Amintirile mă chinuiesc

Eram la birou azi, îmi vedeam de treaba mea, ascultând muzică pe YouTube și răspunzând la e-mail-uri pe măsură ce le primeam. O zi obișnuită, altfel: nici aglomerată, nici plictisitoare, cu gândul atât la ce aveam de făcut pe moment, cât și la lucrarea care trebuie depusă luna asta, ce am de tradus weekend-ul ăsta și conferința aia la care vreau să mă înscriu.

Conferința...

...m-am întrerupt puțin de la treabă ca să mă gândesc mai bine. Ce fac? Mă înscriu sau nu? Cred că aș avea șanse să fiu acceptată, dar vreau să merg? Este la Kobe conferința asta. Închid ochii și-mi aduc aminte sub formă de flash-uri eczemele, mâncărimile, usturimea, nopțile nedormite, hainele pătate cu sânge, pachetele cu gheață pe care le țineam pe ochi dimineața până să-mi pot dezlipi pleoapele, prosopul în care îmi îngropam fața când plângeam, ca să nu-mi atingă lacrimile pielea și frica de apa de la duș, din cauza durerii. Da, și durerea. 

Pentru prima oară în mai bine de un an, amintirile astea nu au mai fost însoțite de furie. Doar de tristețe. Și dor de tot ce se întâmpla în afara universului dermatitei mele: marea, cerul la răsărit când făceam jogging pe plajă, edamame, mersul pe bicicletă, trenurile colorate, mochi, limba japoneză, cântatul la taiko și câte și mai câte. Mi-am dat seama că în tot timpul ăsta am fost furioasă și frustrată din cauza plecării mele din Japonia și mult prea încăpățânată pentru a-mi da voie să-mi fie dor, să fiu tristă, să plâng. 

Aș merge la Kobe. Dacă merg o săptămână la conferința aia, nu are cum să-mi fie la fel de rău ca atunci când am plecat, nu? Adică, eu de-atunci nu mi-am mai revenit complet cu sănătatea. Dar oricum sunt mult mai bine. N-aș vrea să regresez, totuși aș mai merge acolo, măcar în vizită.

Năpădită de toate gândurile și sentimentele astea, am oprit muzica de pe YouTube și am căutat în lista videoclipurilor postate de mine. Am găsit acolo o serie de filmulețe făcute când, încă în Imabari, mă mutasem de la garsonieră la casă și le arătam alor mei cum mă gospodărisem în casa nouă și cum arăta locul. Surprinzător, m-am auzit vorbind despre planuri de viitor, despre ce aveam să ma cumpăr, ce aveam să meșteresc, unde avea să stea mașina mea.

Toate planurile mele au devenit nimic între timp, ca fumul care se risipește ridicându-se spre cer. Dar mi-au rămas amintirile... Și filmulețele. Mă gândesc că cine citește blogul ăsta e pasionat de Japonia. Ceea ce urmează să vedeți este o bucățică de Japonie. Japonia mea.

La revedere și te iubesc! Ah, tu nu?... eh, ne mai vedem!

Și uite-așa s-au încheiat cele 70 de zile în Japonia. Ar trebui să fiu fericită, pentru că am pornit la drum cu 70 de zile-n față și am reușit să le mai adaug încă un an și jumătate. Dar nu sunt fericită. Sunt mâhnită și-mi tot agit pumnii spre cer întrebând "De ce? De ce, băi, Bărbosule?". (Să nu încercați asta în București, sunt mai multe bărbi decât îmi aminteam; cine știe cine răspunde.) Problema e că odată ce m-am văzut în Japonia, m-am gândit că rămân 700 de zile, 7 ani, 70 de ani... credeam că am ajuns acasă. Nici nu m-am gândit că un an și jumătate mai târziu o să stau iar în apartamentul obosit din Aviației, acolo unde pereții m-au ascultat douăzeci de ani și ceva, au ținut minte, iar acum îmi aruncă înapoi în față toate lacrimile de demult.

A, dar am uitat esența, deși cred că v-ați prins deja: am revenit în România. Oarecum definitiv. Nu știu exact. Momentan am foarte mult timp liber, deci stau și țes planuri malefice pentru escapade în alte și alte colțuri ale lumii. Poate, cine știe, într-o bună zi mă voi reîntoarce și în Japonia. În vizită, că mai mult mi-e teamă. Încă n-am văzut Okinawa, și nici Hokkaido, n-am văzut insula pisicilor, n-am fost la Nagasaki și nici în Akita!  Deci trebuie să mai merg. N-am apucat să văd balene...

N-o să intru în detalii, pentru că m-am săturat de cât am vorbit despre asta, dar iată ce s-a întâmplat. Varianta scurtă: Pare că sunt alergică la ceva din aerul Japoniei - probabil acarienii care se și înmulțesc fantastic pe timpul verii. Anul trecut am rezistat cum am putut, dar cred că în timp mi-a obosit organismul să tot lupte, așa că m-au făcut K.O. alergiile în mai puțin de două luni, timp în care pielea mea nu mai era aspră ca ulțiele de la țară, ci suferindă ca o rană deschisă. Tot ce pot spune despre perioada asta este că la începutul lunii mai veneam acasă fericită cu permisul de conducere japonez în buzunar, iar la sfârșitul lunii iunie nu știam cum să fac să plec mai repede de-acolo, și cât mai departe. A fost suficient de rău încât să-mi doresc cu disperare să plec. Așa că exact asta am făcut. Iar acum, în luna iulie, am două permise de conducere și un card de RATB. Îl folosesc numai pe cel din urmă.

Nu-mi place aici. Îmi plac fructele, că-s ieftine și bune. Dar orașul e trist. Și oamenii pe care-i revăd după aproape 2 ani nu mă recunosc. "Uau, ești mare!", "Păi, ai plecat slăbuță și uite cum te-ai întors!", "Da' ce-ai făcut de te-ai îngrășat?". Nu știu ce să le zic. E prea complicat să încep să le povestesc de pastilele cu hidrocortizon și că nu am voie să fac mișcare și că, și că, și că... le spun că mănânc mult. E mai simplu. Dar să fii femeie în societatea asta... mă face să-mi agit pumnii la Bărbos din nou. În fine. Oricum pielea mea arată ciudat, oricum orașul e trist, oricum strugurii sunt acri. Stau în casă și ascult pereții.

Mi-e dor de Japonia. Nu eram pregătită să plec și n-am avut timp să-mi iau la revedere. Dar o iubesc tare mult. Nu știu dacă reciproca e valabilă. Nu cred. Am vrut să fac pe Lăpușneanu și să-i spun "Dacă tu nu mă vrei, eu te vreu!". În schimb, am făcut pe Ștefan Gheorghidiu și i-am spus "Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?" Și ne-am despărțit. Eu cu lacrimi în ochi și bulversată, ea zâmbitoare și rece. Eu îi ziceam în gând "Te iubesc!", ea-mi răspundea "Și ce dacă?".
Eu: Ne mai vedem?
Ea: Poate.
Eu: Nu-mi spune asta! Zi și tu ori da, ori ba.
Și n-a mai zis nimic. Ceea ce poate că e mai bine, altfel poate mai ajungeam și pe la psihiatrie. Numai asta-mi mai lipsea. Dar nu pot să nu mă gândesc că poate dacă mai rezistam un pic, poate dacă mai trăgeam de mine măcar până la toamnă, poate mă obișnuiam, sau poate găseam o soluție. N-am rămas decât cu poate.

Și-am încălecat pe-o șa, și nu mai am povești din Japonia! Mmmm... aș mai avea vreo 2-3 mai vechi. Dar nu promit nimic. Poate când îmi revin cu capul și nu-mi mai vine să mă plâng atât. Poate.

Festival, percuție și cioburi

Sâmbătă a avut loc unul dintre cele mai anticipate evenimente, pentru care subsemnata a convins-o pe șefa să-i dea liber o zi, și a țopăit de pe un picior pe altul, fredonând și frecându-și palmele a bucurie: Festivalul Primăverii. Teoretic este festivalul templului Fukiage, din incinta Castelului Imabari. Practic, tot orașul se implică într-un fel sau altul, și celebrează venirea primăverii.

