Tuesday, May 3, 2016

Fiica rătăcitoare se-ntoarce!... dar nu promite că rămâne.

Jumătate de an, trei tunsori și o scurtă vizită în România mai târziu, am revenit pe blog. Nu știu de ce, că n-am nimic extraordinar de povestit. Adică știu de ce... Treaba stă în felul următor: de multe ori am impresia că dacă aș dispărea brusc, n-ar observa nimeni. Mi-am făcut un obicei și de fiecare dată când mă lovește gândul ăsta, fac o listă mentală cu cel puțin cinci oameni care sigur ar observa într-un timp relativ scurt. Oamenii ăștia există, iar în rândul lor nu-mi număr colegii de la școală și șefa, care ar observa din motive evidente. Ci oameni cărora le pasă dacă exist sau nu. Eh, atâta vreme cât oamenii ăștia există, și pot să întocmesc lista, mi-e clar că mintea-mi joacă feste. Atât doar că anul trecut, la un moment dat, mintea mea a jucat și feste și hore și v-ați ascunselea și m-am simțit atât de copleșită, încât chiar am vrut să dispar cumva, dacă nu fizic, măcar virtual, de pe rețelele de socializare, care creează atât de mult zgomot. Cei cinci oameni (care, după cum spuneam, nu sunt imaginari) au sesizat imediat, m-au contactat care cum a știut, le-am explicat situația și asta a fost. Dar, ce să vezi, în timp am constatat că nu erau doar cinci oameni. Rând pe rând, am reluat legătura cu prieteni, amici, cunoștințe care au observat că dispărusem și care și-au manifestat îngrijorarea.

Acum, ce să zic... am un interviu luat unui călător, tradus pe jumătate și lăsat baltă, pentru că în miezul acțiunii, m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Și n-am mai scris. Am o altă postare de blog scrisă pe jumătate și lăsată baltă, pentru că m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Am un jurnal de călătorie scris pe jumătate, pentru că m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Am câteva povestiri neterminate sau ne-editate pentru că m-am gândit că... Ați înțeles unde bat.

Însă azi m-am gândit altfel. M-am gândit la oameni. Nu la cei cinci. La ceilalți. La cei care și jumătate de an mai târziu mă întreabă cum sunt și ce mai fac prin Japonia. Așa că am hotărât să scriu despre ce am făcut în ultimele luni. Poate, totuși... interesează? Pe cineva? Nu-mi dau seama, dar trec aici, notez diverse. Ce-mi vine în cap. Să vedem...

1. M-am tuns scurt, din cauza unor probleme de sănătate. Prima oară am vrut să plâng în sufletul meu, pentru că-mi erau dragi tare cosițele mele. N-am plâns. În schimb, am pus pletele-ntr-un plic și le-am trimis donație la Little Princess Trust. Acum îmi las părul lung iar. Planul e să crească luuuuung lung, iar apoi să-l vopsesc verde-albastru-cenușiu. Sau blond. Sau mov. To be decided.

2. În toamnă m-am apucat de cântat la taiko, tobe tradiționale japoneze. E o trupă de taiko în oraș. I-am ascultat în timpul unui pelerinaj pe la templele din jurul orașului. A fost dragoste la prima audiție. M-am alăturat grupului, iar acum, în fiecare miercuri seară, fie ploaie fie vânt, sunt în curtea castelului Imabari, la repetiții. Am avut deja mai multe reprezentații cu ei, inclusiv de Anul Nou. La 12 noaptea trecute fix, am cântat în templul shintoist din curtea castelului Imabari, după care ne-am mutat tobele repejor în fața castelului și am mai cântat o dată și pentru public - oamenii veniți să viziteze castelul și templul în noaptea dintre ani. Pentru mine a fost, cred, cel mai reușit Revelion din ultimii 5 ani. Recent, am schimbat instrumentul, așa că probabil fac progrese. Sau așa îmi place să cred.



3. Am fost un pic și-n România. Am mers, am văzut, m-am întors. Îmi plac mămăliguța, limba română și flăcăii înalți, foarte înalți, cei mai înalți, mai înalți ca mine - un lux nesperat în situația mea actuală. M-am plimbat pe străzile Bucureștiului și m-am uitat în sus la oameni, ori de câte ori am putut. Or fi zis că-s nebună. În fine... Ce mi-a mai plăcut a fost să mă întorc în Japonia!

