Nici mie nu-mi venea să cred când am pornit la drum. Ultima zi de mers... cum vine asta? Diseară nu mai planific nimic înainte de culcare? Nu mai stau cu gândul la hărţi şi trasee? Nu mai verific căsuţa de mesaje de pe Couchsurfing în neştire? Ciudat. Dar nu într-un mod rău. Ce se întâmplă când călătoreşti în felul ăsta este că se dilată timpul. Eşti atât de prezent în tot ce se întâmplă, atât de atent la detalii şi la oameni încât parcă e mai lungă ziua şi trăieşti mai mult, constient in fiecare clipa ca nu vei reveni in exact aceleasi lucruri, nu vei reintalni oamenii care ti-au iesit in cale si ti-au zambit, oamenii care te-au ajutat, care te-au incurajat.
N-au trecut decât două luni, dar care pentru mine cantaresc cat şase. Două luni atât de intense şi de pline încât încercam să-mi aduc aminte cum era viaţa înainte să încep să merg, cine eram eu atunci şi mai ales dacă mai vreau să mă întorc la viaţa aia (zici c-au trecut 1000 de ani!). Pe scurt, răspunsurile sunt simple: viaţa era OK, dar departe de-a fi ce-mi doream; eu eram OK, dar departe de-a fi cine-mi doream; şi nu. Daca am inteles macar atat din toata aventura asta, tot e bine.
Traseul a fost uşor. Era foarte cald afară, e adevărat, dar nu au apărut complicaţii, nu m-am rătăcit, nu m-am abătut. Şi deşi am mers greoi, fiind a patra zi consecutivă de mers, am fost eficientă şi mi-am dozat bine energia. Mai era ceva care-mi dădea un fel de confort psihic sau sentiment de apartenenţă, cumva. În Shikoku există un pelerinaj care cuprinde 88 de temple şi pe care oameni curajoşi îl fac la picior, cu doar un mic rucsac şi o pălărie de soare. Spun curajoşi pentru că multe dintre temple sunt greu accesibile, iar dacă respecţi şi ordinea lor, descoperi că te întorci din drum şi mergi în cerc aparent inutil de nuştiucâte ori, trecand de nenumarate ori pe langa Templul 5, doar ca sa ajungi mai intai la 2, 3 si 4. Deci este şi un test de rezistenţă pentru minte. Evident, cu cât te îndepărtezi de oraşe, nu mai există luxul konbini-urilor, pe care l-am avut eu. Singura certitudine pe care o ai este că odată ajuns la unul dintre templele acestea, poţi cere găzduire călugărilor şi vei fi primit, deoarece aceştia înţeleg (cred) greutatea drumului şi importanţa lui pentru Suflet. Aşa că în Shikoku nu am mai fost privită ca un extraterestru. Probabil lumea presupunea că am venit în pelerinaj. În mod justificat, de altfel: în Shikoku am întâlnit peste 10 plimbăreţi ca mine în doua zile, spre deosebire de 0, câţi am văzut în 50 de zile pe insula principală. I-am vazut unul cate unul si rand pe rand m-au privit in ochi si m-au salutat dand usor din cap si zambindu-mi complice, moment in care le raspundeam intocmai salutului, dar simtindu-ma ca un intrus, pentru ca eu nu faceam de fapt pelerinajul. Nu eram complicea lor. As fi vrut sa fac pelerinajul asta, mi-ar fi placut mult. Dar am ales altceva. Am ales varianta mai usoara si mai diversificata. N-am sa ma simt prost pentru asta - cred ca pelerinajul celor 88 de temple e pentru cei initiati, iar pentru mine a fost prima calatorie la picior. Trebuia sa incep de undeva. Acum am prins curaj, asa ca data viitoare as putea incerca sa vizitez si cele 88 de temple. Si Hokkaido. Si Okinawa - nu, nu voi inota pana acolo.
Si iar m-a prins ploaia pe drum. N-am mai vazut asa ploaie de multi ani. N-a fost puternica, doar cateva picaturi, dar hotarate si constante. Factorul surpriza a fost ca nu prea erau nori pe cer. Soare puternic, un cer albastru si cativa nori pufosi ici-colo. Ma, da´ ce-i cu ploaia asta? De unde mai vine? M-am oprit sa ma uit dupa norul buclucas, dar n-am reusit sa identific sursa. Incurcata, am continuat sa merg, iar in mintea mea m-am imaginat ca personajele alea de desene animate care merg cu norul gri deasupra capului, de le ploua doar pe ele. Insa eu nu eram trista ca ele. N-aveam de ce.