Se întâmplă în felul următor: în dimineața zilei cu pricina, se adună lume în curtea castelului - atât cei implicați direct în festival, cât și curioși veniți să caște gura și/sau să-i încurajeze pe ceilalți. În fața templului se aliniază patru mikoshi*, pregătite dinainte, despre care am înțeles că nu prea văd lumina zilei cu alte ocazii. De data asta (și de fiecare dată, bănuiesc), călugării templului Fukiage au ținut o slujbă, iar apoi participanții s-au împărțit pe grupuri. Cel mai mare mikoshi a fost luat pe sus de un grup de bărbați, următorul a fost luat de un grup de femei, iar cel mai mic, de un grup de copii. Cel de-al patrulea mikoshi era și el mare, doar că în acesta puteau fi transportate și persoane, mai precis patru fetițe care cântau la fluier. Acesta din urmă era și singurul mikoshi care nu era purtat pe umeri, ci împins pe roți, din motive pe care le voi explica mai jos.

Pe lângă cele patru mikoshi și cei care le transportau, mai erau și altfel de participanți: un grup de oameni care conducea procesiunea cântând și făcând un fel de ritualuri de purificare, oameni care cântau la fluier, oameni care țineau ritmul la tobă, organizatori care se asigurau că procesiunea ajunge în anumite locuri la anumite ore, ... și noi. Grupul de taiko. Am participat la festival cântând la tobe japoneze în diferite locații, de la 8 dimineața la 8 seara, de vreo 12 ori. De vreo 4 sau 5 ori, a trebuit să ne sincronizăm cu procesiunea, fie să le dăm startul când plecau dintr-un anumit loc, fie să ținem ritmul în anumite momente cheie ale festivalului. În rest, a fost un fel de mers cu colindul, în sensul că ne-am dus din loc în loc, la diverse firme, magazine sau restaurante și am cântat în fața clădirilor respective pentru clienții locului și patroni, care la sfârșit ieșeau cu băutură, gustări și un plic (cu bani?) pentru conducătorul grupului. Mă rog, nu chiar pentru el. Pentru noi. Dar el i-a preluat, banii mergând (probabil) în contul grupului, având în vedere că noi, membrii grupului, n-am plătit niciodată abonament, chirie, uniforme sau transport la evenimente.

It's Saturday morning and we're in the yard, don't believe me - just waaaatch!

Aș vrea să vă pot spune în detaliu ce s-a întâmplat cu procesiunea prin oraș, dar din cauză că ne-am fâțâit de colo-colo, nu pot. La fel cum Rosencrantz și Guildenstern au fost în Hamlet, dar au petrecut cea mai mare parte a timpului în culise, jucând tenis cu idei, la fel și noi, am văzut numai frânturi din festival, ocupându-ne mai mult cu urcatul și coborâtul instrumentelor în și din camion, decât cu firul narativ al festivalului.

De exemplu, mi-ar plăcea să vă pot spune ce se întâmpla aici. Dar eu urcam tobe în mașină, în timp ce colegii americani făceau poze...

Așadar, am văzut începutul. A fost slujbă în templu, apoi au venit cei trei cântători de versuri purificatoare, cele trei grupuri purtătoare de mikoshi și-au ridicat palanchinele pe umeri, noi am început să cântăm și duși au fost cu toții. Rămăseserăm aproape singuri în curtea castelului. Cum am terminat melodia, repede-repejor am mutat tobele, le-am urcat în mașină și am pornit spre următoarea destinație: un azil de bătrâni. Am coborât tobele, le-am așezat și am cântat în fața clădirii, unde au și ieșit bătrâni cu însoțitorii lor, medici, plus managerul azilului și familia lui. Apoi am urcat iar tobele în mașină și am plecat spre centrul comercial al orașului, Ginza de Imabari, unde urma să ne reîntâlnim cu procesiunea, dar nu înainte de a cânta pentru proprietarii a două sau trei magazine din zonă. După prima cântare din Ginza, n-am mai folosit mașina, ci doar ("doar", auzi...) am împins tobele până la următoarea locație (din fericire, au suporturi cu rotile tobițele noastre). Din mers-împins (alergare ușoară) toba, am zărit și procesiunea și heeeeeeei, ce să vezi:

”Dude, dude!” (pe românește ”Bă, bă!”), mă atenționează unul dintre cei doi americani, arătând cu degetul spre un punct în depărtare. Ne intersectaserăm cu procesiunea; lăsaseră mikoshi-urile jos și se suiau unii peste alții. Mă uitam la o coloană de 6 oameni, unul stând pe umerii celuilalt, și se mai cățăra unul pe ei.

”Dude, dude!” dau să-i zic și eu unui coleg japonez care tocmai venea împingându-și toba în viteză pe lângă mine. Numai că nu știu să zic ”dude” în japoneză, iar el mi-a aruncat o privire a la ”taci și-mpinge”. Așa că mi-am cules fălcile de pe jos și am luat-o din loc, lăsând cârnatul uman în urmă. Dar n-am putut să nu mă întreb, oare la ce număr au ajuns, oare cum s-au dat jos de-acolo?

Au mai urmat vreo două magazine. Alt împins de tobe, alt colindat, alte mere, alți colaci și ne intersectăm de-a binelea cu procesiunea. De data asta, trebuia să ținem un simplu ritm ten, te-ko, ten, te-ko, ten, în timp ce unii dintre cei din procesiune aruncau cu dulciuri spre trecători, iar aceștia se - ahem! - băteau pe ele. Nu chiar la propriu, dar nici departe. Mai un cot, mai o îmbrânceală, mai un smuls ciocolata din mâna unui copil. Cert e că aveau nevoie de o muzică de fundal, ca să aibă mișcarea un ritm, un sens, o noimă. Norocul lor că eram și noi pe-acolo și am putut oferi un soundtrack vrednic de acțiunea întreprinsă. După treaba asta, pauză 10 minute. Aleluia! Am luat mult iubitul loc pe bordură și am început să mă uit mai bine în jur. Purtătorii de mikoshi avuseseră și ei pauză și acum se pregăteau să o ia din loc. Doar că era ora 12 și erau cam beți deja. Așa că s-au pornit mai clătinat, dar și-au revenit repede. Vedeți voi, din uniforma oficială a participanților la festival făce parte un happi și o cănuță legată cu șiret la gât, cum purtam și noi cheia de la casă când eram copii. În felul ăsta, trecătorii puteau să încurajeze oamenii înhămați la mikoshi turnându-le sake din mers. Ce mă întrebați? Dacă au băut și copiii sake? Mmm, nu știu. Dar acum înțelegeți, sper, de ce e o idee bună ca mikoshi-ul în care se aflau cele patru fetițe să fie pus pe roți.

E o simplă stare de spirit. De spirits, pardon.

Mikoshi-ul femeilor

Cele patru fetițe - pe roți

 Nu apuc să visez prea mult, că procesiunea pleacă, și unul din organizatori ne anunță că putem bea și noi bere sau ceai de la standul lor. Și ce bine a picat, că-mi uitasem sticla cu apă în mașină. Mă duc la stand, îmi aștept rândul și-i zic lui nenea de la dozator c-aș vrea ceai, nu bere. Se uită la mine, cască ochii mai bine și-mi trântește replica mea preferată:

- A!! Da' tu ești femeie!

I-aș fi turnat ceaiul în cap, dar știu că nu era rău intenționat. Știu că nici unul dintre japonezii care m-au luat de bărbat în ultimul an nu a fost rău intenționat. Sau, mai știi ce teorie a conspirației au pus ăștia la cale împotriva mea? Încerc să nu mă gândesc la asta, că mă supăr, și când mă supăr mănânc, când mănânc mă îngraș, când mă îngraș mă supăr... Înțelegeți ce zic. Ah, dar a propos de Deea-bărbatul, am o istorioară amuzantă.