4. Cum-necum, m-am apucat de cursuri de ceremonia ceaiului cu o mămăiță minunat de adorabil de vicleană. M-a păcălit să fac și cursuri de caligrafie cu dumneaei, deși caligrafia se face doar cu mâna dreaptă, iar eu sunt stângace. Ce să fac acum, învăț să scriu și cu dreapta.












5. Am fost și anul ăsta la Imabari International Fair, unde am făcut vreo sută cincizeci de papanași (am avut și ajutor!), am cântat (prost) și am dansat (bine). După ce am dansat cu public pentru prima oară în mai bine de un an, am hotărât că dansul e un iubit cu care vreau să mă împac, așa că mă pregătesc să formez o grupă nouă de dans și să predau fusion belly dance în Imabari. Dacă sunteți în Imabari sau prin zonă, și vreți să dansați, aceasta nu este o pipă, este o reclamă foarte bine mascată.




6.Vreme de câteva luni m-am antrenat pentru maratonul din Osaka. După ce m-am înscris cu emoții și am fost selecționată printr-o minune, m-a apucat panica și am hotărât să nu mai merg. Dar am alergat în alte curse, printre care un semimaraton pe munte. Pardon, nu orice fel de semimaraton: Gourmet Half Marathon. Adică am alergat un semimaraton prevăzut cu pauză de masă la fiecare 3-5 km.  Sunt selectivă cu mâncarea mea, așa că n-am putut să mănânc la fiecare popas, dar am apreciat ideea. Altfel, a fost pentru prima oară când am alergat pe munte. Mi-a plăcuuuuuuut! Fun fact: știți cum atunci când te înscrii la curse și crosuri primești cadou un tricou, sau un energizant, sau o șapcă. Ei bine, la Gourmet Marathon am primit un kilogram de orez.

7. Recent a fost ziua mea, ocazie cu care am făcut două lucruri. Mai întâi, am luat listele de contacte din Whatsapp și Line la rând, am selectat un număr de oameni extrem de norocoși și i-am întrebat de sănătate. M-am prefăcut interesată de viețile lor, după care le-am băgat replica ”Și nu uita să-mi zici la mulți aaaaani!”. Asta fac oamenii de zilele lor de naștere, nu? Nu? Apoi am mers cu niște prietene la Okuno-jima, sau cum îi zicem noi cu afecțiune, Bunny Island. Interesantă istoria acestei insule. Zice-se că până după al Doilea Război Mondial, insula asta nu era pe hartă, iar japonezii o foloseau pentru a face arme sau bombe cu gaze otrăvitoare. Motiv pentru care nu este locuită. Dacă teoretic nu exista, practic nu avea cum să se mute cineva acolo. Se mai zice că suprapopularea insulei cu iepuri se datorează faptului că japonezii țineau iepuri în laboratoare pentru a testa gazele respective pe ei. Insula a fost părăsită după război, depozitele și fabricile au devenit ruine, dar iepurașii au rămas. În prezent, ei atrag turiști dotați cu morcovi și varză și stau ca niște putori ce sunt, să fie hrăniți, fotografiați, filmați și răsfățați de puhoiul de turiști. În afară de copii. Iepurii o rupeau la fugă se cam fereau de copilași.




Am mers, așadar, pe insulă, m-am abținut cu greu să nu fugăresc iepurii cot la cot cu copiii, am făcut picnic, am stat la plajă (a propos, cu sau fără iepuri, insula merită vizitată fie doar și pentru peisaj - e superbă). După care ne-am zis să dăm o fugă și pe Hakata-jima, o altă insulă unde știam că recent a fost amenajat un loc unde se poate înota cu delfini. Nu știu exact ce îmi imaginam, dar nu a fost ce credeam. Locul se cheamă Dolphin farm (dafuuuq?), iar delfinii aceia sunt vizibil chinuiți. Cumva, mi-a amintit de grădina zoologică din București. Am stat 10 minute, după care le-am lăsat pe prietenele mele să se sature de delfini și am ieșit.

