn de carte, si ne-am vazut fiecare de drumul propriu. Al meu a fost unul printr-o padure, care apoi m-a scos spre Shizuoka. Ajunsa in oras, eram atat de ostenita, ca n-am mai reusit sa ma orientez. Pana la urma am intrebat pe cineva drumul spre internet cafe. Domnul acesta era cu bicicleta, deci poate va ganditi ca spre deosebire de alti oameni care mi-au sarit in ajutor, acesta nu s-a oferit sa ma conduca. Gresit. S-a dat jos de pe bicicleta. A dat telefon la internet cafe, a verificat adresa, iar apoi, mergand pe langa bicicleta, m-a dus intr-o plimbare de 20 de minute pana exact in fata usii localului. Ce stiu eu, poate o fi intentionat sa ma duca doar doi pasi pana unde era mai usor de inteles drumul, si apoi sa se intoarca. Dar mergand alaturi de el, m-am impiedicat (de...? ceva, nici eu nu stiu) in asa hal ca mi-am revenit din cadere doar cu o miscare a la The Matrix. Ce-o fi zis... mai bine sa ma vada in siguranta la destinatie.

Oricum, am ajuns cu bine. Si sunt tare fericita pentru toate locurile fabuloase si oamenii incredibili de care am avut parte azi. Dar vreau atat de mult sa trag putin pe dreapta. Sa-mi acord doua zile, nu mai mult, in care sa stau mai mult decat sa merg, si sa dau o sansa ranilor sa se inchida. Piua?

Rezumat

30,3 km

40.440 pasi

5 h 52` timp efectiv de mers

Aproximativ 10 h timp total (ce-aaaaam mai tras de mine)

1.449 kcal

19 fluturi vazuti pe drum