Sunday, July 19, 2015

Fructe, legume și lucruri pe care nu le înțeleg.

Iubesc tare mult Japonia. Cred că am mai spus lucrul ăsta. Și mai cred că nu e ceva care se va schimba prea curând. Asta nu înseamnă că înțeleg Japonia. Sunt atâtea lucruri pe care le admir și respect cu privire la țara și poporul ăsta, și cel puțin tot atâtea lucruri pe care le îndosariez frumos într-un registru imaginar, pe coperțile căruia e scris (cu toată dragostea), un mare "WTF...?" O să deschid acum registrul respectiv la capitolul "Fructe și legume" și-o să vă povestesc ce mă nedumirește.

Ca scurtă introducere, trebuie menționat că într-o tentativă mai mult sau mai puțin disperată de a scăpa de eczemă/dermatită atopică, despre care poate vă amintiți că mă chinuia și anul trecut, am crescut considerabil consumul de fructe și legume. În special de fructe. Adică, mai nou, numai asta mănânc. Asta mi-a schimbat rapid obiceiurile care țin de cumpărături. Observasem de mult că fructele parcă sunt cam scumpe în Japonia, dar când cumperi doar câte un fruct-două, de poftă, nu-i așa o tragedie. Însă când înlocuiești două mese pe zi cu fructe, se cam adună. Drept urmare, am încetat să mai merg la supermarket-uri și am întrebat în jur unde să mă duc pentru a cumpăra produse locale, unde pot găsi fructe de import mai ieftine, de unde pot cumpăra en-gross (asta n-a știut nimeni să-mi spună), etc.

În vreo două săptămâni de încercări și căutări, am găsit niște variante accesibile mie, ca distanță, preț, calitate. Am descoperit că, într-adevăr, este mult mai avantajos să cumperi legume de la producători locali. Sunt proaspete și se găsesc într-o varietate mai mare și la un preț mai bun decât în supermarket. În ceea ce privește fructele, situația e un pic diferită. Fructele de import sunt mult, mult, muuuuult mai ieftine decât cele locale. 30-40 de banane din Ecuador, ananas din Filipine, nucă de cocos din Thailanda -- toate mai ieftine decât un (1!!) ciorchine de struguri din Japonia. Sau decât un (1!!) mango din Japonia. Uneori mai ieftine decât 2-3 mere din Japonia. Și nu de oriunde din Japonia; vorbim de fructe din orașul sau prefectura în care locuiesc. Producție locală.

Nedumerită, am întrebat din nou în jur. Câțiva japonezi pe care i-am întrebat doar au zâmbit și au ridicat din umeri. Am avut noroc cu profesoara mea de japoneză, care a știut să-mi explice ca unui gaijin (deși tot n-aș putea spune că înțeleg):

(discuția ajunsese cumva la fructele de mango)

Eu: Să știți că am fost surprinsă, totuși, să văd că mango e așa scump aici, deși e producție locală.

Ea: E scump tocmai pentru că este producție locală.

Eu: Cum așa? Nu înțeleg...

Ea: Pe de o parte este mândria locală. "Ia uitați ce mango facem noi aici! Este cel mai bun!" Asta e mentalitatea. Cel mai bun mango e și scump. Pe de altă parte, nu toate fructele din producție ajung în magazin. Sunt alese numai cele mai frumoase și cele mai gustoase. Din 5 fructe, poate numai unul să fie dat la vânzare. Deci prețul amortizează și pierderile producătorului.

Eu: Cu toate astea, prețul pe transport este mult mai scăzut decât în cazul fructelor de import. Nu se aplică la fel de multe taxe...

Ea: Așa este, dar fructele de import nu sunt alese, ca cele locale. Iar pierderile care trebuie acoperite sunt mari.

Eu: Chiar și așa, sunt sigură că există oameni care ar vrea să cumpere un mango imperfect, dar la un preț mai mic. Tot mango e.

Ea: Nu se poate. Ar însemna să-și strice producătorul reputația.

Eu: În cazul ăsta nu se face o risipă enormă de mâncare? Dacă aruncăm 4 din 5 fructe, nu e risipă?

Ea: Ah, nu, nu... din fructele rămase se face suc.

Eu: ...suc care se vinde în supermarket la suprapreț. Atunci unde sunt pierderile?

În acest punct din conversație, chiar și Moriyama-sensei, profesoara mea, a zâmbit și a ridicat din umeri.

Apreciez mândria asta locală și națională, dar cred că uneori este exagerată. Apreciez și faptul că fructele de import par să fie numai cele care nu pot fi produse pe plan local (spre deosebire de magazinele din România, unde dai de roșii din Polonia, Olanda, Italia, până să le descoperi pe cele românești). Însă sunt momente, ca azi, când stau și mă holbez la câte o mândrețe de mango precum cele de mai jos, și parcă nu-mi vine să dau 2.300 yeni pe o bucată (aprox 20 dolari), doar pentru a gusta mândria faptului că e crescut și făcut chiar aici, în Imabari. În astfel de momente aș aprecia mai mult un mango din Thailanda, de exemplu.