Sunt o ciudată, îmi plac ciudații, dar nu toți ciudații.

Săptămâna trecută am fost la Tokyo. A fost o călătorie planificată din timp, pentru că urma să o reîntâlnesc pe my partner in crime (Bună, Clau!), dar și pentru că Tokyo e mai aproape de prefectura Gunma decât Imabari. Și era musai să ajung în Gunma, ca să mă arunc în cap (vezi postarea anterioară). De când locuiesc în Imabari, am fost la Tokyo de mai multe ori, încercând diverse variante de transport: avoinul, shinkansen-ul, autobuzul de noapte. Cu ocazia ultimei călătorii, dormisem destul de bine în autobuz, așa că l-am ales din nou.

E tare simpatic autobuzul ăsta de noapte. Scaunele sunt puse pe trei rânduri, cu suficient de mult spațiu între ele. Toate scaunele de lângă ferestre pot fi separate de restul cu o perdea, astfel încât să ai un oarecare sentiment de intimitate. În plus, ți se pun la dispoziție papuci de interior, pătură, cafea (oribilă, dar mna...) și ceai la discreție. Deși autobuzul este dotat și cu toaletă, face și două-trei opriri în zone special amenajate pe autostradă, ca să-și mai dezmorțească lumea picioarele și posterioarele. Nu de alta, dar face 12 ore de la Imabari la Tokyo.

Așa că iată-mă-n autobuz! Fericită, cu papuceii în picioare, cu Kindle-ul în brațe (am descoperit că pot citi în autobuz, atâta vreme cât merge pe autostradă, altfel îmi vine rău) și un zâmbet larg pe față. Nu plecăm bine, că îmi trag perdeluța, îmi las scaunul pe spate și, cu picioarele încolăcite-n fel și chip, mă afund în lectură. Vine și prima oprire, ies din autobuz, mă plimb puțin prin magazinele cu suveniruri, îmi cumpăr o sticlă de apă și mă întorc la locul meu. Șoferul ne anunțase deja că după această oprire urma să stingă luminile în autobuz și că ne roagă să tragem perdelele din dreptul geamurilor, Mai precis, ni se creau condiții pentru năniță.

Nu trebuie să-mi zici de două ori când e vorba de mers la culcare. Am găsit o poziție confortabilă, am tras pătura peste mine și am adormit aproape instantaneu. Nu știu cât timp trecuse, dar dormeam deja destul de adânc - probabil că și visam ceva - , când simt că mă smucește cineva de umăr. Deschid ochii, văd un tip care se invitase dincolo de perdeluța mea și stătea în picioare în dreptul scaunului meu, cu o mână fluturându-mi un telefon mobil în fața ochilor, iar cu cealaltă făcându-mi semn să tac. Pesemne influențată de cine-știe-ce monștri visam, am dat să țip, dar...

Paranteză

Lectura în care spuneam că mă afundasem la începutul călătoriei era A Song of Ice and Fire aka Game of Thrones (A Dance with Dragons, ultimul volum). Poate "afundată" nu este cuvântul potrivit; absorbită, transportată pe alte meleaguri, printre cavaleri, regine și dragoni. Cam așa am fost în ultimele două luni, de când m-am apucat de citit seria. Tot  atunci, visele mele oricum bizare, și-au făcut bagajele și s-au mutat în King's Landing. Nu-mi amintesc tot ce visez, dar din ce-am ținut minte, nu a fost vis în ultima vreme să nu fie marcat într-un fel sau altul de acțiunea romanului.

Cel mai tare vis a fost înainte de cel în care mă țineam de mână cu însuși Zeul Luminii, R'hllor, care apăruse ca un înger păzitor uriaș și mă plimba prin lume, apărându-mă de rele (for the night is dark and full of terrors); a fost înainte chiar și de visul în care Jamie Lannister răpunea adversari în stânga și-n dreapta (avea ambele mâini), iar eu eram domnița pe care încerca s-o impresioneze. A fost acum vreo lună, când am terminat de citit cel de-al treilea volum exact înainte de culcare.

