Până atunci, aș vrea să menționez că vine și interviul pomenit mai sus, pe care îl anunțam cu surle și trâmbițe pe Facebook acum câteva zile. Însă ascultând înregistrarea, mi-am dat seama că habar n-am să iau interviuri: eu întreb, tot eu răspund, cu ce mai apucă să spună și omul ăla, s-a făcut o discuție de o oră pe care trebuie să o transcriu și să o traduc, iar mai apoi să selectez ce e interesant (picul spus de el) și să scriu articolul. Pfuuu... se face, nu-i chiar așa greu, dar nu prea am avut timp. Pentru că merg la sală. Și uite-așa am revenit la subiect.
După cum spuneam, acum o lună am început să merg la sală. Cuvântul ”sală” are multe înțelesuri pentru mine. Acum vreo 15 ani, ”sală” însemna ”sala de sport în care aveam antrenamentele de karate”. Acum vreo 13-10 ani, ”sală” însemna ”sala de forță a clubului sportiv Dinamo” la care mergeam să trag de fiare. În ultimii 8 ani, ”sală” a însemnat mai mereu ”sală/studio de dans”. De data asta, ”sală” înseamnă iar ”locul unde trag de fiare”. O dată pe săptămână înseamnă și ”sala de dans unde fac hula”, pentru că SALA asta unde merg acum e un fel de World Class mai mic, o shaorma cu de toate într-ale fitness-ului. Adică au și sală de forță, și studio, și piscină, Cică ar avea și teren de tenis, dar eu nu l-am văzut. Nu că m-ar interesa - mă feresc intenționat de sporturile care implică mingi.
Așadar, SALĂ. Din motive care țin strict de felul în care funcționează creierul meu, merg la sală de șase ori pe săptămână. Aș merge de 7 ori, dar ăștia fac pauză o zi. Carevasăzică, joia e închisă sala. Ce fac acolo așa mult timp? Alerg, negreșit. Nu la fel de mult ca pe vremuri (duse sunt vremurile când alergam câte 10 km), dar un picuț așa, cât să mă încălzesc. Vreo jumătate de oră, nu mai mult. Apoi trag de fiare, frumos și disciplinat, urmând un program anume. După aceea fac stretching și, eventual, dacă mai am timp, înot. Iar o dată pe săptămână dansez hula. Pot spune, deci, că sala e un fel de a doua casă. Acolo cunosc oameni, acolo socializez, acolo transpir, uneori acolo mănânc (nu chiar în același loc unde transpir - există o cameră separată pentru asta), acolo mă spăl, acolo-mi usuc părul.
Ce vreau să spun este că petrec mult timp acolo. Asta mi-a permis să observ și să mă minunez. Iată ce am învățat despre japonezi după o lună și destul de multe ore petrecute la sală:
- în Japonia vii la sală cu prosop numai ca să te ștergi de sudori, nu ca să-l așterni pe băncuțe/scaune/saltele când lucrezi. De ce? Pentru că fiecare aparat are prosopul lui și fiecare persoană se folosește de respectivul prosop și șterge în urma sa când a terminat de tras de respectiva fiară. Vrei să te așezi la un aparat, dar nu ești convins că cel care l-a folosit înainte l-a șters bine? Nicio problemă, ți se pun la dispoziție și fâs-fâs-uri cu dezinfectant. Orice e nevoie ca tu și OCD-ul tău să fiți liniștiți. (Al meu s-a bucurat maxim).
- în Japonia femeile se machiază DUPĂ antrenament, nu înainte. Bizar. Nu eram obișnuită cu asta. În România vedeam fete machiate în sală. Uneori vedeam și fete ieșite în parc la jogging purtând machiaj de club. Bine, pe-acestea le vedeam numai vara, când e cool să alergi, nu și în restul anului când plouă, bate vântul sau faci țurțuri la nas. Adică în aceeași perioadă când ies și tipii la alergat în tricouri fără mâneci, cu brandul expus. E adevărat că vederea unora dintre ei mă făcea să-mi pară rău că nu mă machiasem și eu. --- Revenind, aici există în vestiarul femeilor (poate și al bărbaților, nu știu) o cameră cu mese de machiaj, oglinzi și uscătoare de păr. După duș și înainte să se schimbe, toate femeile se opresc în această cameră, își aranjează părul și se machiază. Eu sunt singura care în loc se să machieze se dă cu cremă cu hidrocortizon din cap până-n picioare.
- în Japonia, media de vârstă (aproximată de mine) a celor care vin la sală este undeva la 60 de ani. O posibilă interpretare a acestui fapt ar fi că în Japonia se muncește mult și că numai pensionarii au timp să vină la sală. Interpretarea mea este că aici pensionarii au timp și pot să vină la sală. Bănuiala mea fiind aceea că japonezii sunt un fel de supereroi, că nașterea poporului japonez s-a produs, de fapt, în urma venirii pe Pământ a ultimilor locuitori ai planetei Krypton (numai Clark Kent a ajuns accidental în SUA). Oamenii ăștia nu numai că vin la sală, dar trag din greu, nene. De exemplu...
