Despre frica, arma secreta si increderea in oameni

A zecea zi in Japonia. A treia zi de mers.

Azi mi-a fost frica. Nu e ceva ce spun des. Nu pentru ca as fi vreo curajoasa, ci pentru ca rar simt ceva. De bine sau de rau. Starea mea generala e de meh continuu. Asta e un motiv pentru care fac tot felul de lucruri care-mi pot aduce bucurie, cum ar fi sa dansez, sa numar fluturi sau sa alerg pana-mi scuip Sufletul cu tot cu plamani. Altfel risc sa cad definitiv in groapa asta numita meh in care nici nu rad, nici nu plang. Doar consum oxigenul planetei fara sa ma bucur de nimic. De-asta mi-e greu sa zic exact de ce am pornit in calatoria asta. Motivatia mea are atat de multe fatete incat nu pot sa spun decat ca venise vremea sa fac asta.

Carevasazica (vai, ce-mi place cuvantul asta!), unul dintre motive a fost sa simt, pur si simplu. Sa rad sau sa plang, fara sa stau apoi sa ma intreb de cand n-am mai facut asta. Sa privesc oamenii si sa-i ascult, doar ca sa-mi amintesc ce anume m-a impins spre cultura asta. Sa ma umplu de iubire pentru tot ce e in jurul meu. Si - pentru ca traim intr-o lume duala, in care nu apreciem lumina daca nu ne dam cu capul de pereti pe intuneric - am vrut sa invat sa apreciez lucrurile bune care-mi ies in cale, mici si mari. Sa le recunosc, sa le iubesc si sa ma bucur de ele.

M-am trezit la 6 dimineata. Am iesit din camera japoneza in care familia lui Naoto (baiatul care practic ma culesese de pe strada cu doua seri inainte - despre asta in alta postare) imi pregatise cel mai confortabil futon, si am fost asezata direct la masa. Mama lui imi pregatise micul dejun de ceva vreme. Fiind luni, toti ai casei se pregateau sa plece fiecare la munca lui. Dupa ce au plecat Naoto si tatal lui, mama lui a vrut neaparat sa ma duca dumneai cu masina pana la drumul principal, ca sa nu mai fiu nevoita sa orbecai pe stradute prin ploaie, ci doar sa ma lase acolo si sa tin drumul pana in Gotemba, destinatia mea. Pe langa lista cu motive, am si o lista cu lectii. Una dintre ele este "Invata sa primesti" (si despre lectii in alta postare). Am acceptat.

M-a lasat chiar la intrarea pe drumul national 246, unde am facut stanga si am mers inainte. Cam asta aveam de facut urmatorii 50km. Da, 50km. A fost ziua cu unul dintre cele mai lungi trasee, pentru ca pur si simplu nu aveam unde opri in alta parte. Initial credeam ca nu pot fizic sa merg 50km cu 20kg in spinare. Dar nu este vorba de asta. Deloc. In ziua a doua de mers, in care am facut traseul Yokohama-Hiratsuka, in mod neasteptat si neprevazut, am mers 48km. Deci imi demonstrasem deja ca se poate.

Primii 25km au fost mai mult decat OK. Am mers eficient. Mi-am dozat bine energia, am luat pauze putine, dar exact cand si cat aveam nevoie. Am mers repede. Eram mandra rau de mine, motiv pentru care ma mai bateam singura pe umar ocazional. Da, da, ma bat singura pe umeri. Mai bine ma bat pe umar la propriu decat sa ma biciuiesc la figurat; e o smecherie pe care am invatat-o zilele astea. Au fost si probleme, desigur. Primii 15km a plouat. Nu rau, neaparat, dar suficient cat sa nu faca fata pelerina mea, care dintr-un motiv necunoscut mie se cam rupsese. Pantalonii impermeabili pe care ii aveam s-au dovedit a nu fi... impermeabili. Ciudat. Dupa ce m-a tot flescait ploaia, am schimbat hainele pana am ajuns la ultimele haine uscate - echipamentul de jogging pentru iarna - am intrat intr-un konbini si mi-am cumparat o pelerina noua si o pereche de pantaloni. Le-am tras peste sus-numitele haine uscate si am pornit iar. Pana am iesit eu din konbini se oprise ploaia. Si nici n-a mai plouat, asa ca pana la urmatoarea oprire cand am putut sa ma dezbrac de pelerina&co aveam hainele ude pentru ca facusem sauna ambulanta 10km. Astea sunt probleme de care rad. De obicei fac bancuri cu blonda pe seama lor. BlondA, nu blondE.