Se făcea că Cersei tocmai dăduse ordin să fie ars Turnul Mâinii, iar eu eram în mulțimea care se strânsese să caște gura. Visul a început cu mine privind flăcările care înghițeau tot mai mult din turn, și cu Cersei întorcându-se la castel, urmată de gărzi. Tot privind spre foc, am simțit cum încep să mi se adune lacrimile în colțurile ochilor și m-am pomenit întrebând cu voce tare:

- De ce? De ce? Nu înțeleg... de ce să-i dea foc?

Cumva, știam că n-am ce căuta în povestea aia și bănuiam că visez, așa că nu mă așteptam să mă audă cineva. Credeam că sunt doar un martor care vede, dar nu e văzut (...un cititor?). Dar n-am terminat bine de vorbit, că un bărbat din fața mea se întoarce spre mine și-mi zice:

- Nu-ți pui întrebarea potrivită. N-ar trebui să te întrebi de ce-i dă foc. Ar trebui să te întrebi ce este.

Mi-a luat o vreme să-l recunosc, pentru că era mai tânăr decât în cărți/serial și semăna cu Iisus, dar am înțeles repede că stăteam de vorbă cu Yoren.

- Cum adică, ce este? Este Turnul Mâinii, zic.
- Da, dar al cui turn?
- Al Mâinii.

Yoren se uită la mine extrem de serios.

- Care mână? mă-ntreabă.
- Ce știu eu... Tywin Lannister, Tyrion, Ned Stark, Jon Arryn, ăia care-au fost Mâini înaintea lor.
- Nu înțelegi. Nu este turnul lor. Este turnul mâinii.
- Cum adică?
- E al mâinii, Deea. Gândește-te.
- Mă gândesc, dar...

Și dintr-o dată, simt cum mă luminez...

- E al mâinii! zic. E chiar al mâinii! E turnul mâinii! Al uneia dintre cele două mâini.
- Exact. Al mâinii. Iar turnul mâinii este un fel de turn de control. De aici este controlată mâna.

Și, odată cu înțelegerea acestui amănunt, toată scena se dizolvă, iar eu văd cum se termină tot Game of Thrones, care nu e un fantasy medieval, ci un fel de Osmosis Jones. Nu există King's Landing, este un creier. Nu există Westeros, este un corp uman. Iar toți cavalerii, lorzii, renegații, rebelii și strigoii sunt anticorpi, nutrienți, microbi, toxine, care sunt într-o permanentă luptă, unii încercând să mențină corpul sănătos, alții încercând să-l doboare. În visul meu, teoria asta avea o logică fără cusur, iar scena de carte dizolvată a lăsat loc unui glob mare de lumină în care eram numai eu, repetând la nesfârșit "Am înțeles, am înțeles, are sens!!"

M-am trezit în miezul nopții, zicând "Am înțeleeeees!" M-am luat cu mâinile de tâmple, nevenindu-mi a crede cât de simplu fusese totul și cât de ingenios a fost George R.R. Martin în construcția poveștii. Apoi m-am panicat, gândindu-mă că e musai să-mi notez revelațiile astea, altminteri le voi uita până dimineață. Însă o voce din capul meu mi-a zis, "Vezi-ți de treabă, Deea. Cum să uiți ceva atât de important?! O să-ți amintești. Acum culcă-te, ești obosită." Și m-am culcat la loc.

Iar când m-am trezit de-a binelea de dimineață, am râs. Și am râs, și am râs, și am mai râs, chiar și câteva zile mai târziu.

Deci când spun "cine-știe-ce monștri visam," orice e posibil. Cert este că, în autobuz, trezită fiind de un străin, pe întuneric, nu știu ce-am văzut, dar n-avea chip de om.

Închid paranteza


..., dar printr-un miracol, n-am țipat. M-am uitat lung la el câteva secunde, încercând să-mi dau seama dacă îl cunosc. Era un japonez cu fața pufoasă, tuns castron și cu ochelari. I-aș fi dat vreo cinșpe ani, deci o fi avut vreo douăzeci. Cu japonezii nu știi niciodată.