Okuno-jima



Hakata-jima


8. De Crăciun s-a întâmplat să mă bucur peste măsură când am primit cadou o mică figurină cu R2-D2. Oamenii cu care eram au reținut bucuria mea și de atunci cu orice ocazie posibilă, primesc lucruri legate de Star Wars (papuci, tricou, carpetă, pictură pe pânză etc). Cel mai recent, am primit un așternut de pat cu Darth Vader. În locul meu, probabil că altă femeie ar fi zis mulțumesc și ar fi lăsat așternutul să fie mâncat de molii în vreun sertar. Eu n-am irosit nicio clipă și l-am pus pe pat din prima seară. Și când, femoționată (fericită+emoționată), m-am băgat în pat, mi-am întrevăzut viitorul preț de o secundă. Și m-a umflat râsul, pentru că mi-am dat seama că nu voi fi crazy cat lady, așa cum credeam. Nu, asta sigur nu. Pentru că sunt alergică la pisici. Voi fi doar crazy lady. Sau, mai mult ca sigur, lonely crazy lady. Spun asta pentru că am încercat să-mi imaginez ce bărbat normal ar putea să zică vreodată ”Da, iubito, hai în pat. Eu, tu și Darth Vader.” Nici unul, nu? Pe de altă parte, nu-mi trebuie normal. Ce să fac, am corpul unei femei de 28 de ani, în care se află spiritul unui băiețel de 5 ani. Prevăd mulți ani de singurătate. Dar, hei!, măcar nu mă plictisesc.


9. Mi-am tras permis de conducere japonez. Mașină? Nu, n-am. Dar am permis! Nu știu ce voi face cu el, dar am simțit eu că e musai să pot conduce în Japonia, chiar dacă nu am ce conduce. M-am chinuit un picuț, dar l-am luat din prima. E simpatic. Îl mai scot uneori din portofel, mă uit la el și-mi zic ”Măi, Deea, măi... ai permis!” Și chiar așa e. Am.

10. M-am îngrășat foarte tare. Interesează pe cineva? Asta chiar sper sincer că nu interesează pe nimeni. E un fapt care îmi consumă deja fiecare strop de energie, mă macină mai mult decât ar trebui. Dar dacă interesează pe cineva, să-mi ziceți. Lăsați un comentariu, să știu. Ca să nu mai fim prieteni, nu de alta. Ce mă deranjează, de fapt, este societatea în care trăim și imaginile distorsionate cu care suntem hrăniți. Dar despre asta, altă dată.

11. Am scris o poveste, iar povestea asta a fost publicată într-un volum foarte mișto. Cartea a fost publicată la mijlocul lui martie, dar eu încă n-am ținut-o-n mână, așa că nu pare real. Însă am o poză cu coperta! Când am îndoieli cu privire la univers, viață și tot, scot telefonul și privesc coperta asta, pe care apare și numele meu. Apoi mă uit la numele celorlalți autori, și iar mă apucă panica (I'm not worthy, I'm not worthy!!). Bag telefonul în buzunar, mă uit pe pereți... Și uite-așa trec zilele.



Cam asta am făcut în ultimele 6-7 luni. Voi ce mai faceți? Mă duc la văzut de balene luna viitoare. Să vă povestesc dupe?

10 comments:

  1. you are amazing!!!! cine te-a cunoscut vreodata, sunt sigura ca te-a iubit din prima clipa, si inca te iubeste!! I DO :*

    ReplyDelete
  2. Mie imi plac tare muuult povestile tale ! La multi ani, Deea !! ��

    ReplyDelete
  3. Mie chiar mi-a fost dor de povestirile tale,Deea!Bine ai revenit!

    ReplyDelete
  4. Bine ai revenit! Povestile tale au consistenta si umor si ma bucur ca una din ele a fost deja publicata. Poate vor urma si altele? :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cu întârziere, știu, dar abia acum pot spune sigur că da, vor urma și altele. Sau una, cel puțin. În Iocan 3, coming soon :)

      Delete
  5. Mi-e dor de tine, zano, minunato!

    ReplyDelete