Friday, September 15, 2017

Amintirile mă chinuiesc

Eram la birou azi, îmi vedeam de treaba mea, ascultând muzică pe YouTube și răspunzând la e-mail-uri pe măsură ce le primeam. O zi obișnuită, altfel: nici aglomerată, nici plictisitoare, cu gândul atât la ce aveam de făcut pe moment, cât și la lucrarea care trebuie depusă luna asta, ce am de tradus weekend-ul ăsta și conferința aia la care vreau să mă înscriu.

Conferința...

...m-am întrerupt puțin de la treabă ca să mă gândesc mai bine. Ce fac? Mă înscriu sau nu? Cred că aș avea șanse să fiu acceptată, dar vreau să merg? Este la Kobe conferința asta. Închid ochii și-mi aduc aminte sub formă de flash-uri eczemele, mâncărimile, usturimea, nopțile nedormite, hainele pătate cu sânge, pachetele cu gheață pe care le țineam pe ochi dimineața până să-mi pot dezlipi pleoapele, prosopul în care îmi îngropam fața când plângeam, ca să nu-mi atingă lacrimile pielea și frica de apa de la duș, din cauza durerii. Da, și durerea. 

Pentru prima oară în mai bine de un an, amintirile astea nu au mai fost însoțite de furie. Doar de tristețe. Și dor de tot ce se întâmpla în afara universului dermatitei mele: marea, cerul la răsărit când făceam jogging pe plajă, edamame, mersul pe bicicletă, trenurile colorate, mochi, limba japoneză, cântatul la taiko și câte și mai câte. Mi-am dat seama că în tot timpul ăsta am fost furioasă și frustrată din cauza plecării mele din Japonia și mult prea încăpățânată pentru a-mi da voie să-mi fie dor, să fiu tristă, să plâng. 

Aș merge la Kobe. Dacă merg o săptămână la conferința aia, nu are cum să-mi fie la fel de rău ca atunci când am plecat, nu? Adică, eu de-atunci nu mi-am mai revenit complet cu sănătatea. Dar oricum sunt mult mai bine. N-aș vrea să regresez, totuși aș mai merge acolo, măcar în vizită.

Năpădită de toate gândurile și sentimentele astea, am oprit muzica de pe YouTube și am căutat în lista videoclipurilor postate de mine. Am găsit acolo o serie de filmulețe făcute când, încă în Imabari, mă mutasem de la garsonieră la casă și le arătam alor mei cum mă gospodărisem în casa nouă și cum arăta locul. Surprinzător, m-am auzit vorbind despre planuri de viitor, despre ce aveam să ma cumpăr, ce aveam să meșteresc, unde avea să stea mașina mea.

Toate planurile mele au devenit nimic între timp, ca fumul care se risipește ridicându-se spre cer. Dar mi-au rămas amintirile... Și filmulețele. Mă gândesc că cine citește blogul ăsta e pasionat de Japonia. Ceea ce urmează să vedeți este o bucățică de Japonie. Japonia mea.




2 comments:

  1. So nice to hear your voice ❤️ You put so much heart into everything ❤️ You're one of the most lovable people I know!

    ReplyDelete