Nu-mi revenisem încă, nu știam ce să spun sau în ce limbă să vorbesc, iar el îmi tot vâra telefonul ăla în față. Ultima oară când cineva îmi băgase forțat un telefon mobil în față, pe neașteptate, eram în București, în tramvaiul 5, la o oarecare stație, iar individul respectiv mi-a pozat decolteul (chiar sub nasul meu - la propriu!) și a rupt-o la fugă când s-au deschis ușile. Așa că nici telefonul fluturat cu entuziasm și speranță nu mă făcea să mă simt mai bine. Am văzut totuși că nu era setat pe cameră, ci avea un mesaj scris în engleză. L-am citit până la urmă. Citez din memorie:

"Te-am văzut când am urcat în autobuz. Ești atât de frumoasă. M-am îndrăgostit la prima vedere. Te iubesc!"

Îmi vine să râd, dar nu vreau să fiu nesimțită. Încerc să-i dau telefonul înapoi, îl împinge ușor spre mine, semn că ar fi cazul să-i și răspund. Mă panichez un pic la gândul "Aoleu, cum scap de ăsta?", dar apoi îmi amintesc de Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany's și-i scriu  "Thank you." Citește, se uită la mine încurcat, încearcă să-mi spună ceva în șoaptă, nu reușește. Până la urmă mă întreabă:

- Vorbești japoneză?
- Da.
- Unde cobori?

Unde cobor? Pe bune? Ah, ce soluții am? Să mint? Cu ce m-ar ajuta să mint, că doar suntem amândoi în spațiul ăsta restrâns, nu e ca și cum nu m-ar putea vedea când cobor. Nu pot decât să spun adevărul și să sper să coboare el înaintea mea.

- La Shinagawa, zic.
- Și eu!

Fir-ar! Nu zic nimic. Mă uit în gol. Tot el:

- Când coborâm la Shinagawa, să mergem să bem o cafea.
- Ah, nu pot. Mă întâlnesc cu o prietenă.

Ori nu m-a crezut că urma să mă întâlnesc cu cineva la 7 dimineața, ori nu m-a înțeles, ori s-a făcut că nu pricepe.

- Da, zice, dar înainte de asta. Să ieșim în oraș, să stăm de vorbă.
- Nu, nu se poate. Mă întâlnesc cu prietena la care stau la Tokyo, imediat după ce cobor din autobuz. O să mă aștepte.

Mai încearcă el să spună ceva, dar deja mi-era greu să-i descifrez șoaptele și parcă-i puteam auzi pe ceilalți pasageri înjurându-ne în gând de toate cele dragi.

- E târziu și deranjăm. Hai să nu mai vorbim.

Se uită lung.

- Dar... un sărut?

De data asta mă uit eu lung.

- Poftim?

Își duce degetul arătător la buze și-mi arată, probabil sperând că în secunda în care voi înțelege, mă voi agăța de gâtul lui.

- Nu mă săruți?

- Știi ce, îi zic, e târziu. Mi-e somn. Aș vrea să dorm acum, OK?

Iar se uită încurcat la mine, dar nu-mi pasă. Îmi pun căștile în urechi, mă întorc cu fața în partea cealaltă și pleacă. Acum mai dormi, Deea, dacă poți. Mă speriase așa tare trezindu-mă, că încă-mi simțeam pulsul ridicat. Am dormit cu întreruperi o vreme, fiind prea agitată să mai pot adormi de-a binelea, dar într-un final (peste vreo oră), m-a luat somnul iarăși.

Și iarăși simt cum mă smucește careva. M-am trezit dintr-un vis, din nou, m-am speriat, din nou, același el îmi flutura telefonul în fața ochilor, din nou. Singura diferență era că de data asta îmi scrisese ceva în japoneză. Numai că acum nici nu m-am mai deranjat să citesc, pentru că mă enervasem atât de tare, încât spumegam la gură și scoteam flăcări pe nas (he had woken the dragon). Așa că am pus de-o parte politețea și vârsta pe care o am, și m-am purtat ca Domnul Goe care vrea să vie trenul.

- Mi-e somn!
- Uite, citește...
- Mi-e SOMN!! Mi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomnmi-esomn!!! Lasă-mă să dorm!