Acum... am fost avertizata si inainte sa pornesc la drum, dar m-am mai si ciocnit cu situatia asta in zilele anterioare. Eu mi-am facut niste trasee de-acasa, via Google Maps. Acum, pe drum, folosesc un navigator, OsmAnd. Deci am mereu doua trasee pe care le compar. De ce? Ca sa stiu exact pe unde merg. Si ca sa nu ma trezesc ca vreau sa ies din oras pe undeva, dar de fapt, drumul ala nu e o liniuta albastra sau roz sau galbena cum le vad eu pe harta, ci ditamai autostrada pe care nu am voie. Ei bine, in Japonia se intampla sa fii bine merci pe un drum national, si sa vezi ca fix in fata ta, din drum national devine autostrada. Mi s-a intamplat si sa vreau eu sa merg pe un anumit drum, dar vazand ca navigatorul insista pe alta ruta, sa il ascult si sa evit o autostrada. Mi s-a intamplat si sa vrea navigatorul sa ma scoata aiurea pe autostrada si sa-i spun eu "Ho, ma, ce-ai?! Esti cu capul?". Da, cand mergi singur pe strada cate 10-12 ore, ajungi sa vorbesti cu obiectele tale. Bine, eu vorbesc cu lucrurile mele in mod normal :)

Bun... eram dupa a patra pauza si inca ma minunam de cat de repede si eficient ma miscam. Stanga-dreapta, numai peisaje de munte. O binecuvantare in comparatie cu traseul anterior, cand mersesem numai prin zone industriale. Acum eram la munte, nene. Aer curat, frumos, sanatos. Ascultam Pink Floyd, ma uitam la cer. Nici nu mai ploua. Imi tot spuneam "Bravo, ma, hai sa mergem genki-ly pana la sfarsit!!" Doar ca la un moment dat m-am trezit ca nu mai aveam trotuar in fata. Ma uit imprejur... pe unde sa o iau? Navigatorul ce zice? Navigatorul zicea sa o iau pe un drum la stanga, care apoi devenea pod si continua pe langa o padure... neavand nici el trotuar. Hm. Bizar. Iar ma uit in jur. De regula, cand incepe o autostrada sau un drum pe care nu au voie pietonii si biciclistii, exista niste indicatoare. Stiu sa le citesc, am facut scoala de soferi. Si chiar daca n-as fi facut-o, e un omulet taiat cu o linie. Deci intelege chiar si blonda ca daca o ia pe-acolo ajunge carne tocata in cel mai scurt timp. Pana acum existasera indicatoare. De ce-ar fi altfel acum? Nu? "Eh, n-o fi trotuar aici, pe 50m. O fi mai incolo." Si am purces.

Nu era trotuar. Nu a fost trotuar pe urmatorii 15km. E drept ca nu era autostrada, dar nici nu era loc de pietoni pe-acolo. Cum sa zic eu acum... Aveam in jur munti. Eram undeva pe un drum care era cand pod, cand tunel. Cand eram pe pod, daca ma uitam sus, vedeam alte poduri intre munti si ameteam. Daca ma uitam in jos, ameteam oricum, indiferent ce vedeam. Pe la urechile mele suierau masini care mergeau cu mult, mult peste viteza legala (boala globala, eh?). Si hai, ca masinile erau ok. Stiam ca am loc cu ele pe strada. Imi suierau CAMIOANE pe la urechi. Camioane. Au trecut zeci de camioane la cativa centimetri de mine, la viteze care ma aiureau complet. Ma vedeam friptura pentru ursi. Cam asa a aratat frica mea. Bine ca eram proaspat iesita dintr-o pauza, altfel cred ca imi luam si pampersi la urmatorul konbini. La un moment dat ametisem atat de tare, incat m-am impiedicat rau de o piatra. M-am speriat si m-am imaginat picata in nas, cu 20kg pravalite peste mine si apoi luata-n freza de camioane. Asa ca am apelat la arma secreta.

