Poate că vă întrebați de unde am eu atâtea gazde. Nu, nu cunosc așa mulți oameni în Japonia, în așa fel încât să am unde sta în fiecare oraș. Folosesc Couchsurfing. E un fel de Facebook pentru oameni care călătoresc și care vor fie să stea în gazdă undeva, fie pur și simplu să cunoască localnici în călătoriile lor. Eu am aflat despre Couchsurfing cu puțin timp înainte să plec în Japonia, așa că n-am apucat să găzduiesc încă (am mai făcut asta, de fapt, dar nu prin Couchsurfing), însă am întâlnit vreo doi călători înainte să plec; oameni care făceau autostopul din țară în țară prin toată lumea (!!), oameni care erau deja pe drumuri de vreun an, unul dintre ei pentru a doua oară, chiar.
Principiul pe care funcționează Couchsurfing este că dacă tu călătorești și oameni din diverse locuri te primesc în casele lor, dând dovadă de generozitate și prietenie, odată întors la tine acasă, să faci și tu același lucru pentru un călător. Sunt și oameni care profită de chestia asta și doar merg în gazdă, trimițând mesaje de tip "copy+paste", fără discernământ, unui puhoi de oameni, până găsesc pe cineva la care să stea, mai mult sau mai puțin ca la hotel. Dar fără să plătească.
Mie nu prea-mi place să trimit multe mesaje pe Couchsurfing, din mai multe motive. În primul rând, nu vreau să mă folosesc de oameni. Dacă ei mă primesc în gazdă, vreau să petrec timp și cu ei, să vorbim, să le povestesc lucruri care poate îi interesează. De obicei mă întreabă ei ori despre România, ori despre călătoria mea, ori - subiectul cel mai popular și care-mi dă cea mai mare satisfacție - despre dans. Apoi, dacă primesc mai multe răspunsuri pozitive, ubicuitatea nu e punctul meu forte și mi-e tare jenă să dau înapoi.
De cele mai multe ori caut gazde într-un anumit oraș, îmi apare o listă cu tot felul de oameni care locuiesc în orașul respectiv și care teoretic pot și vor să găzduiască, iar apoi îmi las instinctul să-și facă treaba. Studiez lista și dau click acolo unde poza și/sau numele îmi trezesc interesul. Apoi citesc profilul persoanei respective și dacă simt că avem lucruri în comun, îi scriu un mesaj în care îi spun cine sunt, ce fac în Japonia de ce și când aș vrea să stau la el/ea. În felul ăsta, în loc să trimit multe mesaje unor oameni cu care există și posibilitatea să nu mă înțeleg, trimit unul și bun. Maxim două, dacă văd persoana respectivă nu răspunde sau dacă răspunsul primit este unul negativ. Până acum a mers strună tactica mea. Singurele două dăți când au apărut neînțelegeri cu gazdele mele (nimic major sau grav, oricum) nu au fost oameni aleși de mine și instinctul meu aproape infailibil, ci m-au abordat ei și m-au invitat să stau la ei. O singură dată nu mi-am ascultat instinctul. Rezultatul a fost individul la care am stat în Yokkaichi care, dimineața la cafea, înainte să plec, a început să-mi pună mâna pe picioare. Deși un picior de-ale mele era cât el întreg.
- Pfai, uite cât e ceasul, i-am zis.
Și am plecat, promițându-mi pentru a nuștiucâta oară în viața asta că o să am mai multă încredere în mine și instinctele mele. Deși a dat și instinctul meu greș o dată; să nu uităm de incidentul "David din Hamamatsu".
Toate bune și frumoase. Stau în gazdă, cunoasc oameni. Facem un exercițiu de încredere, și eu - și ei. Mai puțin că în perioada asta este sărbătoare în Japonia (Obon), așa că cei mai mulți oameni au câteva zile libere pe care le folosesc pentru a se întoarce în orașele lor natale sau pur și simplu pentru a călători. Așa că mi-a fost tare greu să găsesc gazde în orașele următoare. N-am mai găsit pe nimeni până în Imabari. Pentru Kobe am găsit cu greu pe cineva. Un american cam de vârsta mea, Erik, dar în legătură cu care instinctul meu mi-a zis:
- Ești sigură?
Nu eram, dar i-am trimis mesaj oricum. Când au sosit nenumăratele mesaje de la el, instinctul meu mi-a zis
- Ești sigură că ești sigurăăă?
- Taci, mă, că mă descurc eu.
Și a tăcut.