Paranteză

Se făcea că eram la petrecerea de Halloween a școlii mele. Sigur nu v-am spus povestea asta, că eram în ”izolare” la vremea respectivă. Prietena mea, Uli, care are ca hobby principal cosplay-ul, m-a convins să ne deghizăm în personaje din filmul animat Frozen la petrecerea de Halloween pentru că ”o să vezi ce-or să se mai bucure copiii!” Am delegat personajele, iar eu m-am ales cu Elsa. Ne-am apucat de treabă prin august și am făcut totul de la zero: tiparele pentru fustă, corset și pelerină, vopsit fusta în degrade, pictat fulgi de nea cu sclipici. Apoi am comandat perucă și lentile de contact, am cumpărat pantofi. Totul a fost planificat în detaliu și respectat până la virgulă. Mai puțin afurisitul de corset. Ce-i drept, nici nu știm noi să facem corsete, dar ăsta parcă era blestemat. Îl făceam o dată, îmi venea. Îl probam mai târziu, era prea mare pe talie. Dă-i și mai strâmtează-l puțin. Am făcut operațiunea asta de vreo cinci ori, până când, într-un final, tot cam larg pe talie a fost, dar s-a luat al naibii din decolteu. Până la urmă, n-am mai știut ce să facem, și l-am lăsat așa. Ne-am gândit că, mna, copiii sunt prea mici ca să se gândească la decolteul Elsei, mamele s-or supăra, dar probabil tații nu, așa că om ajunge la un echilibru cumva. Oricum, în ziua cu pricina costumul a fost perfect, dar eu tot eram super-stresată din cauza decolteului. Până și șefa și colegele mele au zis să-l las că e OK, dar eu tot cu stresu'-n gușă eram. Ajungem la locația unde era petrecerea - un fel de centru comunitar, sau așa ceva - și mă duc eu, Elsa cea decoltată, pe hol să iau un ceai de la tonomat. Cu colțul ochiului văd un tip care stătea pe scaun, se uita la mine. Părea înalt, așa că m-am uitat mai bine. Vede că l-am reperat, se ridică și vine la mine, moment în care am uitat să respir o clipă, pentru că nu numai că era mai înalt ca mine pe tocuri, dar avea și ochi verzi. Adică, pe bune, cât de des se întâmplă asta în Japonia? Se uită fix la mine cu o mină serioasă și zice

- Auzi, da' tu ești bărbat?

Pauză.
...

Elsa se blochează. Nu știe cum să reacționeze. Cu toate astea, încă se revarsă, fără voia ei, din decolteu. Hai, că poate glumește.

- Hahaha, râde ea cristalin ca o prințesă ce e, cu zâmbetul înghețat pe față. Da, da. Sunt bărbat. Nu se vede?

Mijește ochii la mine, la fel de serios ca mai devreme.

- Serios? Deci ești bărbat. Chiar ești bărbat. Și te-ai deghizat în femeie!

Am trecut de la râs cristalin la lacrimi în ochi într-o fracțiune de secundă.

- Nu. Nu sunt bărbat. Glumeam. 

- Deci ești bărbat deghizat. Da' cum ai reușit?

- Nu înțelegi. Nu sunt bărbat. Chiar sunt femeie. Deghizată în altă femeie. Avem petrecere de Halloween cu copiii și...

- Halloween? Și ce se întâmplă la petrecerea asta? Vă deghizați?

- Da. Și le dăm dulciuri copiiilor și...

- Și dacă vin îmi dați și mie?

Băi, ăsta ori e cel mai mare poker face, ori e rupt de lume. Nu prea am eu simțul umorului, dar chiar nu părea să glumească. Până la urmă îl văd pe colegul australian care ieșise să-și ia cola de la celălalt tonomat, și-l strig în engleză să vină să mă salveze - că doar eram prințesă, ce mama naibii. M-a salvat ăsta, am intrat înapoi în sală, iar dubiosul a găsit-o pe șefa mea până la urmă și i-a cerut bomboane...

Who's the man? Elsa's the man!

Paranteză

Îmi iau ceaiul și dau să mă întorc la bordura mea, dar n-apuc să mă așez, că liderul grupului, ceruse o bere, apoi un ceai, băuse ceaiul și acum alerga cu berea în mână spre tobe, ca iepurele alb cu ceasul:

- Nu mai e timp, nu mai e timp! Să mergem, să mergem!

Fac ceaiul shot și o iau la fugă după el. Între timp, fiecare apucase câte o tobă și o luaseră iar la goană, de data asta ieșind din Ginza și traversând intersecția spre strada principală. În plus, îl lăsaserăm pe lider în urmă de ceva vreme, întrucât noi ne-am hidratat, iar apoi am împins tobele cu două mâini. El păzea berea aia cu sfințenie, să nu irosească un strop, și împingea toba cu o mână. Lesne de înțeles, toți am trecut pe verde, numai pe el l-a prins roșul pe partea cealaltă. Japonezii au dat înainte, fără să privească în urmă. Cei doi americani și cu mine ne-am oprit să-l așteptăm. Și cum așteptam noi așa, să se facă verde, ne uitam la el.

Americanu': Bă, da' ce face cu berea aia? Că doar conduce!
Eu: Nu, mă, că nu e pentru el. L-am văzut eu că a băut ceai înainte. Berea nu e pentru el, altfel ar fi băut-o până acum.
Americanu': Păi și ce face cu ea?
Eu: Nu știu. O fi luat-o pentru cineva. Poate unul dintre băieți n-a apucat să bea și-i duce bere.
Americanu': Ce băiat de treabă!
Eu: Ce băiat de treabă!

Se face verde, o luăm din loc. Dar cum noi tot cu două mâini împingeam și el tot cu una, am ajuns mult mai repede la locație. Am așezat tobele și iar ne uitam la el. N-am rezistat mai mult de 30 de secunde și văzând că nu face nimeni nimic, m-am dus după el să-l ajut.

Eu: Să te ajut!
El (încurcat): De ce?
Eu: Păi, berea, toba. Măcar să țin eu berea. Ajungem mai repede.
El: A. Da. Poftim.

Iau berea.

El: Dă-o și tu cuiva.
Eu: Cui?
El: Cui o vrea. Am luat-o din greșeală și n-am știut ce să fac cu ea.

Ce băiat de treabă... De asemenea, ce băiat inocent! Ar fi putut să i-o lase lui tataie ăla care m-a luat drept bărbat, o dădea altcuiva. Dar, nu. Nu. Să zicem că nu este cel mai răsărit lider pe care l-a avut grupul. E un băiat minunat, dar nu prea e lider. Desigur, spun asta despre el numai pentru că m-a supărat, dar despre asta mai târziu. Ce ar fi de spus acum este că mă concentram maxim să nu vărs berea, dat fiind că nu-mi puteam lua ochii de la liderul ăsta al nostru, care azi avea o freză nouă. Unde miercuri la repetiții avea freza lui normală, azi venise ras în cap. Pesemne cu ciobul. De un orb. Pentru că era tuns cu găuri, un perciune luat, altul ba, mai scurt pe-o parte mai lung pe cealaltă. Inițial am crezut că s-a supărat cineva pe el și a vrut să-l pedepsească, dar pare că s-a tuns singur, pe fugă. Sper că a făcut asta din cauza căldurii și nu pentru că avea exact aceeași freză ca singura femeie din grup. Din fericire, următoarea locație era firma unui fost lider al grupului nostru, care deja o sunase pe nevastă-sa să pună aparatul de ras la încărcat. Așa că ne-am aranjat iar tobele, eu am reușit să conving pe cineva să mă scape de bere, iar liderul nostru a fost tuns (uraaaa!). Apoi am cântat, și restul se știe: împins - urcat în mașină - plecat spre următoarea locație.

Penultimul loc în care am cântat a fost unul dintre mall-urile din oraș. Am ajuns cu mult mai devreme decât procesiunea, așa că am avut o bine-meritată pauză în care am băut cafea și m-am uitat la ceilalți cum mâncau gogoși. Vedeți voi, grupul ăsta e motivul pentru care mă gândesc uneori că poate ar merita să stau în Imabari pe termen lung. Ca să apuc să cânt la oodaiko (toba a mai mare) și, eventual, să fiu lider de grup. Să fiu ca fostul lider al grupului, Hirokawa-san, care cântând la oodaiko la festivalul ăsta, a rupt bățu'-n două!

Dovada!

 Aș putea să fiu prima femeie să conducă grupul ăsta! Marfă, nu? N-am ambiții mari, nu vreau să fiu președinte. Doar liderul grupului Kotobuki Daiko, pentru că-mi place mult să petrec timp cu ei. Și, de regulă, au grijă de mine. La fel și cu gogoșile. În ziua respectivă aveam fața acoperită de eczemă roșie. Am luat câteva pastile de Claritine pe parcursul zilei, dar nu m-au slăbit deloc mâncărimile. Cum m-au văzut, unii dintre membrii grupului m-au luat la rost:

- Ce-ai făcut, Deea, iar ai mâncat pâine? (de când am venit în Japonia, am făcut alergie la grâu)
- Mda...
- Păi ia să nu mai mănânci! Ai văzut, Djokovic: a făcut performanță numai după ce a renunțat la pâine!

