Saturday, August 22, 2015

Sunt o ciudată, îmi plac ciudații, dar nu toți ciudații.

Săptămâna trecută am fost la Tokyo. A fost o călătorie planificată din timp, pentru că urma să o reîntâlnesc pe my partner in crime (Bună, Clau!), dar și pentru că Tokyo e mai aproape de prefectura Gunma decât Imabari. Și era musai să ajung în Gunma, ca să mă arunc în cap (vezi postarea anterioară). De când locuiesc în Imabari, am fost la Tokyo de mai multe ori, încercând diverse variante de transport: avoinul, shinkansen-ul, autobuzul de noapte. Cu ocazia ultimei călătorii, dormisem destul de bine în autobuz, așa că l-am ales din nou.

E tare simpatic autobuzul ăsta de noapte. Scaunele sunt puse pe trei rânduri, cu suficient de mult spațiu între ele. Toate scaunele de lângă ferestre pot fi separate de restul cu o perdea, astfel încât să ai un oarecare sentiment de intimitate. În plus, ți se pun la dispoziție papuci de interior, pătură, cafea (oribilă, dar mna...) și ceai la discreție. Deși autobuzul este dotat și cu toaletă, face și două-trei opriri în zone special amenajate pe autostradă, ca să-și mai dezmorțească lumea picioarele și posterioarele. Nu de alta, dar face 12 ore de la Imabari la Tokyo.

Așa că iată-mă-n autobuz! Fericită, cu papuceii în picioare, cu Kindle-ul în brațe (am descoperit că pot citi în autobuz, atâta vreme cât merge pe autostradă, altfel îmi vine rău) și un zâmbet larg pe față. Nu plecăm bine, că îmi trag perdeluța, îmi las scaunul pe spate și, cu picioarele încolăcite-n fel și chip, mă afund în lectură. Vine și prima oprire, ies din autobuz, mă plimb puțin prin magazinele cu suveniruri, îmi cumpăr o sticlă de apă și mă întorc la locul meu. Șoferul ne anunțase deja că după această oprire urma să stingă luminile în autobuz și că ne roagă să tragem perdelele din dreptul geamurilor, Mai precis, ni se creau condiții pentru năniță.

Nu trebuie să-mi zici de două ori când e vorba de mers la culcare. Am găsit o poziție confortabilă, am tras pătura peste mine și am adormit aproape instantaneu. Nu știu cât timp trecuse, dar dormeam deja destul de adânc - probabil că și visam ceva - , când simt că mă smucește cineva de umăr. Deschid ochii, văd un tip care se invitase dincolo de perdeluța mea și stătea în picioare în dreptul scaunului meu, cu o mână fluturându-mi un telefon mobil în fața ochilor, iar cu cealaltă făcându-mi semn să tac. Pesemne influențată de cine-știe-ce monștri visam, am dat să țip, dar...

Paranteză

Lectura în care spuneam că mă afundasem la începutul călătoriei era A Song of Ice and Fire aka Game of Thrones (A Dance with Dragons, ultimul volum). Poate "afundată" nu este cuvântul potrivit; absorbită, transportată pe alte meleaguri, printre cavaleri, regine și dragoni. Cam așa am fost în ultimele două luni, de când m-am apucat de citit seria. Tot  atunci, visele mele oricum bizare, și-au făcut bagajele și s-au mutat în King's Landing. Nu-mi amintesc tot ce visez, dar din ce-am ținut minte, nu a fost vis în ultima vreme să nu fie marcat într-un fel sau altul de acțiunea romanului.

Cel mai tare vis a fost înainte de cel în care mă țineam de mână cu însuși Zeul Luminii, R'hllor, care apăruse ca un înger păzitor uriaș și mă plimba prin lume, apărându-mă de rele (for the night is dark and full of terrors); a fost înainte chiar și de visul în care Jamie Lannister răpunea adversari în stânga și-n dreapta (avea ambele mâini), iar eu eram domnița pe care încerca s-o impresioneze. A fost acum vreo lună, când am terminat de citit cel de-al treilea volum exact înainte de culcare.

Se făcea că Cersei tocmai dăduse ordin să fie ars Turnul Mâinii, iar eu eram în mulțimea care se strânsese să caște gura. Visul a început cu mine privind flăcările care înghițeau tot mai mult din turn, și cu Cersei întorcându-se la castel, urmată de gărzi. Tot privind spre foc, am simțit cum încep să mi se adune lacrimile în colțurile ochilor și m-am pomenit întrebând cu voce tare:

- De ce? De ce? Nu înțeleg... de ce să-i dea foc?

