A nouăsprezecea zi de mers... Nici nu știu dacă o pot cataloga drept zi de mers, pentru că am mers foarte puțin. Nu mai mult de 10 km. Asta conform estimărilor mele, pentru că pedometrul a hotărât iar să tragă un pui de somn și la sfârșitul zilei îmi spunea sigur de sine că am mers 2 km. Dragul de el, o fi obosit mai rău ca mine. Ori nu i-a priit plimbarea prin ploaie, ori nu-i place să fie scăpat pe gresie în mod repetat.
Chiar așa, că tot pomenirăm de ploaie. Am plecat la drum aproape nostalgică:
- Mai știi, mă, în prima săptămână de mers? Când era încă sezon ploios și mergeai câte 10 km pe drum național de munte, prin ploaie, până să dai de un konbini? Da, mă, ce vremuri. Așa se anunță și ziua de azi.
Cam așa a fost. Ba chiar mai mult de-atât. A fost un fel de rezumat al tuturor zilelor de mers de până acum. Am pornit pe ploaie, destul de devreme - să fi fost ora 8:30. Gazda mea m-a lăsat cu mașina mai aproape de drumul național 423, pe care ar fi trebuit să-l urmez multă vreme. Înainte să cobor din mașină, m-a atenționat că nu sunt decât două konbini-uri până în oraș, în rest doar munte. Aha, să am grijă cum îmi dozez energia. Bine de știut.
Încep să merg. Rămân fără trotuar sau margine de drum. Plouă din ce în ce mai tare și cum drumul urca, toată apa se scurgea șiroaie în picioarele mele. Fiind munte, încep și serpentinele. În scurt timp apar și camioanele, șuierându-mi pe la urechi. Deja-vu, nu? Parcă...
Nu trece mai mult de o oră (timp în care de regulă merg 4-5 km, nu cum mă minte pedometrul) și oprește un nene. În timpul ăsta, apa trecuse deja prin pelerină și prin pantalonii impermeabili și eram murăturică toată. Îmi spune omul că m-a văzut, că vine taifunul, își face griji și ar vrea să mă ducă dumnealui unde am treabă. Nu mai am energie să fac nazuri când se ivește o ocazie de genul ăsta. Dar nici nu-mi venea să-i spun să mă lase în Toyonaka, așa că l-am rugat să mă lase la primul konbini, cu promisiunea că voi sta acolo să mă usuc și voi regândi ruta.
- Bine, zice. Dar înainte opresc la un magazin și-ți iau ceva de mâncare.
Inițial spunea ceva de ou cu orez, dar când a ieșit din magazin, îmi luase prânz, cină și desert. Mi-a explicat că și fiica lui fusese într-o călătorie similară cu câțiva ani în urmă, dar în Germania. Imposibil de refuzat. Am mulțumit și m-am gândit că pesemne s-au transmis telepatic gândurile tatălui meu, care probabil își face griji mereu și își imaginează că o să mă culeagă leșinată de foame de prin șanțuri.
- O să fiu liniștit numai când te văd înapoi acasă! - cam așa se termină convorbirile noastre de la o vreme.
Habar n-au nici taică-meu și nici domnul cu pricina că mănânc mai mult ca niciodată. De fiecare dată când aș vrea să-mi refuz o poftă, pe principiul "Dar nu ți-e foame, de ce să mănânci acum?", tot eu îmi aduc contra-argumentul suprem: "Peste o lună, când n-o să mai poți mânca _____ (de completat cu un produs alimentar care se găsește în Japonia), are să-ți pară rău!" Și uite-așa, mănânc. Într-una. De toate. Fără carne.
Mă lasă nenea la konbini, îmi iau o cafea, apoi încă una și găsesc soluția: merg pe 423 până în Ikeda și de-acolo iau trenul spre Toyonaka. Distanțele până la gara din Ikeda și până la destinație erau aproximativ egale - 15 km. Diferența era că până la Ikeda țineam drumul drept, iar până la Toyonaka făceam stânga undeva pe un drum mai mic, care mă scotea până la urmă - da, ați ghicit - la un traseu montan pentru drumeții. Doar am spus că a fost rezumatul celorlalte zile, deci era de așteptat. Să merg ca Scufița Roșie prin pădure pe ploaia asta? Nu. Nu, nu, nu. Ikeda să fie. Iar am plecat, iar ploaie, iar eram ciuciulete în jumătate de oră, în ciuda pelerinei.
Mai merg vreo oră și găsesc cel de-al doilea konbini, mult-iubitul șapte pe unșpe. Perfect. Pauză de prânz, apuc să mă și usuc, dar se oprește și ploaia. Neașteptat, dar îmbucurător. Dau să plec, mai-mai să mă ia vântul pe sus. Măi, să fie! Am scăpat de dracu', am dat de ta-su! Deja nu mai înțelegeam nimic. Mă durea capul, îmi țiuiau urechile. De spate nu mai zic. Umărul stâng urla sub breteaua rucsacului, ca de obicei în ultima vreme. Nu am mers decât vreo 10 minute și am ajuns la o intersecție unde 423 al meu dădea noroc cu o autostradă și părea că aveau să-și lărgească cercul de prieteni în curând, pentru că tocmai se mai construia o autostradă tot acolo. Teoretic, aș fi putut face dreapta și continua pe 423. Practic, și bucata aia de 423 arăta ca o autostradă, fiind suspendată și părând nu foarte promițătoare pentru siguranța mea. Am renunțat. Gata. Dacă toate semnele spun 'NU', atunci așa să fie. M-am întors spre 7/11 unde văzusem o stație de autobuz. Am așteptat vreo 10 minute, cocoțată pe un gard, cu pletele în vânt, simțindu-mă liberă, pentru că asta ascultam. Apoi a sosit autobuzul, hop și eu într-însul și uite cum am ajuns la Toyonaka, la doar o stație de metrou depărtare de punctul de întâlnire stabilit cu gazda mea.
- Ce bine, măcar mai merg și eu 2-3 km. Și așa am ajuns prea devreme.
Nu. N-am mers. E adevărat că nu erau decât 2-3 km, dar era necesar să nimeresc și direcția. Mi-a luat vreo 15 minute să ajung pe drumul bun și când în sfârșit s-a întâmplat minunea, a început să plouă iar.
- Bine, mă, taifunule, când vii, când nu vii...
Încercând să-mi trec timpul, am mers într-o librărie și am citit povestea celor trei porcușori în japoneză, amintindu-mi un examen pe care l-am dat cândva la Structura Limbii, pe vremea când învățam multă japoneză, dar știam puțină. Mai puțină ca acum. Nu că acum aș ști multă.
În altă ordine de idei, descopăr că plimbările astea solitare și îndelungate mi-ar putea afecta creierul. Încep să scriu un cuvânt într-o limbă și îl termin în alta. Neintenționat. Nu e ca atunci când amestec cuvinte în joacă. Ci scriu un cuvânt greșit, dar sunt ferm convinsă că e corect, până când - trei ore de mers mai târziu - aoleu!! În ce limbă era ăla?! Nu știu ce mi se întâmplă, că îmi plac mult cuvintele, eram destul de încrezătoare în cuvintele mele. Oi fi având vreun pui de Alzheimer. Oi fi băut apă după vreun fotbalist. Cine să mai știe, cine să mai înțeleagă...
Rezumat
10 km. Poate 2.
1 fluture văzut pe drum. Pe așa vreme, mare minune.
No comments:
Post a Comment