După cum ziceam, la fel și cu gogoșile:

El 1: Higaki, te duci să iei gogoși?
El 2: Mă duc. Câte iau? Zece?
El 1: Nouă, că Deea nu mănâncă.

Așa a fost toată ziua. Am încercat să mănânc și gogoși și biscuiți și de toate. Fără niciun rezultat. De fiecare dată se găsea cineva să strige ”Făină!!” și să mi le ia din mână. Nici măcar fulgi de porumb nu m-au lăsat să mănânc, pentru că pe ambalaj scria că pot conține urme de făină...

În fine, băurăm cafeaua, mâncară gogoșile, băturăm în tobe și ne îndreptarăm înapoi spre castel, unde urma să cântăm pentru ultima oară, în timp ce oamenii adunați acolo aveau o ultimă șansă de a se bate pe dulciuri.

Și uite-așa am încheiat o zi foaaaaaarte lungă. Unii dintre noi am mai rămas prin zonă vreo două ore, să luăm cina împreună, dar ne-am retras spre casă destul de repede, pentru că eram toți extrem de obosiți. În plus, eu începusem să-mi fac griji pentru că în ziua următoare îi promisesem liderului nostru de grup că aveam să îl ajut la o acțiune de voluntariat. Mă rugase atât pe mine, cât și pe cei doi americani din grup. Îmi era clar că avea nevoie de niște chipuri de străini pe-acolo, ca să atragă atenția. Americanii - băieți deștepți - au refuzat fără să clipească. Eu m-am simțit prost și am zis că vin să-l ajut jumătate de zi, deși asta însemna să plec de-acasă înainte de 7 dimineața, într-o duminică, după Festivalul Primăverii. Planul era să merg cu el la Matsuyama, să ajut cu ce era de ajutat, și să ne întoarcem la Imabari în jurul orei prânzului, când urma să avem o altă cântare cu trupa. Ceilalți membrii ai grupului, care nu erau implicați în acținea respectivă, urmau să vină direct la locație. Zis și făcut! Am ajuns acasă sâmbătă seara și eram atât de obosită, încât am început să-mi fac griji că nu voi auzi alarma de dimineață. Drept urmare, n-am putut să dorm. Am adormit pe la două sau trei noaptea, dar m-am trezit la cinci, cu o oră înainte să sune ceasul. Am tras de mine, am mers la Matsuyama, am făcut ce era de făcut și, conform planului, ne-am întors împreună la Castelul Imabari, să cântăm. Ceilalți membrii erau deja adunați și îmbrăcați, așa că am mers și eu la toaletă să mă schimb. M-am grăbit cât am putut, dar fix când revenisem de la toaletă și îmi încheiam ultimul nasture de la șoșoni, aud un Dddddoooonnnnn!!!!! Și piesa noastră. Eram la 5 metri de ei, aproape gata, minus nasturele respectiv, și ei au început să cânte fără mine.

Crrrraccccccc... pe ritmul piesei s-a frânt și inima mea, așa că din lipsă de somn și mult prea mult răsfăț, m-am ascuns după o statuie și am plâns. Spre sfârșitul melodiei m-am calmat, am mers să mă schimb înapoi în haine de stradă și m-am dus să le zic la revedere. Lucru foarte ciudat, m-am ținut ba după unul, ba după altul, încercând să deschid gura să zic ceva, dar toți au trecut pe lângă mine de parcă nu mă vedeau, nici unul n-a zis nimic. Până la urmă, îl aud pe american ”Să știi că eu te văzusem acolo!”. Și așa am știut că nu sunt invizibilă.

Am plecat fără să le mai zic nimic. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat. Dar încă sunt un pic mâhnită. Mai ales pe lider. Vorbind astăzi despre el, n-am simțit să-i mai adaug san după nume. He's no san of mine! O să-mi treacă. Îmi culeg cioburile inimii de pe jos și merg mai departe. La repetiții, vreau să zic! Vorba melodiei, a kiss with a fist is better than none. Și în plus, dacă ei nu mă vor - ghinion! Eu tot voi merge la repetiții în fiecare miercuri seară, pentru că inima mea bate ten-te-ko.

Și ca să terminăm povestea într-o notă veselă. Priviți la acest câine! Din câte am putut observa, stăpâna lui l-a plimbat tot timpul pe lângă procesiune. Unde erau mikoshi, hop și el!

 

*Mikoshi este o lectică sau un palanchin aparținând unui templu shintoist în care nu se transportă oameni, ci zeul despre care se crede că locuiește în respectivul templu. Palanchinele arată ca niște temple mai mici, cu porți jinja, decorațiuni și tot dichisul.


EPILOG

Trei săptămâni mai târziu...

Ieri dimineață am mers cu trupa de taiko să cântăm la un eveniment la Intercontinentalul autohton. De fiecare dată când cântăm acolo, primim o mică sală în care să ne schimbăm în uniforme. Intrăm în sală, ne așezăm bagajele și unul dintre ei zice:

- Deea, ieșim noi cât te schimbi tu și ne zici când termini.

Asta e ceva ce-am auzit în premieră. Nu s-a mai pus niciodată problema în felul ăsta. Dar oricum, simțeam că e un pic absurd să stea șapte oameni după mine.

- Nu e nevoie, zic. Mă schimb la toaletă.

Pauză. Ne uităm toți unii la alții, nu zice nimeni nimic. Deschid repede gura, ca să nu mi-o ia altcineva înainte:

- Dacă mă așteptați!! Mă duc să mă schimb la toaletă numai dacă mă așteptați și pe mine! Dacă nu mă așteptați, nu mă duc nicăieri. Stau aici, lipită de voi, nici nu mă interesează cum vă schimbați!

Asemeni unui balon care se sparge, pufnesc toți în râs, mai puțin liderul nostru, care se uita la degetele de la picioare și se scuza în barbă:

- Îmi pare rău, îmi pare rău...

Pare că la evenimentul anterior, ceilalți au întrebat de mine înainte să cânte, dar din motive pe care probabil nici el nu le înțelege prea bine, liderul le-a zis că sunt prea obosită să mai cânt. Asta e, mai sunt și neînțelegeri, ce să facem... Între timp, i-am redat liderului san-ul de după nume, când vorbesc cu sau despre el, iar grupul e vesel și cântăcios ca întotdeauna. Cu ten-te-ko înainte, zic!

Fiica rătăcitoare se-ntoarce!... dar nu promite că rămâne.

Jumătate de an, trei tunsori și o scurtă vizită în România mai târziu, am revenit pe blog. Nu știu de ce, că n-am nimic extraordinar de povestit. Adică știu de ce... Treaba stă în felul următor: de multe ori am impresia că dacă aș dispărea brusc, n-ar observa nimeni. Mi-am făcut un obicei și de fiecare dată când mă lovește gândul ăsta, fac o listă mentală cu cel puțin cinci oameni care sigur ar observa într-un timp relativ scurt. Oamenii ăștia există, iar în rândul lor nu-mi număr colegii de la școală și șefa, care ar observa din motive evidente. Ci oameni cărora le pasă dacă exist sau nu. Eh, atâta vreme cât oamenii ăștia există, și pot să întocmesc lista, mi-e clar că mintea-mi joacă feste. Atât doar că anul trecut, la un moment dat, mintea mea a jucat și feste și hore și v-ați ascunselea și m-am simțit atât de copleșită, încât chiar am vrut să dispar cumva, dacă nu fizic, măcar virtual, de pe rețelele de socializare, care creează atât de mult zgomot. Cei cinci oameni (care, după cum spuneam, nu sunt imaginari) au sesizat imediat, m-au contactat care cum a știut, le-am explicat situația și asta a fost. Dar, ce să vezi, în timp am constatat că nu erau doar cinci oameni. Rând pe rând, am reluat legătura cu prieteni, amici, cunoștințe care au observat că dispărusem și care și-au manifestat îngrijorarea.

Acum, ce să zic... am un interviu luat unui călător, tradus pe jumătate și lăsat baltă, pentru că în miezul acțiunii, m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Și n-am mai scris. Am o altă postare de blog scrisă pe jumătate și lăsată baltă, pentru că m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Am un jurnal de călătorie scris pe jumătate, pentru că m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Am câteva povestiri neterminate sau ne-editate pentru că m-am gândit că... Ați înțeles unde bat.