Paranteza

Inainte sa plec din Bucuresti, o prietena mi-a trimis o serie de mp3-uri cu meditatii. In principiu, e o muzica foarte linistitoare pe fundal, si o femeie cu glas suav care, in functie de meditatia pe care o faci, iti spune cat esti de minunat si cat potential ai si asa mai departe. Nu poate sa strice, nu? Ce rau sa-ti faca un glas care-ti aminteste ca esti misto la comanda? Am primit, normal. Am ascultat in avion, in drum spre Japonia, m-au ajutat sa dorm. Fain. Ei, bine, intr-una dintre meditatiile pe care le-am ascultat mai mult, cea despre credinta, femeia respectiva vorbeste si despre frica. Si spune ca atunci cand ti-e frica, ii dai o forma, o imagine, iar apoi o distrugi cu puteri magice. Tare, nu? Ei, bine, asta mi-a amintit de un exercitiu recomandat de Claus, un psihoterapeut si un prieten drag, cu care lucrez de ceva vreme. Genul acela de spirit cald care te poate indruma spre calea ta, numai din priviri. El a spus candva ca atunci cand ne e frica, sau mintea noastra ne pune piedici, creand tot felul de scenarii in care dam gres, sa ne alegem o arma. Arma noastra preferata. Ce credem ca ne reprezinta. Si sa distrugem imaginea aia, sa o sfaramam in bucatele. A lui, spunea el, este  shotgun-ul. A mea, ma gandeam eu atunci, era bazooka. 

Mmmmm neah. Azi am facut legatura intre cele doua si mi-am dat seama ca nu ma tine nimic sa ma limitez la una dintre cele doua variante (asemanatoare, de altfel). Adica sa am ori puteri magice, ori arma. Asa ca mi-am inventat o arma. Explozia de fluturi. In mintea mea, arunc dintre palme o bila de energie alba. Cum trimite Scorpion foc sau Sub Zero gheata in Mortal Kombat. Exact asa. O bila de lumina alba care atunci cand atinge tinta explodeaza si face totul tandari, lasand in urma numai lumina si transformand toate resturile in fluturi albi si roz care umplu aerul. Si iata-ma inconjurata de fluturi. 

Inchid paranteza

In primul rand, mi-am repetat ca un refren ca e important sa am grija. Fara muzica. Fara priviri la telefon, nici pentru harta, nici pentru altceva. Fara sa trag cu ochiul la nori, copaci sau cascade. Fara poze. Nimic, doar viteza, nene. Mers sustinut, in ciuda durerilor de tot felul, viteza sporita si constanta. Apoi, cand trecea cate un camion pe langa mine si simteam cum ma cuprinde spaima, - JBAAAAM!! - il faceam numai fluturi, fluturi peste tot. In tunel, desi aveam o margine pe care puteam merge si stiam ca sunt in siguranta, imi era si mai frica, din cauza zgomotului. Dar numai ce auzeam de departe ca ar veni un camion, in loc sa ma lipeasca el de zid, ii executam eu o fatalitate cu fluturi.

Apoi, a urmat o bucata de drum (cam ultimii 5km din cei 15) in care am avut trotuar, dar se vedea ca nu era pentru pietoni, ci mai degraba pentru situatii de urgenta, sau ceva de genul asta, pentru ca era foarte ingust si napadit de vegetatie. Asa ca m-am tarat pe langa ierburi care mai de care, dar toate cat mine de mari.

In cele din urma, am zarit de departe un semn mare, luminos, care indica un konbini Lawson. Nu mai trecusem pe langa nimic de mai bine de 15km. Un Lawson era un fel de Dumnezeu insusi venit pe un nor exact deasupra mea pentru a anunta pogorarea fratelui lui Iisus, intru indemnarea omului la distractie si relaxare. Dat fiind ca tocmai eram in varf de panta cand am zarit Lawson-ul, am mai avut ceva de mers pana acolo. Vreoooo jumatate de kilometru. Timp in care s-au intamplat urmatoarele: s-a innorat, s-a intunecat, a inceput sa picure si mi-am dat seama ca dincolo de Lawson nu exista trotuar. Din nou. Si eram la 10km de Gotemba. La cat ma duce capul, as mai fi bagat o tura fara trotuar. Doar abia imi facusem incalzirea. Dar noaptea? Mmmm... nici chiar asa.

Ce-o fi, o fi. M-am dus spre Lawson, am intrat in parcare si cand sa-mi sprijin rucsacul (pe care l-am numit Prieten) de vitrina magazinului, se iteste un cap de pe geamul unei masini-papuc parcate fix in fata mea.