Cumva, știam că n-am ce căuta în povestea aia și bănuiam că visez, așa că nu mă așteptam să mă audă cineva. Credeam că sunt doar un martor care vede, dar nu e văzut (...un cititor?). Dar n-am terminat bine de vorbit, că un bărbat din fața mea se întoarce spre mine și-mi zice:

- Nu-ți pui întrebarea potrivită. N-ar trebui să te întrebi de ce-i dă foc. Ar trebui să te întrebi ce este.

Mi-a luat o vreme să-l recunosc, pentru că era mai tânăr decât în cărți/serial și semăna cu Iisus, dar am înțeles repede că stăteam de vorbă cu Yoren.

- Cum adică, ce este? Este Turnul Mâinii, zic.
- Da, dar al cui turn?
- Al Mâinii.

Yoren se uită la mine extrem de serios.

- Care mână? mă-ntreabă.
- Ce știu eu... Tywin Lannister, Tyrion, Ned Stark, Jon Arryn, ăia care-au fost Mâini înaintea lor.
- Nu înțelegi. Nu este turnul lor. Este turnul mâinii.
- Cum adică?
- E al mâinii, Deea. Gândește-te.
- Mă gândesc, dar...

Și dintr-o dată, simt cum mă luminez...

- E al mâinii! zic. E chiar al mâinii! E turnul mâinii! Al uneia dintre cele două mâini.
- Exact. Al mâinii. Iar turnul mâinii este un fel de turn de control. De aici este controlată mâna.

Și, odată cu înțelegerea acestui amănunt, toată scena se dizolvă, iar eu văd cum se termină tot Game of Thrones, care nu e un fantasy medieval, ci un fel de Osmosis Jones. Nu există King's Landing, este un creier. Nu există Westeros, este un corp uman. Iar toți cavalerii, lorzii, renegații, rebelii și strigoii sunt anticorpi, nutrienți, microbi, toxine, care sunt într-o permanentă luptă, unii încercând să mențină corpul sănătos, alții încercând să-l doboare. În visul meu, teoria asta avea o logică fără cusur, iar scena de carte dizolvată a lăsat loc unui glob mare de lumină în care eram numai eu, repetând la nesfârșit "Am înțeles, am înțeles, are sens!!"

M-am trezit în miezul nopții, zicând "Am înțeleeeees!" M-am luat cu mâinile de tâmple, nevenindu-mi a crede cât de simplu fusese totul și cât de ingenios a fost George R.R. Martin în construcția poveștii. Apoi m-am panicat, gândindu-mă că e musai să-mi notez revelațiile astea, altminteri le voi uita până dimineață. Însă o voce din capul meu mi-a zis, "Vezi-ți de treabă, Deea. Cum să uiți ceva atât de important?! O să-ți amintești. Acum culcă-te, ești obosită." Și m-am culcat la loc.

Iar când m-am trezit de-a binelea de dimineață, am râs. Și am râs, și am râs, și am mai râs, chiar și câteva zile mai târziu.

Deci când spun "cine-știe-ce monștri visam," orice e posibil. Cert este că, în autobuz, trezită fiind de un străin, pe întuneric, nu știu ce-am văzut, dar n-avea chip de om.

Închid paranteza


..., dar printr-un miracol, n-am țipat. M-am uitat lung la el câteva secunde, încercând să-mi dau seama dacă îl cunosc. Era un japonez cu fața pufoasă, tuns castron și cu ochelari. I-aș fi dat vreo cinșpe ani, deci o fi avut vreo douăzeci. Cu japonezii nu știi niciodată.

Nu-mi revenisem încă, nu știam ce să spun sau în ce limbă să vorbesc, iar el îmi tot vâra telefonul ăla în față. Ultima oară când cineva îmi băgase forțat un telefon mobil în față, pe neașteptate, eram în București, în tramvaiul 5, la o oarecare stație, iar individul respectiv mi-a pozat decolteul (chiar sub nasul meu - la propriu!) și a rupt-o la fugă când s-au deschis ușile. Așa că nici telefonul fluturat cu entuziasm și speranță nu mă făcea să mă simt mai bine. Am văzut totuși că nu era setat pe cameră, ci avea un mesaj scris în engleză. L-am citit până la urmă. Citez din memorie:

"Te-am văzut când am urcat în autobuz. Ești atât de frumoasă. M-am îndrăgostit la prima vedere. Te iubesc!"

Îmi vine să râd, dar nu vreau să fiu nesimțită. Încerc să-i dau telefonul înapoi, îl împinge ușor spre mine, semn că ar fi cazul să-i și răspund. Mă panichez un pic la gândul "Aoleu, cum scap de ăsta?", dar apoi îmi amintesc de Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany's și-i scriu  "Thank you." Citește, se uită la mine încurcat, încearcă să-mi spună ceva în șoaptă, nu reușește. Până la urmă mă întreabă:

- Vorbești japoneză?
- Da.
- Unde cobori?