Însă azi m-am gândit altfel. M-am gândit la oameni. Nu la cei cinci. La ceilalți. La cei care și jumătate de an mai târziu mă întreabă cum sunt și ce mai fac prin Japonia. Așa că am hotărât să scriu despre ce am făcut în ultimele luni. Poate, totuși... interesează? Pe cineva? Nu-mi dau seama, dar trec aici, notez diverse. Ce-mi vine în cap. Să vedem...

1. M-am tuns scurt, din cauza unor probleme de sănătate. Prima oară am vrut să plâng în sufletul meu, pentru că-mi erau dragi tare cosițele mele. N-am plâns. În schimb, am pus pletele-ntr-un plic și le-am trimis donație la Little Princess Trust. Acum îmi las părul lung iar. Planul e să crească luuuuung lung, iar apoi să-l vopsesc verde-albastru-cenușiu. Sau blond. Sau mov. To be decided.

2. În toamnă m-am apucat de cântat la taiko, tobe tradiționale japoneze. E o trupă de taiko în oraș. I-am ascultat în timpul unui pelerinaj pe la templele din jurul orașului. A fost dragoste la prima audiție. M-am alăturat grupului, iar acum, în fiecare miercuri seară, fie ploaie fie vânt, sunt în curtea castelului Imabari, la repetiții. Am avut deja mai multe reprezentații cu ei, inclusiv de Anul Nou. La 12 noaptea trecute fix, am cântat în templul shintoist din curtea castelului Imabari, după care ne-am mutat tobele repejor în fața castelului și am mai cântat o dată și pentru public - oamenii veniți să viziteze castelul și templul în noaptea dintre ani. Pentru mine a fost, cred, cel mai reușit Revelion din ultimii 5 ani. Recent, am schimbat instrumentul, așa că probabil fac progrese. Sau așa îmi place să cred.

3. Am fost un pic și-n România. Am mers, am văzut, m-am întors. Îmi plac mămăliguța, limba română și flăcăii înalți, foarte înalți, cei mai înalți, mai înalți ca mine - un lux nesperat în situația mea actuală. M-am plimbat pe străzile Bucureștiului și m-am uitat în sus la oameni, ori de câte ori am putut. Or fi zis că-s nebună. În fine... Ce mi-a mai plăcut a fost să mă întorc în Japonia!

4. Cum-necum, m-am apucat de cursuri de ceremonia ceaiului cu o mămăiță minunat de adorabil de vicleană. M-a păcălit să fac și cursuri de caligrafie cu dumneaei, deși caligrafia se face doar cu mâna dreaptă, iar eu sunt stângace. Ce să fac acum, învăț să scriu și cu dreapta.

5. Am fost și anul ăsta la Imabari International Fair, unde am făcut vreo sută cincizeci de papanași (am avut și ajutor!), am cântat (prost) și am dansat (bine). După ce am dansat cu public pentru prima oară în mai bine de un an, am hotărât că dansul e un iubit cu care vreau să mă împac, așa că mă pregătesc să formez o grupă nouă de dans și să predau fusion belly dance în Imabari. Dacă sunteți în Imabari sau prin zonă, și vreți să dansați, aceasta nu este o pipă, este o reclamă foarte bine mascată.

6.Vreme de câteva luni m-am antrenat pentru maratonul din Osaka. După ce m-am înscris cu emoții și am fost selecționată printr-o minune, m-a apucat panica și am hotărât să nu mai merg. Dar am alergat în alte curse, printre care un semimaraton pe munte. Pardon, nu orice fel de semimaraton: Gourmet Half Marathon. Adică am alergat un semimaraton prevăzut cu pauză de masă la fiecare 3-5 km.  Sunt selectivă cu mâncarea mea, așa că n-am putut să mănânc la fiecare popas, dar am apreciat ideea. Altfel, a fost pentru prima oară când am alergat pe munte. Mi-a plăcuuuuuuut! Fun fact: știți cum atunci când te înscrii la curse și crosuri primești cadou un tricou, sau un energizant, sau o șapcă. Ei bine, la Gourmet Marathon am primit un kilogram de orez.

7. Recent a fost ziua mea, ocazie cu care am făcut două lucruri. Mai întâi, am luat listele de contacte din Whatsapp și Line la rând, am selectat un număr de oameni extrem de norocoși și i-am întrebat de sănătate. M-am prefăcut interesată de viețile lor, după care le-am băgat replica ”Și nu uita să-mi zici la mulți aaaaani!”. Asta fac oamenii de zilele lor de naștere, nu? Nu? Apoi am mers cu niște prietene la Okuno-jima, sau cum îi zicem noi cu afecțiune, Bunny Island. Interesantă istoria acestei insule. Zice-se că până după al Doilea Război Mondial, insula asta nu era pe hartă, iar japonezii o foloseau pentru a face arme sau bombe cu gaze otrăvitoare. Motiv pentru care nu este locuită. Dacă teoretic nu exista, practic nu avea cum să se mute cineva acolo. Se mai zice că suprapopularea insulei cu iepuri se datorează faptului că japonezii țineau iepuri în laboratoare pentru a testa gazele respective pe ei. Insula a fost părăsită după război, depozitele și fabricile au devenit ruine, dar iepurașii au rămas. În prezent, ei atrag turiști dotați cu morcovi și varză și stau ca niște putori ce sunt, să fie hrăniți, fotografiați, filmați și răsfățați de puhoiul de turiști. În afară de copii. Iepurii o rupeau la fugă se cam fereau de copilași.

Am mers, așadar, pe insulă, m-am abținut cu greu să nu fugăresc iepurii cot la cot cu copiii, am făcut picnic, am stat la plajă (a propos, cu sau fără iepuri, insula merită vizitată fie doar și pentru peisaj - e superbă). După care ne-am zis să dăm o fugă și pe Hakata-jima, o altă insulă unde știam că recent a fost amenajat un loc unde se poate înota cu delfini. Nu știu exact ce îmi imaginam, dar nu a fost ce credeam. Locul se cheamă Dolphin farm (dafuuuq?), iar delfinii aceia sunt vizibil chinuiți. Cumva, mi-a amintit de grădina zoologică din București. Am stat 10 minute, după care le-am lăsat pe prietenele mele să se sature de delfini și am ieșit.

Okuno-jima

Hakata-jima

8. De Crăciun s-a întâmplat să mă bucur peste măsură când am primit cadou o mică figurină cu R2-D2. Oamenii cu care eram au reținut bucuria mea și de atunci cu orice ocazie posibilă, primesc lucruri legate de Star Wars (papuci, tricou, carpetă, pictură pe pânză etc). Cel mai recent, am primit un așternut de pat cu Darth Vader. În locul meu, probabil că altă femeie ar fi zis mulțumesc și ar fi lăsat așternutul să fie mâncat de molii în vreun sertar. Eu n-am irosit nicio clipă și l-am pus pe pat din prima seară. Și când, femoționată (fericită+emoționată), m-am băgat în pat, mi-am întrevăzut viitorul preț de o secundă. Și m-a umflat râsul, pentru că mi-am dat seama că nu voi fi crazy cat lady, așa cum credeam. Nu, asta sigur nu. Pentru că sunt alergică la pisici. Voi fi doar crazy lady. Sau, mai mult ca sigur, lonely crazy lady. Spun asta pentru că am încercat să-mi imaginez ce bărbat normal ar putea să zică vreodată ”Da, iubito, hai în pat. Eu, tu și Darth Vader.” Nici unul, nu? Pe de altă parte, nu-mi trebuie normal. Ce să fac, am corpul unei femei de 28 de ani, în care se află spiritul unui băiețel de 5 ani. Prevăd mulți ani de singurătate. Dar, hei!, măcar nu mă plictisesc.

9. Mi-am tras permis de conducere japonez. Mașină? Nu, n-am. Dar am permis! Nu știu ce voi face cu el, dar am simțit eu că e musai să pot conduce în Japonia, chiar dacă nu am ce conduce. M-am chinuit un picuț, dar l-am luat din prima. E simpatic. Îl mai scot uneori din portofel, mă uit la el și-mi zic ”Măi, Deea, măi... ai permis!” Și chiar așa e. Am.