- Mergi spre Fuji? intreaba un nene cam de varsta tatalui meu, poate chiar mai in varsta (cu japonezii nu sti niciodata).

- Da, dar nu azi. Astazi merg pana in Gotemba.

- Ah, foarte bine, foarte bine. Si innoptezi acolo?

- Da.

- Bine. Si maine? Vrei sa urci maine?

- Nu. Maine merg spre Fujinomiya si innoptez acolo la cineva. Poimaine as vrea sa urc pe Fuji, plecand din Fujinomiya.

- Ahhh... e taifun, stii asta, nu? Ai face bine sa verifici vremea inainte sa pornesti la drum, s-ar putea sa nu poti urca.

- A. Am inteles. Multumesc!

- Ai grija!

El intra inapoi in masina. Eu ma duc in magazin. Intru la toaleta si plang. Si spun asta cu usurare. E mare lucru sa poti elibera tensiunea plangand. Eu nu prea fac asta. M-am bucurat ca s-a intamplat in momentul asta, pentru ca mi-a limpezit mintea. M-am smiorcait doua-trei minute si am iesit iar. Clar n-aveam cum sa pornesc inapoi pe drumul ala pe intuneric. M-am apropiat iar de masina respectiva.

- Ma scuzati.

Omul nostru vorbea la telefon. N-a schitat nicio urma de surprindere. Aproape ca ma astepta. A inchis telefonul imediat.

- Da?

- Mergeati cumva spre Gotemba?

Imi pregatisem deja intreg discursul in mintea mea "Stiti, daca mergeti intr-acolo si ati putea sa ma luati si pe mine, sa ma lasati undeva mai aproape bla bla". N-am mai avut cand sa-l spun.

- Da, pune-ti bagajul in spate si urca in masina.

Omul nici nu avea motorul pornit. Banuiala mea este ca nu planuia sa plece prea curand din parcare, pentru ca se odihnea. De asemenea, banuiala mea este ca nu mergea spre Gotemba, de fapt. M-am urcat. Mi-a oferit ceva de baut din plasa lui de cumparaturi.

- E cu alcool? am intrebat pentru ca nu vedeam bine eticheta, si nu-mi era familiara sticla.

- Nu, nu. E acidulat.

Ah, de-aia nu mi-e familiara, nu beau acidulat. La naiba, va trebui sa refuz acum, zise prima voce din capul meu. Invata sa primesti, zise a doua.

- Multumesc.

Am baut. Si a fost ATAT de bun.

Apoi m-a intrebat unde anume vreau sa merg in Gotemba, m-a intrebat despre planurile mele si mi-a explicat cate ceva despre drumuri. Mi-a spus ca traseul meu urmator, cel spre Fujinomiya, este exact ca cel de azi. Drumuri serpuitoare de munte, pe care pietonii nu au loc. Daca iau un traseu ocolit, e mult mai lung drumul, si nu sunt orase sau zone populate in care sa ma opresc. Daca o iau pe traseul pe care il alesesem, atunci ar fi bine sa plec foarte-foarte devreme, astfel incat sa nu ma prinda noaptea pe drum si sa pot vedea masinile cand vin. Si mai bine - am spus eu - va fi sa iau trenul pana la Fujinomiya.

Uite-asa am hotarat sa trisez. Aproape ca-mi vine sa-mi cer scuze. Dar nu voi face asta. Daca nu am eu grija de mine, nimeni nu poate sa aiba. Siguranta mea are prioritate momentan. Oricum, ma asteapta multe alte zile de mers. Iar daca urc sau nu pe Fuji acum, vom vedea. Eu sper sa pot. Daca se va apropia taifunul, n-o voi face, evident.

Cat despre domnul japonez care m-a dus cu masina, ei bine, nu m-a lasat undeva pe drum, ci exact la usa internet cafe-ului unde voiam sa innoptez. Nu stiu cum il cheama, nu stiu cine e. Am mers pe incredere. Si el la fel.


Rezumat.
40,54 km
51.467 pași
6 h 50' timp efectiv de mers
Aproximativ 12 h timp total (pana am intrat in Lawson)
1836 kcal
4 fluturi văzuți pe drum + inca vreo 10 miliarde de fluturi luptatori din imaginatia mea