Mă gândesc de mult la articolul ăsta. Cam de când mi-am dat seama că nu mai aveam timp să merg mia de kilometri pe care mi-o propusesem. Îmi doream așa mult să ajung la numărul ăsta rotunjor și dolofan, cu zerourile lui din coadă, încât am sperat până în ultimul moment că va apărea miraculos în urma calculelor finale. Din păcate, nu a fost așa. Numărul final a fost (suspină profund, aproape recunoscându-și înfrângerea)... 700 km. Puțin peste 700. Insignifiant peste 700, atâta vreme cât nu au fost 300 peste 700.
Acum, pentru cei care nu știu asta, sunt Taur. Printre caracteristicile zodiei se numără și faptul că nu știm să pierdem. Nu fac excepție, așa că mi-au picat foarte prost cei 700 km. Atât de prost încât am schimbat regulile jocului. Să explic... Nu mi-a impus nimeni un anumit număr de kilometri și nici să merg neapărat pe jos. Astea sunt reguli inventate de mine, ca să aibă și călătoria asta o formă și un scop. Dacă eu am făcut regulile, tot eu le pot schimba, după cum urmează.
700 de kilometri reprezintă doar distanțele dintre orașe, nu și cât m-am plimbat prin oraș. În fiecare zi de mers prin oraș am făcut între 7 și 15 km (am purtat pedometrul și în zilele respective, deci știu sigur). Să zicem... 10km/zi petrecută în oraș. Din cele 53 de zile (cât a durat doar călătoria la picior până în Imabari) am mers pe jos între orașe 23 zile, pe bicicletă 1 zi, am stat în casă ca o lepră 2 zile și m-am plimbat prin orașe 27 zile. Un calcul rapid arată că am mers încă vreo 270 km, cât m-am învârtit prin orașe. Dacă mai punem 15 km pe bicicletă, cât am făcut în mini excursia Kobe-Akashi și înapoi, ajungem la 285 km. Dacă ne uităm și mai departe de cele 53 de zile explicitate mai sus, descoperim și excursia de două zile cu bicicleta pe poduri. Adică încă peste 160 km. Și.... Și ... Iată!! Cei 700, cu cei 285, cu cei 160 înseamnă peste 1000!!!! Dumnezeule mare, am reușit! Soluția era un mic artificiu de calcul. Brusc mă simt mult mai bine în legătură cu mine.
- Dar, Deea - știu că veți protesta - era vorba de mers pe jos, nu pe bicicletă!
Așa e. Dar e jocul meu. Și mă joc singură. Deci e vorba de mers pe jos ȘI de mers pe bicicletă, cel puțin conform noilor reguli. Și chiar dacă ne limităm la mers pe jos, să nu uităm că am urcat pe Fuji. Ceea ce este oricum incalculabil, pentru că am ajuns până la zei, am atins cerul cu mâna. Doar Fuji singur cântărește peste 1000 km.
În ce privește concluziile, nu prea știu ce să spun, doar că simt nevoia unei finalități, mai ales că mulți oameni m-au întrebat dacă mi-am atins scopul. Am răspuns de fiecare dată 'Da,' deși nu știu nici eu care era acela. Sau poate am avut prea multe. Le-am atins pe toate, oricum. Și chiar mai mult decât îndrăzneam să sper. Dacă ar fi să fac un rezumat al răspunsurilor găsite în timpul călătoriei, acela ar fi... 42.
Desigur, mai important decât răspunsul găsit sau scopul, a fost însuși drumul. Motivul e simplu: drumul m-a forțat să petrec timp cu mine. Poate sună ciudat, dar nu este. E cam așa: câțiva dintre oamenii întâlniți în tot timpul ăsta m-au întrebat "Bine, bine, am înțeles că mergi pe jos, dar la ce te gândești atâta vreme?" În atâtea ore de mers pe zi, am avut timp să mă gândesc la de toate. Un fel de terapie pe picioare. Uneori mă gândeam la lucrarea de doctorat ideală, la ce mi-ar plăcea să cercetez și cum aș putea să-mi încheg ideile mai bine. Alteori inventam povești în capul meu. Sau mă imaginam dansând. Sau înotând. Sau scriind.
Însă cel mai mult mi-am permis să am anumite trăiri pe care le tot căram după mine ca pe niște bolovani mucegăiți. Le-am lăsat să vină peste mine, le-am acceptat existența și le-am dat drumul, una câte una. Ducă-se, că tare obosisem. Acum rămâne să nu mai acumulez alți bolovani. Și eventual, dacă mai fac asta, să scap de ei fără să merg pe jos de nebună.
În afară de asta, mi-am făcut priorități, liste, socoteli. Pentru că - nu-i așa? - vine o vârstă la care trebuie să începem să ne gândim la lucruri serioase, la o carieră, poate la o familie. Trebuie să ne facem planuri de viitor, pentru că e mult mai confortabil să trăiești cu iluzia că ești în control, decât să te bucuri prezent. Carevasăzică, mi-am făcut și eu planuri serioase de viitor, cum ar fi:
- să-l bat pe frate-meu la Mortal Kombat,
- să alerg un semimaraton,
- să dansez mai mult,
- să-mi las părul (și mai) lung,
- să mă joc cu nepoțelul meu,
- să călătoresc mai mult, să călătoresc mai mult, să călătoresc mai mult...
Carieră? Casă? Familie? Copii? O să vină la timpul lor, fără să le forțez eu și fără să mă stresez.
Și cu asta, gata. Am încheiat socotelile. Hai să ne uităm la alte date interesante, cu promisiunea să nu le mai dezbat și pe-astea:
- am mers 1000 km (am stabilit!)
- am văzut aproximativ 330 de fluturi
- am avut 14 gazde (fără Larisa și Uli), dintre care două m-au "cules" de pe stradă; pe celelalte le-am cunoscut prin Couchsurfing
- am luat trenul de 4 ori între orașe
- am dormit la 6 internet cafe-uri diferite, la unele dintre ele de mai multe ori
- am dormit o noapte la hotel și noaptea următoare la o spălătorie
- m-am dat cu bicla, cu placa de surf, cu autobuzul, metroul, trenul (de la cel mai încet până la shinkansen), bacul și telegondola
- am urcat 2 munțișori și unul mai mare. Cel mai mare din Japonia. Fuji.
- am făcut traseul celor 7 poduri Shimanami cu bicicleta. De două ori.
- am râs mult, am urlat de nervi, de frică, de panică, am plâns, am glumit, m-am jucat, m-am bucurat. Am simțit. Și am iubit să simt.
Mulțumesc, Japonia! Ne revedem curând!
PS Pentru cei interesați de chestiile mai practice, odată ajunsă în București o să mai arunc o privire pe prima postare și vă spun exact ce mi-a folosit, ce nu mi-a folosit și ce mi-a lipsit din lucrurile pe care le-am luat la mine.
PPS După un pui de somn de o oră, cred că am găsit concluzia. Concluzia este că sunt mai plimbăreaţă decât Johnny, motiv pentru care, dacă ar vrea cineva să-mi pună numele pe o sticlă de whisky, aş accepta. Ba nu, ba nu. Nu whisky. Pălincă. Aş putea trăi cu marca de pălincă "Deea Plimbăreaţa".
No comments:
Post a Comment