Despre Muntele Fuji, goraikō si timpul potrivit

Zilele 68-69

Nu vreau să vă țin prea mult in suspans, așa că voi începe cu sfârșitul: am urcat pe Muntele Fuji!

Îmi doream de mult timp să fac asta. Era unul dintre lucrurile acelea la care visam, dar fără să îndrăznesc să sper prea tare, aproape de parcă ar fi fost ceva intangibil, ceva rezervat doar anumitor oameni - celor mai puternici, mai descurcăreți, mai perseverenți. Celor îndrăgostiți de munte. Spun asta pentru că mie îmi place în mod special marea, nu m-a atras niciodată muntele. Dar cu Fuji a fost altceva. Citisem despre Fuji și văzusem fotografii cu ani și ani în urmă. Încă țin minte prima oară când am văzut imagini făcute pe Muntele Fuji; mi s-a tăiat respirația pentru un moment și am știut că vreau să ajung acolo, dar având mereu reținerea menționată mai sus.

Planificând călătoria asta, am făcut vreo 3-4 variante de traseu, nedându-mi seama exact cât timp îmi lua să merg pe jos din oraș în oraș. Am făcut tot felul de compromisuri cu mine însămi până am ajuns la varianta finală, dar absolut toate variantele aveau două zile rezervate pentru Fuji.

În prima jumătate a lunii iulie, la scurt timp după ce am început să merg pe jos, am ajuns în apropierea Muntelui Fuji. Am petrecut câte o zi in Gotemba, Fujinomiya și Fuji-shi, toate în apropierea muntelui. Practic, i-am dat târcoale câteva zile, iar ea - Fuji - mi se arăta când și când de după nori, doar cât să mă tachineze. Deși “sezonul de cățărat“ era proaspăt deschis, n-am putut urca atunci. În perioada aceea tocmai era alertă de taifun și chiar dacă zona în care eram eu nu a fost afectată, vremea nu era tocmai potrivită. Din ce am citit și din ce am auzit, oricum vremea e destul de instabilă pe Muntele Fuji. Cu un taifun în apropiere, ar fi fost prea riscant să urc. Așa că am renunțat la idee pe moment, mi-am trimis hainele de iarnă prin poștă la Tokyo și am continuat să merg spre Imabari, bucurîndu-mă de alte aventuri.

Rămăsesem cu gândul la Fuji, totuși. “Nu se poate să ajung până aici și să renunț așa ușor,“ mă gândeam. “Hai să mai încerc o dată!“ Hai. Am hotărât să mă întorc cu două zile mai devreme la Tokyo și să-mi fac timp de o excursie cu autobuzul spre Fuji. Și ca să nu merg singură, am contactat-o pe Alexandra. Pe Alexandra o știam de ceva timp, mai mult din vedere. Însă am apucat să vorbesc puțin cu ea după ce am sosit în Japonia (ea locuind aici momentan) și a fost suficient. Este genul acela de persoană care-mi place pur și simplu. Plus că știam că-și dorea și ea să urce pe Fuji. De-ndată ce am hotărât să încerc din nou, i-am scris, iar ea a fost de acord să aștepte până în septembrie și să urcăm împreună.

Iată-ne ajunși în prezent. Luna septembrie. Am terminat călătoria la picior. Am revăzut-o pe Uli. Am ajuns cu un pas mai aproape de un vis care părea atât de imposibil de împlinit, încât nici nu mă mai gândeam la el (mai multe despre asta când mă văd cu viza în pașaport). Și am revenit în Tokyo. Între timp, Alexandra a mai cooptat un prieten - îi vom spune Suzuki-san, nu de alta, dar așa îl cheamă. Fără san. Ei doi s-au ocupat de pregătiri, au căutat autobuz și au cumpărat bilete. Eu doar m-am prezentat la stație ca o prințesă. Aproximativ. Știam că Alexandra era foarte ocupată în perioada asta, așa că am făcut și eu ceva: am cumpărat mâncare și energizante pentru doi. Până la final n-am mai avut cu cine împărți toate cele, dar n-o să mă auziți plângându-mă de prea multă mâncare. Nu mă plâng decât de urmărirle mâncatului în  exces, nu și de mâncare în sine.

În ziua cu pricina am crezut că mi-am rezervat suficient timp încât să ajung fără probleme la stația de autobuz. N-am întârziat, însă am găsit destul de greu locul. Odată ajunsă acolo, mi-am amintit că Alex mă anunțase că întârzie, iar despre Suzuki-san nu știam nimic, nici la ce oră sosește, nici unde așteaptă. Nu știam nici măcar cum arată. Tot uitându-mă în jur și cu - probabil - o vagă urmă de îngrijorare pe față, mă îndrept spre un tonomat, când se înființează în fața mea o fată. Avea figură de european. Brunetă cu părul lung și drept, un zâmbet luminos și ducea în spinare ceea ce părea să fie varianta ei de Prieten.

