Ziua când am sărit în cap. De două ori.

Rutina e rutină oriunde. Se instalează şi în locuri veşnic fascinante, cum e Japonia. Inevitabil, când se furişează rutina, eu amorţesc şi am nevoie să fac ceva care să mă scuture un pic. Aşa am fost mereu.

Ce-am făcut acum este ceva ce îmi doream de foarte-foarte mult timp. Aşa că, deşi e un gest care se voia să mă scoată din zona de confort, nu a fost spontan. L-am planificat de câteva luni. 

Bine-bine, Deea, ai făcut ceva, dar ce? Lăsând gargara la o parte: am sărit cu coarda elastică de la 42m. Bungee jumping, carevasăzică. Îmi doream de mult, mă mai gândeam uneori cum ar fi, cum s-ar simţi... alteori mă întrebam dacă aş avea curaj, dacă aş putea.

Ei bine, da, am putut. Şi a fost mai simplu decât am crezut. Spun asta pentru că îmi imaginam că avea să fie greu să-mi înving o frică, să-mi fac curaj. Îmi imaginam că îmi trebuia un hei-rup motivaţional ca să-mi iau avânt. Probabil că treci prin toate astea ca să-ţi învingi o frică. Probabil că te încearcă şi o satisfacţie enormă când ai reuşit să învingi frica respectivă. 

Eu n-am simţit toate astea. Întorcându-mă spre casă m-am tot gândit la diferenţa asta dintre aşteptări şi realitate. Oricum, socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg, dar în cazul ăsta parcă lipsea ceva. Cuvântul cheie este "frica." Adevărul este că nu mi-e frică de înălţime. Nu mi-e

frică să sar în gol. Şi rareori mi-e frică de pericole fizice iminente. 

Explicaţii pentru chestia sunt cu duiumul. N-o să intru în detalii, că nu e cazul aici. Dar m-am întrebat apoi care sunt fricile mele, totuşi? Pentru că nu e ca şi cum aş fi neînfricată. Am simţit simt şi eu frica. Dar când? În ce context? Hai să le identificăm şi să le dăm un nume - mi-am zis - şi-apoi să le învingem, una câte una.

Prima pe care am găsit-o este frica de succes. Încep o grămadă de planuri şi proiecte, creez contexte pline de potenţial în care mă avânt cu entuziasm, şi când pare că lucrurile se duc pe o pantă ascendentă, îmi tai craca de sub picior. De frică, simt că am făcut din autosabotaj o adevărată artă. Dacă ar avea succes proiectul ăla (oricare ar fi el), s-ar schimba lucruri cu mine, cu viaţa mea. Nu, nu, nu... asta înseamnă să dai piept cu necunoscutul. Scary, nu? Engage self-sabotage!! Să mergi înainte spre succes, fără îndoieli: abia ASTA înseamnă să ieşi din zona de confort. Şi e al naibii de înfricoşător. Pentru mine, zic.

Cu alte cuvinte, să fac un pas în gol şi să sar de la 40 m, nu m-a scos din zona de confort. M-a ajutat să zbor, m-a făcut să râd, m-a scos din rutină şi a fost atâââât de distractiv. Să găsesc un proiect care mă pasionează, căruia să mă dedic, în care să pun energie suficient de mult timp cât să culeg şi roade - asta cere curaj, curaj sub forma încrederii în forţele proprii şi a persevereţei. Numai când mă gândesc la asta mă ia cu ameţeală.

Motivul pentru care călătoria mea de anul trecut este importantă pentru mine dincolo de abilitatea mea de a transpune în cuvinte, este acela că a fost unul dintre puţinele lucruri din viaţa mea pe care le-am dus la bun sfârşit. Deci se poate. Cu toate astea, frica e tot acolo, cuibărită bine în inima mea, fericită doar în cutia mică şi întunecată numită "zona de confort."

De unde s-o apuc s-o scot de-acolo? Cum să fac s-o înving? 

... cred aş fi preferat să fi avut frică de înălţime. Barem aveam idee cum să abordez problema.

PS Păianjeni. Mi-e frică rău de păianjeni. Au multe picioare şi ţes pânze. Aşa ceva n-ar trebui să fie normal...