Unde cobor? Pe bune? Ah, ce soluții am? Să mint? Cu ce m-ar ajuta să mint, că doar suntem amândoi în spațiul ăsta restrâns, nu e ca și cum nu m-ar putea vedea când cobor. Nu pot decât să spun adevărul și să sper să coboare el înaintea mea.

- La Shinagawa, zic.
- Și eu!

Fir-ar! Nu zic nimic. Mă uit în gol. Tot el:

- Când coborâm la Shinagawa, să mergem să bem o cafea.
- Ah, nu pot. Mă întâlnesc cu o prietenă.

Ori nu m-a crezut că urma să mă întâlnesc cu cineva la 7 dimineața, ori nu m-a înțeles, ori s-a făcut că nu pricepe.

- Da, zice, dar înainte de asta. Să ieșim în oraș, să stăm de vorbă.
- Nu, nu se poate. Mă întâlnesc cu prietena la care stau la Tokyo, imediat după ce cobor din autobuz. O să mă aștepte.

Mai încearcă el să spună ceva, dar deja mi-era greu să-i descifrez șoaptele și parcă-i puteam auzi pe ceilalți pasageri înjurându-ne în gând de toate cele dragi.

- E târziu și deranjăm. Hai să nu mai vorbim.

Se uită lung.

- Dar... un sărut?

De data asta mă uit eu lung.

- Poftim?

Își duce degetul arătător la buze și-mi arată, probabil sperând că în secunda în care voi înțelege, mă voi agăța de gâtul lui.

- Nu mă săruți?

- Știi ce, îi zic, e târziu. Mi-e somn. Aș vrea să dorm acum, OK?

Iar se uită încurcat la mine, dar nu-mi pasă. Îmi pun căștile în urechi, mă întorc cu fața în partea cealaltă și pleacă. Acum mai dormi, Deea, dacă poți. Mă speriase așa tare trezindu-mă, că încă-mi simțeam pulsul ridicat. Am dormit cu întreruperi o vreme, fiind prea agitată să mai pot adormi de-a binelea, dar într-un final (peste vreo oră), m-a luat somnul iarăși.

Și iarăși simt cum mă smucește careva. M-am trezit dintr-un vis, din nou, m-am speriat, din nou, același el îmi flutura telefonul în fața ochilor, din nou. Singura diferență era că de data asta îmi scrisese ceva în japoneză. Numai că acum nici nu m-am mai deranjat să citesc, pentru că mă enervasem atât de tare, încât spumegam la gură și scoteam flăcări pe nas (he had woken the dragon). Așa că am pus de-o parte politețea și vârsta pe care o am, și m-am purtat ca Domnul Goe care vrea să vie trenul.

- Mi-e somn!
- Uite, citește...
- Mi-e SOMN!! Mi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomn!!! Lasă-mă să dorm!

Și cu asta, mi-am tras pătura peste cap și m-am întors cu spatele la el, în speranța că va pleca. L-am simțit cum a mai stat acolo vreun minut, uitându-se la mine, probabil cu aceeași figură încurcată ca și mai devreme. Dar până la urmă a priceput aluzia și s-a retras.

După asta, chiar că n-a mai fost chip să dorm. M-am sucit de pe o parte pe alta, întrebându-mă ce-o să fac dacă mă abordează iar. Din fericire n-a fost cazul. Mi-am dat seama că după accesul meu de furie copilăresc, a înțeles și el că e inutil să mai încerce, mai ales când, la următoarea oprire a autobuzului, nici măcar nu s-a obosit să coboare din autobuz, darămite să mai încerce să intre-n vorbă. Văzând asta, m-am mai liniștit un pic, dar nu complet. Acum mă întrebam ce-o să fac dacă se ține după mine când cobor la Shingawa. Însă la întrebarea asta am găsit răspuns "Îi trag una de nu se vede!" Și m-am calmat.



Am ajuns la Shinagawa, am scăpat de individ, și mi-am văzut de treburi conform planului.



Și uite-așa ne întoarcem în zilele noastre. Mai precis, ieri, când am mers la poștă să trimit un plic și să achit niște facturi. În exact momentul când mă întorceam cu spatele spre bancomat și cu fața spre ușă (mândră fiind că am dovedit încă o dată porția kanji pe care mi-o servise bancomatul), intră un tătăiță. Se oprește o fracțiune de secundă. Se uită la mine. Cască gura, din care nu se mai vedea niciun dinte, și face doi pași spre bancomat, în slow motion. În tot timpul ăsta, eu mă uit la el și zâmbesc.

- Ah, ești o gaijin-san?

Mă întreb ce m-a dat de gol. Nu zic nimic. Continuu să zâmbesc.

- O gaijin-san atât de frumoasă?

Erau întrebări, dar n-am răspuns. Am învățat lecția: am zis mulțumesc, m-am întors iar spre ușă și-am plecat.