10. M-am îngrășat foarte tare. Interesează pe cineva? Asta chiar sper sincer că nu interesează pe nimeni. E un fapt care îmi consumă deja fiecare strop de energie, mă macină mai mult decât ar trebui. Dar dacă interesează pe cineva, să-mi ziceți. Lăsați un comentariu, să știu. Ca să nu mai fim prieteni, nu de alta. Ce mă deranjează, de fapt, este societatea în care trăim și imaginile distorsionate cu care suntem hrăniți. Dar despre asta, altă dată.

11. Am scris o poveste, iar povestea asta a fost publicată într-un volum foarte mișto. Cartea a fost publicată la mijlocul lui martie, dar eu încă n-am ținut-o-n mână, așa că nu pare real. Însă am o poză cu coperta! Când am îndoieli cu privire la univers, viață și tot, scot telefonul și privesc coperta asta, pe care apare și numele meu. Apoi mă uit la numele celorlalți autori, și iar mă apucă panica (I'm not worthy, I'm not worthy!!). Bag telefonul în buzunar, mă uit pe pereți... Și uite-așa trec zilele.

Cam asta am făcut în ultimele 6-7 luni. Voi ce mai faceți? Mă duc la văzut de balene luna viitoare. Să vă povestesc dupe?

Sunt o ciudată, îmi plac ciudații, dar nu toți ciudații.

Săptămâna trecută am fost la Tokyo. A fost o călătorie planificată din timp, pentru că urma să o reîntâlnesc pe my partner in crime (Bună, Clau!), dar și pentru că Tokyo e mai aproape de prefectura Gunma decât Imabari. Și era musai să ajung în Gunma, ca să mă arunc în cap (vezi postarea anterioară). De când locuiesc în Imabari, am fost la Tokyo de mai multe ori, încercând diverse variante de transport: avoinul, shinkansen-ul, autobuzul de noapte. Cu ocazia ultimei călătorii, dormisem destul de bine în autobuz, așa că l-am ales din nou.

E tare simpatic autobuzul ăsta de noapte. Scaunele sunt puse pe trei rânduri, cu suficient de mult spațiu între ele. Toate scaunele de lângă ferestre pot fi separate de restul cu o perdea, astfel încât să ai un oarecare sentiment de intimitate. În plus, ți se pun la dispoziție papuci de interior, pătură, cafea (oribilă, dar mna...) și ceai la discreție. Deși autobuzul este dotat și cu toaletă, face și două-trei opriri în zone special amenajate pe autostradă, ca să-și mai dezmorțească lumea picioarele și posterioarele. Nu de alta, dar face 12 ore de la Imabari la Tokyo.

Așa că iată-mă-n autobuz! Fericită, cu papuceii în picioare, cu Kindle-ul în brațe (am descoperit că pot citi în autobuz, atâta vreme cât merge pe autostradă, altfel îmi vine rău) și un zâmbet larg pe față. Nu plecăm bine, că îmi trag perdeluța, îmi las scaunul pe spate și, cu picioarele încolăcite-n fel și chip, mă afund în lectură. Vine și prima oprire, ies din autobuz, mă plimb puțin prin magazinele cu suveniruri, îmi cumpăr o sticlă de apă și mă întorc la locul meu. Șoferul ne anunțase deja că după această oprire urma să stingă luminile în autobuz și că ne roagă să tragem perdelele din dreptul geamurilor, Mai precis, ni se creau condiții pentru năniță.

Nu trebuie să-mi zici de două ori când e vorba de mers la culcare. Am găsit o poziție confortabilă, am tras pătura peste mine și am adormit aproape instantaneu. Nu știu cât timp trecuse, dar dormeam deja destul de adânc - probabil că și visam ceva - , când simt că mă smucește cineva de umăr. Deschid ochii, văd un tip care se invitase dincolo de perdeluța mea și stătea în picioare în dreptul scaunului meu, cu o mână fluturându-mi un telefon mobil în fața ochilor, iar cu cealaltă făcându-mi semn să tac. Pesemne influențată de cine-știe-ce monștri visam, am dat să țip, dar...

Paranteză

Lectura în care spuneam că mă afundasem la începutul călătoriei era A Song of Ice and Fire aka Game of Thrones (A Dance with Dragons, ultimul volum). Poate "afundată" nu este cuvântul potrivit; absorbită, transportată pe alte meleaguri, printre cavaleri, regine și dragoni. Cam așa am fost în ultimele două luni, de când m-am apucat de citit seria. Tot  atunci, visele mele oricum bizare, și-au făcut bagajele și s-au mutat în King's Landing. Nu-mi amintesc tot ce visez, dar din ce-am ținut minte, nu a fost vis în ultima vreme să nu fie marcat într-un fel sau altul de acțiunea romanului.

Cel mai tare vis a fost înainte de cel în care mă țineam de mână cu însuși Zeul Luminii, R'hllor, care apăruse ca un înger păzitor uriaș și mă plimba prin lume, apărându-mă de rele (for the night is dark and full of terrors); a fost înainte chiar și de visul în care Jamie Lannister răpunea adversari în stânga și-n dreapta (avea ambele mâini), iar eu eram domnița pe care încerca s-o impresioneze. A fost acum vreo lună, când am terminat de citit cel de-al treilea volum exact înainte de culcare.

Se făcea că Cersei tocmai dăduse ordin să fie ars Turnul Mâinii, iar eu eram în mulțimea care se strânsese să caște gura. Visul a început cu mine privind flăcările care înghițeau tot mai mult din turn, și cu Cersei întorcându-se la castel, urmată de gărzi. Tot privind spre foc, am simțit cum încep să mi se adune lacrimile în colțurile ochilor și m-am pomenit întrebând cu voce tare:

- De ce? De ce? Nu înțeleg... de ce să-i dea foc?

Cumva, știam că n-am ce căuta în povestea aia și bănuiam că visez, așa că nu mă așteptam să mă audă cineva. Credeam că sunt doar un martor care vede, dar nu e văzut (...un cititor?). Dar n-am terminat bine de vorbit, că un bărbat din fața mea se întoarce spre mine și-mi zice:

- Nu-ți pui întrebarea potrivită. N-ar trebui să te întrebi de ce-i dă foc. Ar trebui să te întrebi ce este.

Mi-a luat o vreme să-l recunosc, pentru că era mai tânăr decât în cărți/serial și semăna cu Iisus, dar am înțeles repede că stăteam de vorbă cu Yoren.

- Cum adică, ce este? Este Turnul Mâinii, zic.
- Da, dar al cui turn?
- Al Mâinii.

Yoren se uită la mine extrem de serios.

- Care mână? mă-ntreabă.
- Ce știu eu... Tywin Lannister, Tyrion, Ned Stark, Jon Arryn, ăia care-au fost Mâini înaintea lor.
- Nu înțelegi. Nu este turnul lor. Este turnul mâinii.
- Cum adică?
- E al mâinii, Deea. Gândește-te.
- Mă gândesc, dar...

Și dintr-o dată, simt cum mă luminez...

- E al mâinii! zic. E chiar al mâinii! E turnul mâinii! Al uneia dintre cele două mâini.
- Exact. Al mâinii. Iar turnul mâinii este un fel de turn de control. De aici este controlată mâna.

Și, odată cu înțelegerea acestui amănunt, toată scena se dizolvă, iar eu văd cum se termină tot Game of Thrones, care nu e un fantasy medieval, ci un fel de Osmosis Jones. Nu există King's Landing, este un creier. Nu există Westeros, este un corp uman. Iar toți cavalerii, lorzii, renegații, rebelii și strigoii sunt anticorpi, nutrienți, microbi, toxine, care sunt într-o permanentă luptă, unii încercând să mențină corpul sănătos, alții încercând să-l doboare. În visul meu, teoria asta avea o logică fără cusur, iar scena de carte dizolvată a lăsat loc unui glob mare de lumină în care eram numai eu, repetând la nesfârșit "Am înțeles, am înțeles, are sens!!"

M-am trezit în miezul nopții, zicând "Am înțeleeeees!" M-am luat cu mâinile de tâmple, nevenindu-mi a crede cât de simplu fusese totul și cât de ingenios a fost George R.R. Martin în construcția poveștii. Apoi m-am panicat, gândindu-mă că e musai să-mi notez revelațiile astea, altminteri le voi uita până dimineață. Însă o voce din capul meu mi-a zis, "Vezi-ți de treabă, Deea. Cum să uiți ceva atât de important?! O să-ți amintești. Acum culcă-te, ești obosită." Și m-am culcat la loc.