- Mergi spre Fuji? mă întreabă.
- Da. Tu?
- Și eu. Pare că numai străinii se încumetă să urce pe Fuji pe vremea asta.

Plouase în ultimele zile în Tokyo. Plus că în câteva zile urma să se închidă “sezonul de cățărat“. 
Am zâmbit.

- Știi ceva de autobuz? continuă ea.
- Nu chiar. Am întrebat pe cineva. Încă nu au hotărât unde oprește. Dar nu sunt decât stațiile astea două, deci ar trebui să-l vedem. Urci singură?
- Da. Tu?
- Uau! Nu, eu urc cu niște prieteni. Adică urc cu o prietenă și cu un prieten de-ai ei, dar dacă vrei, ești binevenită să urci cu noi. 

Am aflat că o cheamă Eva. Este din Italia de origine, dar studiază animație la o facultate în Marea Britanie, iar părinții ei s-au mutat în Thailanda  de câțiva ani buni. În fiecare an când se întoarce acasă la ai ei, mai face o călătorie printr-o țară asiatică. De data asta, alesese să meargă în Vietnam. Dar s-a gândit că i-ar plăcea să vadă și puțin din Japonia. Muntele Fuji și Kyoto, mai precis. Când am cunoscut-o eu în stația de autobuz, abia sosise în Japonia, era venită direct de la aeroport. Avea locul în autobuz departe de noi, așa că am stabilit să ne întâlnim la coborâre. 

Eva - obosită, înfrigurată și fericită.

În cele din urmă, alergând contra-cronometru ca în filme, a apărut și Alexandra pe ultima sută de metri. De nicăieri s-a ivit și Suzuki-san. Ne-am urcat în autobuz și duși am fost. Pe drum, Alex a aflat că din motive independente de ea sau de noi, trebuia să revină în Tokyo. Asta a însemnat că odată ajunși la Muntele Fuji, am luat cina, timp în care ea a căutat transport. Aș vrea să spun că îmi pare rău că n-am urcat împreună, îmi tot vin în cap cuvintele astea, dar știu că aș da dovadă de egoism să zic asta. Adevărul e că deși mi-ar fi plăcut tare mult să urcăm împreună, nu are de ce să-mi pară rău. Și sper că nici ei. Pentru că lucrurile astea nu se întâmplă fără motiv. Uneori ne dorim ceva atât de mult încât forțăm circumstanțele și ne forțăm și pe noi înșine pentru a le obține, doar pentru a descoperi că de fapt nu era momentul potrivit. Pur și simplu. Mă gândesc că dacă aș fi forțat lucrurile și aș fi urcat în iulie, sunt șanse foarte mari să nu-mi fi putut face amintiri prea reușite, dat fiind că ar fi însemnat să fi urcat pe vreme rea, să nu fi avut mare priveliște de văzut și să mă fi pus și într-o situație periculoasă. În cazul ei nu era vorba de vreme. Dar probabil dacă urca, jumătate din ea ar fi rămas concentrată pe Tokyo, și nu s-ar fi putut bucura complet de experiență. Sau, cel puțin, știu că asta ar fi fost valabil pentru mine dacă eram în locul ei. Cu alte cuvinte, nu era timpul potrivit pentru ea. Când va veni timpul potrivit, cu siguranță lucrurile vor merge lin, fără grabă și va fi în compania perfectă.


Până una alta, noi - cei trei rămași - am pornit spre vârf, cu luminile frontale pregătite pentru a înfrunta bezna deja instalată la ora 20:30, când am părăsit restaurantul. Am început să urcăm, glumind pe seama faptului că trei oameni care abia se cunoscuseră de nici măcar o zi, urcau împreună pe Muntele Fuji. Teoretic, există 10 popasuri pe Muntele Fuji. Se poate urca de la primul, care se află jos de tot, la poale, de la al treilea sau de la al cincilea. Noi am urcat de la al cincilea, la fel ca majoritatea. Cică de aici începe traseul mai dificil, prima parte n-ar fi cine-știe-ce. Tot cică, nici până la al șaptelea popas nu ar fi mare chestie. Exact asta le spuneam și noilor mei prieteni, când ne-am trezit singuri pe un drum abrupt, neavând nimic stânga-dreapta și alunecând continuu pe solul nisipos. Brusc nu mai glumea nimeni, nu se mai auzeau decât respirațiile noastre îngreunate. Deja îmi treceau prin cap toate blogurile pe care citisem despre Fuji și toți oamenii care îmi împărtășiseră experiențele lor și cum toți îmi spuseseră că până la popasul 7 e simplu. 7?! Noi nu eram nici măcar la 6 și abia urcam. N-aveam nici de ce să ne ținem. Eu am mai și alunecat de multe ori, am și căzut o dată. Și de fiecare dată, respectul meu pentru acești oameni - cei care făcuseră asta deja - creștea, invers proporțional cu încrederea în propriile forțe. După vreo 15-20 de minute de efort susținut pe drumul cu pricina, am ajuns la o răscruce și neștiind exact pe unde să mergem, am căutat indicatoare. Primul pe care l-am găsit a fost cel care arăta spre drumul pe care tocmai veniseram. Zicea: “Drum pentru bulldozere. Accesul interzis.“ Am râs toți trei de situație și am găsit drumul bun, care era mult mai omenos.