În concluzie, există tot felul de ciudați pe lume. Există ciudați care visează monștri, personaje de cărți și sisteme imunitare. Există ciudați care cred că dacă s-au "îndrăgostit" la prima vedere, este în regulă să invadeze spațiul personal și somnul altora. Și există ciudați care cască guri știrbe la străini. Îmi place prima (n-am încotro) și ultima categorie de ciudați, că mă fac să râd. Cea de-a doua, nu prea mult. Spre deloc.

Totuși, îmi plac 2 din 3. Nu e chiar așa rău.








Sunday, August 16, 2015

Ziua când am sărit în cap. De două ori.

Rutina e rutină oriunde. Se instalează şi în locuri veşnic fascinante, cum e Japonia. Inevitabil, când se furişează rutina, eu amorţesc şi am nevoie să fac ceva care să mă scuture un pic. Aşa am fost mereu.

Ce-am făcut acum este ceva ce îmi doream de foarte-foarte mult timp. Aşa că, deşi e un gest care se voia să mă scoată din zona de confort, nu a fost spontan. L-am planificat de câteva luni. 

Bine-bine, Deea, ai făcut ceva, dar ce? Lăsând gargara la o parte: am sărit cu coarda elastică de la 42m. Bungee jumping, carevasăzică. Îmi doream de mult, mă mai gândeam uneori cum ar fi, cum s-ar simţi... alteori mă întrebam dacă aş avea curaj, dacă aş putea.

Ei bine, da, am putut. Şi a fost mai simplu decât am crezut. Spun asta pentru că îmi imaginam că avea să fie greu să-mi înving o frică, să-mi fac curaj. Îmi imaginam că îmi trebuia un hei-rup motivaţional ca să-mi iau avânt. Probabil că treci prin toate astea ca să-ţi învingi o frică. Probabil că te încearcă şi o satisfacţie enormă când ai reuşit să învingi frica respectivă. 

Eu n-am simţit toate astea. Întorcându-mă spre casă m-am tot gândit la diferenţa asta dintre aşteptări şi realitate. Oricum, socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg, dar în cazul ăsta parcă lipsea ceva. Cuvântul cheie este "frica." Adevărul este că nu mi-e frică de înălţime. Nu mi-e
frică să sar în gol. Şi rareori mi-e frică de pericole fizice iminente. 

Explicaţii pentru chestia sunt cu duiumul. N-o să intru în detalii, că nu e cazul aici. Dar m-am întrebat apoi care sunt fricile mele, totuşi? Pentru că nu e ca şi cum aş fi neînfricată. Am simţit simt şi eu frica. Dar când? În ce context? Hai să le identificăm şi să le dăm un nume - mi-am zis - şi-apoi să le învingem, una câte una.

Prima pe care am găsit-o este frica de succes. Încep o grămadă de planuri şi proiecte, creez contexte pline de potenţial în care mă avânt cu entuziasm, şi când pare că lucrurile se duc pe o pantă ascendentă, îmi tai craca de sub picior. De frică, simt că am făcut din autosabotaj o adevărată artă. Dacă ar avea succes proiectul ăla (oricare ar fi el), s-ar schimba lucruri cu mine, cu viaţa mea. Nu, nu, nu... asta înseamnă să dai piept cu necunoscutul. Scary, nu? Engage self-sabotage!! Să mergi înainte spre succes, fără îndoieli: abia ASTA înseamnă să ieşi din zona de confort. Şi e al naibii de înfricoşător. Pentru mine, zic.

Cu alte cuvinte, să fac un pas în gol şi să sar de la 40 m, nu m-a scos din zona de confort. M-a ajutat să zbor, m-a făcut să râd, m-a scos din rutină şi a fost atâââât de distractiv. Să găsesc un proiect care mă pasionează, căruia să mă dedic, în care să pun energie suficient de mult timp cât să culeg şi roade - asta cere curaj, curaj sub forma încrederii în forţele proprii şi a persevereţei. Numai când mă gândesc la asta mă ia cu ameţeală.

Motivul pentru care călătoria mea de anul trecut este importantă pentru mine dincolo de abilitatea mea de a transpune în cuvinte, este acela că a fost unul dintre puţinele lucruri din viaţa mea pe care le-am dus la bun sfârşit. Deci se poate. Cu toate astea, frica e tot acolo, cuibărită bine în inima mea, fericită doar în cutia mică şi întunecată numită "zona de confort."

De unde s-o apuc s-o scot de-acolo? Cum să fac s-o înving? 

... cred aş fi preferat să fi avut frică de înălţime. Barem aveam idee cum să abordez problema.




PS Păianjeni. Mi-e frică rău de păianjeni. Au multe picioare şi ţes pânze. Aşa ceva n-ar trebui să fie normal...