... în Japonia bătrânii sunt atât de în formă, încât nu mă pot lua la întreceri imaginare cu ei; eram în piscină. Pe culoar cu mine, o bătrânică. Mi-am zis că nu-i problemă să împărțim culoarul, că dacă o prind din urmă, intru frumos în depășire și mă bag în față. Doar pot să țin pasul cu o septuagenară. Greșit. Nu numai că n-am putut să țin pasul, dar femeia înota atât de repede că a trebuit să-i cedez culoarul cu totul.
... în Japonia bătrânii sunt atât de în formă încât stau la taclale în timp ce trag de fiară. Pe vremea când mergeam la sală în București, se purta statul la povești în pauza dintre serii, ceea ce transforma pauza de un minut într-una de 5,6,7,10 minute, aparatul lângă care se producea respectivul stat la povești, fiind desigur ocupat în tot acest timp. Pensionarii japonezi au eliminat această neplăcere: ei nu stau la povești, ei trag de fiară la povești. Asta înseamnă că ar trebui să pot face și eu același lucru, nu? Mmmmmmnu chiar. Când se întâmplă să fac și eu un exercițiu la care mă descurc mai greu, la care trebuie să fiu atentă, la care transpir, se umflă vena pe frunte și încep să scot sunete ciudate când respir, exact în acel moment apare câte un pensionar dornic de vorbă.
El: Deea-san, bună ziua!
Eu: ppppfffffooooaaaahhhhhh.... bună ziua
El: Mai știi că ziceam că merg la barbecue? Ei bine, am fost și --- bla bla bla, omul continuă să vorbească pentru că, nu-i așa?, e normal să poți depune efort fizic și vorbi despre grătare și bere în același timp. Pentru ei. Pentru mine e imposibil. În situații similare, mă opresc, pun greutățile jos și ascult cu minim interes povestea.
- în Japonia, nu mergi pur și simplu la un curs de hula. Toate femeile poartă fuste de hula când intră în sală. Eventual și o floare-n păr. Dacă vrei să participi la curs, se vor da peste cap până îți vor face rost de o fustă. Cineva trebuie să aibă o măcar o fustă în plus la purtător pe care să ți-o dea cu împrumut. Cel puțin asta s-a întâmplat în cazul meu. Mai mult decât atât, la al doilea curs la care am participat am și primit o fustă cadou. Uite-așa. Va trebui să fac rost repede de o floare, să nu creadă colegele mele că aștept să primesc de bogdaproste.
- din același ciclu cu situația anterioară, în Japonia, dacă vrei să înoți, dar n-ai ochelari, nu ești trimis îndărăt, ci ți se oferă o pereche cu împrumut.
- în Japonia nici măcar adidașii tăi de sală nu-s destul de curați pentru sală. Încălțările cu care ai venit de pe drum se lasă în dulăpioare special amenajate la intrare, apoi ești poftit să te plimbi desculț pe holuri, în vestiar, în studio și la piscină (am fost ”certată” când am intrat încălțată cu papuci la bazin). Adidașii de sală pot fi purtați numai în zona aparatelor pentru fitness, unde există mochetă, dar - nu vă lăsați păcăliți - nu și în zona saltelelor pentru stretching sau cea în care sunt aparatele de luat tensiunea, chiar dacă și acolo există mochetă.
- în Japonia primești uneori bomboane în timp ce alergi pe bandă, sau prăjituri la finalul antrenamentului, chiar dacă printre japonezi arăți ca Jabba the Hutt - așa ca mine.
- în Japonia nu există priviri răutăcioase aruncate pe furiș colegilor. Sau cel puțin n-am observat eu. În București îmi aduc aminte că surprindeam uneori priviri pe care trăgătorii de fiare și le aruncau unii altora, de genul ”Uite, bă, și la ăla ce se mai chinuiește cu X chile!”, ”Mai stai, bre, mult la aparat?”, ”Ia uite și la aia cum e îmbrăcată” etc etc. Desigur, poate era doar o impresie de-ale mele. Deși nu cred, pentru că este un fenomen observat și de alții prin alte colțuri ale lumii. Nu și în Japonia. În orice caz, nu la sala la care merg eu. În locul privirilor tăioase, aici am primit invitații la cafea, prânz/cină, onsen sau bicicletat până în orașul vecin.
Știu, am descris doar situații, nu am spus clar ce am învățat. Concluziile vă las să le trageți singuri.
*Aș vrea să subliniez faptul că orice comparație făcută cu sălile din București se bazează pe experiența mea de acum mai bine de 10 ani. Nu prea știu cum se prezintă sălile de fitness de la noi și nici cum se poartă oamenii la sală în prezent. De fapt, dat fiind că acum există locuri precum World Class, Viva Sport sau Club Moving, sunt convinsă că lucrurile stau complet diferit. :)