Deși a fost o urcare dificilă, a fost mai ușor decât mă așteptam, în sensul că nu prea am obosit și am putut urca destul de repede și de susținut, chiar și pe porțiunile unde erau numai bolovani și trebuia, la propriu, să mă cațăr, folosindu-mă și de mâini. Nu mă așteptam la asta, parcă nu citisem nicăieri și nu-mi spusese nimeni despre așa ceva. Mi-a plăcut să mă cațăr pe bolovani, nu asta era problema. Dar nu aveam mănuși și alergiile mele din palme s-au storcit de pietre, rezultând în răni sângerânde în mai puțin de 10 minute. Din fericire, Suzuki-san avea o pereche de mănuși în plus pe care mi-a oferit-o, salvând astfel situația. 

Suzuki-san - încă un om care m-a salvat în Japonia.

 Apoi am urcat destul de repede și de ușor. Mă mai opream din când în când și mă uitam în urmă, la nenumăratele luminițe care arătau ca niște licurici în noapte, dar care erau de fapt lanternele celorlalți călători. Și uite-așa, tot urcând și respirând aer curat, am ajuns la ultimul popas. Nu tu ploaie, nu tu vânt puternic. Nici măcar nu a fost atât de frig pe cât mă așteptam. Cel puțin nu cât am urcat. Odată ajunși sus, am pus pe mine și a doua pereche de pantaloni, a doua pereche de șosete, și geaca de iarnă, pentru că știam că urma o așteptare de mai bine de două ore până la răsărit. Abia acum dădusem de greu. Suport foarte greu frigul. În fiecare iarnă simt că mor un pic. Singurul motiv pentru care merg la munte iarna este să beau vin fiert și să citesc în pat. Lucru pe care îl fac oricum și acasă, așa că nu prea merg la munte iarna. Nu prea merg nicăieri când e frig. Hibernez. Și uite cum m-am băgat singură în situația asta, fără să fie măcar iarnă. Dar era frig. Mă dureau rinichii și capul și încercam să nu tremur vizibil. De ce?, nici eu nu știu, pentru că toată lumea dârdâia în jurul meu. Două ore mi-am repetat într-una că va fi meritat de îndată de văd răsăritul.

Dunga portocalie

 Și chiar așa a fost. Știați că în japoneză există un cuvânt special pentru răsăritul Soarelui văzut de pe vârful unui munte? Da. Exact așa. Goraikō este cuvântul. Și mă bucur că există, pentru că eu nu am cuvinte să descriu așa frumusețe. Dar dacă s-a simțit nevoia introducerii în limbă a unui cuvânt care să numească această trăire, e ușor de imaginat că e ceva special, dincolo de orice descriere. Pe la 4 și jumătate o linie portocalie a apărut pe cerul întunecat. Toată lumea a început să se trezească sau să-și iasă din starea de tremurici necontrolat. Ne-am adunat cu toții la margine de stâncă și am privit spre cer cu sufletul la gură. Încet-încet, dunga aia portocalie s-a mărit și și-a schimbat culoarea continuu. Iar pe la 5 și 15, când toată lumea credea că nu vom putea vedea răsăritul din cauza norilor care acopereau cerul la est, s-a văzut o pată de cel mai intens roșu pe care l-am văzut. Exact unde răsărea Soarele, era o  mică spărtură în nori, prin care l-am putut admira în toată splendoarea lui. Când s-a ridicat suficient cât să-l vedem întreg, cu nori albi și sub el și deasupra lui, mi-a venit în cap imaginea steagului japonez. Nu e nimic stilizat acolo. Exact așa este Soarele la ei, văzut de pe Fuji: roșu pe alb. 

Soarele prin spărtură, înainte să-l putem vedea întreg.

Pe la 5:30 am început să coborâm. Nu mai era frig, vremea era în continuare bună, coborârea era lină. Deci, după o noapte lungă de urcat în beznă, ne puteam bucura în sfârșit de peisaj. Și ce peisaj... 

Rezumat:

Răsăritul soarelui de la 3776m altitudine.
0 fluturi, dar mai mulți nori frumoși-pufoși decât știu sau pot a număra.