Iar când m-am trezit de-a binelea de dimineață, am râs. Și am râs, și am râs, și am mai râs, chiar și câteva zile mai târziu.

Deci când spun "cine-știe-ce monștri visam," orice e posibil. Cert este că, în autobuz, trezită fiind de un străin, pe întuneric, nu știu ce-am văzut, dar n-avea chip de om.

Închid paranteza


..., dar printr-un miracol, n-am țipat. M-am uitat lung la el câteva secunde, încercând să-mi dau seama dacă îl cunosc. Era un japonez cu fața pufoasă, tuns castron și cu ochelari. I-aș fi dat vreo cinșpe ani, deci o fi avut vreo douăzeci. Cu japonezii nu știi niciodată.

Nu-mi revenisem încă, nu știam ce să spun sau în ce limbă să vorbesc, iar el îmi tot vâra telefonul ăla în față. Ultima oară când cineva îmi băgase forțat un telefon mobil în față, pe neașteptate, eram în București, în tramvaiul 5, la o oarecare stație, iar individul respectiv mi-a pozat decolteul (chiar sub nasul meu - la propriu!) și a rupt-o la fugă când s-au deschis ușile. Așa că nici telefonul fluturat cu entuziasm și speranță nu mă făcea să mă simt mai bine. Am văzut totuși că nu era setat pe cameră, ci avea un mesaj scris în engleză. L-am citit până la urmă. Citez din memorie:

"Te-am văzut când am urcat în autobuz. Ești atât de frumoasă. M-am îndrăgostit la prima vedere. Te iubesc!"

Îmi vine să râd, dar nu vreau să fiu nesimțită. Încerc să-i dau telefonul înapoi, îl împinge ușor spre mine, semn că ar fi cazul să-i și răspund. Mă panichez un pic la gândul "Aoleu, cum scap de ăsta?", dar apoi îmi amintesc de Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany's și-i scriu  "Thank you." Citește, se uită la mine încurcat, încearcă să-mi spună ceva în șoaptă, nu reușește. Până la urmă mă întreabă:

- Vorbești japoneză?
- Da.
- Unde cobori?

Unde cobor? Pe bune? Ah, ce soluții am? Să mint? Cu ce m-ar ajuta să mint, că doar suntem amândoi în spațiul ăsta restrâns, nu e ca și cum nu m-ar putea vedea când cobor. Nu pot decât să spun adevărul și să sper să coboare el înaintea mea.

- La Shinagawa, zic.
- Și eu!

Fir-ar! Nu zic nimic. Mă uit în gol. Tot el:

- Când coborâm la Shinagawa, să mergem să bem o cafea.
- Ah, nu pot. Mă întâlnesc cu o prietenă.

Ori nu m-a crezut că urma să mă întâlnesc cu cineva la 7 dimineața, ori nu m-a înțeles, ori s-a făcut că nu pricepe.

- Da, zice, dar înainte de asta. Să ieșim în oraș, să stăm de vorbă.
- Nu, nu se poate. Mă întâlnesc cu prietena la care stau la Tokyo, imediat după ce cobor din autobuz. O să mă aștepte.

Mai încearcă el să spună ceva, dar deja mi-era greu să-i descifrez șoaptele și parcă-i puteam auzi pe ceilalți pasageri înjurându-ne în gând de toate cele dragi.

- E târziu și deranjăm. Hai să nu mai vorbim.

Se uită lung.

- Dar... un sărut?

De data asta mă uit eu lung.

- Poftim?

Își duce degetul arătător la buze și-mi arată, probabil sperând că în secunda în care voi înțelege, mă voi agăța de gâtul lui.

- Nu mă săruți?

- Știi ce, îi zic, e târziu. Mi-e somn. Aș vrea să dorm acum, OK?

Iar se uită încurcat la mine, dar nu-mi pasă. Îmi pun căștile în urechi, mă întorc cu fața în partea cealaltă și pleacă. Acum mai dormi, Deea, dacă poți. Mă speriase așa tare trezindu-mă, că încă-mi simțeam pulsul ridicat. Am dormit cu întreruperi o vreme, fiind prea agitată să mai pot adormi de-a binelea, dar într-un final (peste vreo oră), m-a luat somnul iarăși.

Și iarăși simt cum mă smucește careva. M-am trezit dintr-un vis, din nou, m-am speriat, din nou, același el îmi flutura telefonul în fața ochilor, din nou. Singura diferență era că de data asta îmi scrisese ceva în japoneză. Numai că acum nici nu m-am mai deranjat să citesc, pentru că mă enervasem atât de tare, încât spumegam la gură și scoteam flăcări pe nas (he had woken the dragon). Așa că am pus de-o parte politețea și vârsta pe care o am, și m-am purtat ca Domnul Goe care vrea să vie trenul.

- Mi-e somn!
- Uite, citește...
- Mi-e SOMN!! Mi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomn!!! Lasă-mă să dorm!

Și cu asta, mi-am tras pătura peste cap și m-am întors cu spatele la el, în speranța că va pleca. L-am simțit cum a mai stat acolo vreun minut, uitându-se la mine, probabil cu aceeași figură încurcată ca și mai devreme. Dar până la urmă a priceput aluzia și s-a retras.

După asta, chiar că n-a mai fost chip să dorm. M-am sucit de pe o parte pe alta, întrebându-mă ce-o să fac dacă mă abordează iar. Din fericire n-a fost cazul. Mi-am dat seama că după accesul meu de furie copilăresc, a înțeles și el că e inutil să mai încerce, mai ales când, la următoarea oprire a autobuzului, nici măcar nu s-a obosit să coboare din autobuz, darămite să mai încerce să intre-n vorbă. Văzând asta, m-am mai liniștit un pic, dar nu complet. Acum mă întrebam ce-o să fac dacă se ține după mine când cobor la Shingawa. Însă la întrebarea asta am găsit răspuns "Îi trag una de nu se vede!" Și m-am calmat.

Am ajuns la Shinagawa, am scăpat de individ, și mi-am văzut de treburi conform planului.



Și uite-așa ne întoarcem în zilele noastre. Mai precis, ieri, când am mers la poștă să trimit un plic și să achit niște facturi. În exact momentul când mă întorceam cu spatele spre bancomat și cu fața spre ușă (mândră fiind că am dovedit încă o dată porția kanji pe care mi-o servise bancomatul), intră un tătăiță. Se oprește o fracțiune de secundă. Se uită la mine. Cască gura, din care nu se mai vedea niciun dinte, și face doi pași spre bancomat, în slow motion. În tot timpul ăsta, eu mă uit la el și zâmbesc.

- Ah, ești o gaijin-san?

Mă întreb ce m-a dat de gol. Nu zic nimic. Continuu să zâmbesc.

- O gaijin-san atât de frumoasă?

Erau întrebări, dar n-am răspuns. Am învățat lecția: am zis mulțumesc, m-am întors iar spre ușă și-am plecat.


În concluzie, există tot felul de ciudați pe lume. Există ciudați care visează monștri, personaje de cărți și sisteme imunitare. Există ciudați care cred că dacă s-au "îndrăgostit" la prima vedere, este în regulă să invadeze spațiul personal și somnul altora. Și există ciudați care cască guri știrbe la străini. Îmi place prima (n-am încotro) și ultima categorie de ciudați, că mă fac să râd. Cea de-a doua, nu prea mult. Spre deloc.

Totuși, îmi plac 2 din 3. Nu e chiar așa rău.

Ziua când am sărit în cap. De două ori.

Rutina e rutină oriunde. Se instalează şi în locuri veşnic fascinante, cum e Japonia. Inevitabil, când se furişează rutina, eu amorţesc şi am nevoie să fac ceva care să mă scuture un pic. Aşa am fost mereu.

Ce-am făcut acum este ceva ce îmi doream de foarte-foarte mult timp. Aşa că, deşi e un gest care se voia să mă scoată din zona de confort, nu a fost spontan. L-am planificat de câteva luni. 

Bine-bine, Deea, ai făcut ceva, dar ce? Lăsând gargara la o parte: am sărit cu coarda elastică de la 42m. Bungee jumping, carevasăzică. Îmi doream de mult, mă mai gândeam uneori cum ar fi, cum s-ar simţi... alteori mă întrebam dacă aş avea curaj, dacă aş putea.