Am ajuns la gara Imabari cu 3 ore inaintea lui Uli, asa ca am profitat de timp sa merg la cumparaturi. Ea fusese in Tokyo 10 zile, era usor de imaginat ca n-avea nimic de mancare in casa. Din nou l-am inghesuit pe Prieten la coin locker si am plecat sontac-sontac spre supermarket. Am luat un carucior si sprijinandu-mi o parte din greutate pe el am mers printre rafturi si mi-am amintit incetul cu incetul lucrurile care ii plac lui Uli. Cu fiecare obiect pus in cos imi aminteam si cate un amanunt legat de prietenia noastra. Uli a fost prima persoana pe care am cunoscut-o acum patru ani cand am venit in Japonia. Am intalnit-o la aeroport, cand mergeam spre autobuzul care urma sa ne duca la institut. Si din momentul ala am petrecut patru luni aproape nedespartite. Mi-a fost aproape... la propriu. Statea in camera vecina. Dar si sufleteste. O rugam de seara sa-mi bata in usa sa ma trezeasca dimineata. Apoi in miezul noptii ma razgandeam si ii lasam biletele pe usa: "Skipping breakfast, sleeping rules. DO NOT wake me up!" In rarele ocazii cand ma suna maica-mea din Romania sa ma trezeasca si reuseam sa fiu in picioare inaintea lui Uli, mergeam eu sa-i bat in usa, iar ea imi raspundea buimaca si ciufulita, rugandu-ma in germana s-o mai las 5 minute. Sau asta parea sa-mi spuna. Nu vorbesc germana. Cand plecam in vreo excursie, isi lua asupra ei sarcina de a gasi restaurantele la care puteam manca ceva vegetarian - si atunci, ca si acum, am incercat sa mananc peste cand am ajuns in Japonia, dar la vremea aceea nu prea mi-a iesit, asa ca am renuntat la idee si era destul de greu sa gasesc ceva cand mancam in oras.
Tot Uli este cea care a petrecut ore intregi facand origami in forma de fluturi colorati, pe care apoi mi i-a lipit pe usa, in liniste absoluta, astfel incat sa nu aud nimic, pentru ca eram in camera. Dimineata cand am deschis usa si am vazut-o acoperita cu fluturi de sus pana jos, am crezut ca fac poc de fericire. Era ziua mea.
Cu o luna inainte ma dusese in Itami la muzeul insectelor. In incinta muzeului exista si o Casa a Fluturilor, o camera in care este recreat un mediu propice mai multor specii de fluturi care cresc acolo, frumosi, colorati si (destul de) liberi. In topul celor mai fericite zile din viata mea de pana acum, ziua aia e pe locul 2. A fost pe locul 1 pana anul trecut, dar a fost detronata de TribalFest Bucharest, care a insumat 3 zile, de fapt. Dar am dormit atat de putin si am dansat atat de mult incat le-am simtit ca pe o singura zi foarte lunga. Dupa calatoria asta va trebui sa-mi regandesc topul.
In Uli am avut suficienta incredere incat sa o invat sa-mi spuna in romana "Esti varza!" si sa ii explic in ce situatii ar trebui sa faca asta. Si pentru ca asta fac prietenii adevarati, mi-a servit-o ori de cate ori a vorbit gura fara mine aiurea si am facut - sau eram pe punctul de a face - gafe rautacioase. Ce surprinsa am fost sa constat ca inca mai stie replica. Astea sunt doar cateva dintre motivele pentru care am considerat ca merita sa-mi modific traseul initial (care se termina in Osaka) si sa vin pana in Imabari. Ca sa o vad pe Uli.
Cu cateva minute inainte sa soseasca trenul in care era ea, am aranjat frumos bagajele si plasele de la magazin pe o banca in gara, am scos clopotelul primit de la Gabi in Bucuresti - cel pe care scrie Ring for a Hug - si am asteptat. Cand am vazut-o venind spre iesire, am sunat tare-tare din clopotel, iar ea a venit si m-a luat in brate. Doua europence inalte care fac zgomot si se imbratiseaza in mijlocul garii... da, se uita lumea la noi. Nu, nu ne-a pasat.
Rezumat:
33 km
26 de fluturi
 |
| Bari-san, mascota orasului |
 |
| N-am intrat la templul asta. Nu m-am simtit binevenita. |
No comments:
Post a Comment