Uite-așa am plecat devreme din Toyonaka, pentru că aveam vreo 30 de kilometri de mers și stabilisem cu sus-numitul Erik să ne întâlnim la ora 18 în centrul orașului Kobe. Drumul a fost lin, atât de lin și de minunat că nici nu simțeam când ieșeam dintr-un oraș și intram într-altul. Nu tu munte, nu tu poteci inexistente, nu tu păduri. Parfum. Dupa 10 km nici n-am mai avut nevoie de navigator, pentru că nu trebuia decât să merg tot înainte. Drumul era unul național, destul de mare, cu trotuar, clădiri, oameni. Fiind imediat după taifun, era cald, dar soarele nu era arzător. Tocmai bine.
La jumătate de oră după ce am pornit, am dat peste o spălătorie. Știam că aveam mult de mers într-un timp destul de scurt, dar ajunsesem la ultima pereche de șosete curată. Nu mai aveam absolut nimic curat în rucsac. Cu o zi în urmă, gazda din Toyonaka îmi pusese la dispoziție mașina lui de spălat. Dar nu putea usca hainele decât pe balcon, iar pe balcon tocmai în ziua aia se întâmpla un taifun. Așa că am renunțat. Dar nu puteam ignora și spălătoria. Spălatul rufelor m-a întârziat vreo oră, așa că de-ndată ce-am prins conexiune la internet, am amânat și eu întâlnirea cu Erik pentru ora 19.
N-aveam de unde să știu că drumul era așa bun. Mai mult decât atât, am învățat să ignor durerea de spate (un junghi între omoplați care apare inevitabil la jumătate de oră după ce-l iau pe Prieten în spate și nu dispare până-l pun iar jos). Asta a rezultat în mai puține pauze. Și acelea mai scurte. M-am trezit, deci, că la ora 17:30 eram deja la punctul de întâlnire. Chiar mai devreme decât ora stabilită inițial. Nu-mi venea să cred. Am reperat exact unde urma să ne întâlnim și am pornit să caut un loc unde aș fi putut să stau jos, poate să mănânc ceva.
Merg eu așa vreo 5 minute, și-mi apare o persoană-n partea dreaptă. Se uita la mine fix, zâmbind larg. O femeie cam de vârsta mea (credeam eu), blondă cu ochi albaștri, figură europeană. Mi-am dat seama că voia să-mi vorbească. Îmi scot căștile din urechi și începe să-mi vorbească în engleză.
- Bună!
- Bună!
- Ce faci, călătorești?
- Da.
- Unde mergi acum?
- Păi, nu știu. Trebuie să fiu înapoi aici pe la 7. Deci mă gândeam să merg pe-aici să beau o cafea.
- Stai în Kobe azi?
- Da.
- Vorbești și japoneză?
- Puțin, da.
Și schimbăm vorba, ne sucim pe japoneză:
- Ce bine! Engleza mea nu e foarte bună, așa că mă bucur că vorbești japoneză. Am fost cu mașina la Kyoto cu soțul meu. Te-am văzut din mașină pe lângă Nada. Mergeai pe jos. Ai venit pe jos de-acolo?!
- Da. De la Toyonaka, de fapt.
- Vai, nu pot să cred! Și acum ce faci? Mergi să bei ceva?
- Da.
- Soțul meu avea o întâlnire, așa că m-a lăsat aici cu mașina, să mă întorc singură acasă. Nu vrei să mergem împreună să bem ceva?
- Ba da, ba da.
Apoi, dându-mi seama că am omis un lucru:
- Eu sunt Deea. Cum te numești?
- Gabi.
Gabi?!
- Din ce țară ești, Gabi?
- Din România.
- Și eu! zic în gura mare, de data asta în română.
Ne-am oprit în mijlocul străzii râzând amândouă, cu pielea de găină pe noi, nevenindu-ne a crede. Am mers împreună să mâncăm ceva, timp în care mi-a spus că de mult își dorea să mai vorbească și ea cu un român; a încercat chiar să-si aducă prietene de la Iași în vizită, dar n-au vrut. Și uite-acum, i-am picat eu din cer. M-a invitat să stau la ea acasă și am acceptat. L-am sunat pe Erik, cel găsit cu greu, mi-am cerut scuze pentru încurcătură, i-am explicat situația. Nu părea prea mulțumit, pesemne chiar i-am încurcat ceva planuri, dar nu mi-a părut rău.
Gabi este stabilită aici de 14 ani. Este măritată, muncește și n-a mai fost în România de ceva vreme. M-a primit în casa ei și m-a tratat ca pe una dintre prietenele invitate din țară. Seara am mers la onsen și cât n-am relaxat oasele în baie, am trăncănit despre kanji și ce face ea ca să-i învețe. Mi-a explicat multe lucruri pe care le-a descoperit și ea învățând, vorbind jumătate în română, jumătate în japoneză, în dialect local, repede de tot, încât trebuia să fiu permanent atentă, ca să pot ține pasul.
Tocmai când credeam că Japonia nu mai are cu ce să mă surprindă...
Rezumat
38 km
4 fluturi văzuți pe drum
No comments:
Post a Comment