Ei bine, da, am putut. Şi a fost mai simplu decât am crezut. Spun asta pentru că îmi imaginam că avea să fie greu să-mi înving o frică, să-mi fac curaj. Îmi imaginam că îmi trebuia un hei-rup motivaţional ca să-mi iau avânt. Probabil că treci prin toate astea ca să-ţi învingi o frică. Probabil că te încearcă şi o satisfacţie enormă când ai reuşit să învingi frica respectivă. 

Eu n-am simţit toate astea. Întorcându-mă spre casă m-am tot gândit la diferenţa asta dintre aşteptări şi realitate. Oricum, socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg, dar în cazul ăsta parcă lipsea ceva. Cuvântul cheie este "frica." Adevărul este că nu mi-e frică de înălţime. Nu mi-e

frică să sar în gol. Şi rareori mi-e frică de pericole fizice iminente. 

Explicaţii pentru chestia sunt cu duiumul. N-o să intru în detalii, că nu e cazul aici. Dar m-am întrebat apoi care sunt fricile mele, totuşi? Pentru că nu e ca şi cum aş fi neînfricată. Am simţit simt şi eu frica. Dar când? În ce context? Hai să le identificăm şi să le dăm un nume - mi-am zis - şi-apoi să le învingem, una câte una.

Prima pe care am găsit-o este frica de succes. Încep o grămadă de planuri şi proiecte, creez contexte pline de potenţial în care mă avânt cu entuziasm, şi când pare că lucrurile se duc pe o pantă ascendentă, îmi tai craca de sub picior. De frică, simt că am făcut din autosabotaj o adevărată artă. Dacă ar avea succes proiectul ăla (oricare ar fi el), s-ar schimba lucruri cu mine, cu viaţa mea. Nu, nu, nu... asta înseamnă să dai piept cu necunoscutul. Scary, nu? Engage self-sabotage!! Să mergi înainte spre succes, fără îndoieli: abia ASTA înseamnă să ieşi din zona de confort. Şi e al naibii de înfricoşător. Pentru mine, zic.

Cu alte cuvinte, să fac un pas în gol şi să sar de la 40 m, nu m-a scos din zona de confort. M-a ajutat să zbor, m-a făcut să râd, m-a scos din rutină şi a fost atâââât de distractiv. Să găsesc un proiect care mă pasionează, căruia să mă dedic, în care să pun energie suficient de mult timp cât să culeg şi roade - asta cere curaj, curaj sub forma încrederii în forţele proprii şi a persevereţei. Numai când mă gândesc la asta mă ia cu ameţeală.

Motivul pentru care călătoria mea de anul trecut este importantă pentru mine dincolo de abilitatea mea de a transpune în cuvinte, este acela că a fost unul dintre puţinele lucruri din viaţa mea pe care le-am dus la bun sfârşit. Deci se poate. Cu toate astea, frica e tot acolo, cuibărită bine în inima mea, fericită doar în cutia mică şi întunecată numită "zona de confort."

De unde s-o apuc s-o scot de-acolo? Cum să fac s-o înving? 

... cred aş fi preferat să fi avut frică de înălţime. Barem aveam idee cum să abordez problema.

PS Păianjeni. Mi-e frică rău de păianjeni. Au multe picioare şi ţes pânze. Aşa ceva n-ar trebui să fie normal...

Fructe, legume și lucruri pe care nu le înțeleg.

Iubesc tare mult Japonia. Cred că am mai spus lucrul ăsta. Și mai cred că nu e ceva care se va schimba prea curând. Asta nu înseamnă că înțeleg Japonia. Sunt atâtea lucruri pe care le admir și respect cu privire la țara și poporul ăsta, și cel puțin tot atâtea lucruri pe care le îndosariez frumos într-un registru imaginar, pe coperțile căruia e scris (cu toată dragostea), un mare "WTF...?" O să deschid acum registrul respectiv la capitolul "Fructe și legume" și-o să vă povestesc ce mă nedumirește.

Ca scurtă introducere, trebuie menționat că într-o tentativă mai mult sau mai puțin disperată de a scăpa de eczemă/dermatită atopică, despre care poate vă amintiți că mă chinuia și anul trecut, am crescut considerabil consumul de fructe și legume. În special de fructe. Adică, mai nou, numai asta mănânc. Asta mi-a schimbat rapid obiceiurile care țin de cumpărături. Observasem de mult că fructele parcă sunt cam scumpe în Japonia, dar când cumperi doar câte un fruct-două, de poftă, nu-i așa o tragedie. Însă când înlocuiești două mese pe zi cu fructe, se cam adună. Drept urmare, am încetat să mai merg la supermarket-uri și am întrebat în jur unde să mă duc pentru a cumpăra produse locale, unde pot găsi fructe de import mai ieftine, de unde pot cumpăra en-gross (asta n-a știut nimeni să-mi spună), etc.

În vreo două săptămâni de încercări și căutări, am găsit niște variante accesibile mie, ca distanță, preț, calitate. Am descoperit că, într-adevăr, este mult mai avantajos să cumperi legume de la producători locali. Sunt proaspete și se găsesc într-o varietate mai mare și la un preț mai bun decât în supermarket. În ceea ce privește fructele, situația e un pic diferită. Fructele de import sunt mult, mult, muuuuult mai ieftine decât cele locale. 30-40 de banane din Ecuador, ananas din Filipine, nucă de cocos din Thailanda -- toate mai ieftine decât un (1!!) ciorchine de struguri din Japonia. Sau decât un (1!!) mango din Japonia. Uneori mai ieftine decât 2-3 mere din Japonia. Și nu de oriunde din Japonia; vorbim de fructe din orașul sau prefectura în care locuiesc. Producție locală.

Nedumerită, am întrebat din nou în jur. Câțiva japonezi pe care i-am întrebat doar au zâmbit și au ridicat din umeri. Am avut noroc cu profesoara mea de japoneză, care a știut să-mi explice ca unui gaijin (deși tot n-aș putea spune că înțeleg):

(discuția ajunsese cumva la fructele de mango)

Eu: Să știți că am fost surprinsă, totuși, să văd că mango e așa scump aici, deși e producție locală.

Ea: E scump tocmai pentru că este producție locală.

Eu: Cum așa? Nu înțeleg...

Ea: Pe de o parte este mândria locală. "Ia uitați ce mango facem noi aici! Este cel mai bun!" Asta e mentalitatea. Cel mai bun mango e și scump. Pe de altă parte, nu toate fructele din producție ajung în magazin. Sunt alese numai cele mai frumoase și cele mai gustoase. Din 5 fructe, poate numai unul să fie dat la vânzare. Deci prețul amortizează și pierderile producătorului.

Eu: Cu toate astea, prețul pe transport este mult mai scăzut decât în cazul fructelor de import. Nu se aplică la fel de multe taxe...

Ea: Așa este, dar fructele de import nu sunt alese, ca cele locale. Iar pierderile care trebuie acoperite sunt mari.

Eu: Chiar și așa, sunt sigură că există oameni care ar vrea să cumpere un mango imperfect, dar la un preț mai mic. Tot mango e.

Ea: Nu se poate. Ar însemna să-și strice producătorul reputația.

Eu: În cazul ăsta nu se face o risipă enormă de mâncare? Dacă aruncăm 4 din 5 fructe, nu e risipă?

Ea: Ah, nu, nu... din fructele rămase se face suc.

Eu: ...suc care se vinde în supermarket la suprapreț. Atunci unde sunt pierderile?

În acest punct din conversație, chiar și Moriyama-sensei, profesoara mea, a zâmbit și a ridicat din umeri.

Apreciez mândria asta locală și națională, dar cred că uneori este exagerată. Apreciez și faptul că fructele de import par să fie numai cele care nu pot fi produse pe plan local (spre deosebire de magazinele din România, unde dai de roșii din Polonia, Olanda, Italia, până să le descoperi pe cele românești). Însă sunt momente, ca azi, când stau și mă holbez la câte o mândrețe de mango precum cele de mai jos, și parcă nu-mi vine să dau 2.300 yeni pe o bucată (aprox 20 dolari), doar pentru a gusta mândria faptului că e crescut și făcut chiar aici, în Imabari. În astfel de momente aș aprecia mai mult un mango din Thailanda, de exemplu.