Și cu asta, mi-am tras pătura peste cap și m-am întors cu spatele la el, în speranța că va pleca. L-am simțit cum a mai stat acolo vreun minut, uitându-se la mine, probabil cu aceeași figură încurcată ca și mai devreme. Dar până la urmă a priceput aluzia și s-a retras.

După asta, chiar că n-a mai fost chip să dorm. M-am sucit de pe o parte pe alta, întrebându-mă ce-o să fac dacă mă abordează iar. Din fericire n-a fost cazul. Mi-am dat seama că după accesul meu de furie copilăresc, a înțeles și el că e inutil să mai încerce, mai ales când, la următoarea oprire a autobuzului, nici măcar nu s-a obosit să coboare din autobuz, darămite să mai încerce să intre-n vorbă. Văzând asta, m-am mai liniștit un pic, dar nu complet. Acum mă întrebam ce-o să fac dacă se ține după mine când cobor la Shingawa. Însă la întrebarea asta am găsit răspuns "Îi trag una de nu se vede!" Și m-am calmat.

Am ajuns la Shinagawa, am scăpat de individ, și mi-am văzut de treburi conform planului.



Și uite-așa ne întoarcem în zilele noastre. Mai precis, ieri, când am mers la poștă să trimit un plic și să achit niște facturi. În exact momentul când mă întorceam cu spatele spre bancomat și cu fața spre ușă (mândră fiind că am dovedit încă o dată porția kanji pe care mi-o servise bancomatul), intră un tătăiță. Se oprește o fracțiune de secundă. Se uită la mine. Cască gura, din care nu se mai vedea niciun dinte, și face doi pași spre bancomat, în slow motion. În tot timpul ăsta, eu mă uit la el și zâmbesc.

- Ah, ești o gaijin-san?

Mă întreb ce m-a dat de gol. Nu zic nimic. Continuu să zâmbesc.

- O gaijin-san atât de frumoasă?

Erau întrebări, dar n-am răspuns. Am învățat lecția: am zis mulțumesc, m-am întors iar spre ușă și-am plecat.


În concluzie, există tot felul de ciudați pe lume. Există ciudați care visează monștri, personaje de cărți și sisteme imunitare. Există ciudați care cred că dacă s-au "îndrăgostit" la prima vedere, este în regulă să invadeze spațiul personal și somnul altora. Și există ciudați care cască guri știrbe la străini. Îmi place prima (n-am încotro) și ultima categorie de ciudați, că mă fac să râd. Cea de-a doua, nu prea mult. Spre deloc.

Totuși, îmi plac 2 din 3. Nu e chiar așa rău.

Ziua când am sărit în cap. De două ori.

Rutina e rutină oriunde. Se instalează şi în locuri veşnic fascinante, cum e Japonia. Inevitabil, când se furişează rutina, eu amorţesc şi am nevoie să fac ceva care să mă scuture un pic. Aşa am fost mereu.

Ce-am făcut acum este ceva ce îmi doream de foarte-foarte mult timp. Aşa că, deşi e un gest care se voia să mă scoată din zona de confort, nu a fost spontan. L-am planificat de câteva luni. 

Bine-bine, Deea, ai făcut ceva, dar ce? Lăsând gargara la o parte: am sărit cu coarda elastică de la 42m. Bungee jumping, carevasăzică. Îmi doream de mult, mă mai gândeam uneori cum ar fi, cum s-ar simţi... alteori mă întrebam dacă aş avea curaj, dacă aş putea.

Ei bine, da, am putut. Şi a fost mai simplu decât am crezut. Spun asta pentru că îmi imaginam că avea să fie greu să-mi înving o frică, să-mi fac curaj. Îmi imaginam că îmi trebuia un hei-rup motivaţional ca să-mi iau avânt. Probabil că treci prin toate astea ca să-ţi învingi o frică. Probabil că te încearcă şi o satisfacţie enormă când ai reuşit să învingi frica respectivă. 

Eu n-am simţit toate astea. Întorcându-mă spre casă m-am tot gândit la diferenţa asta dintre aşteptări şi realitate. Oricum, socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg, dar în cazul ăsta parcă lipsea ceva. Cuvântul cheie este "frica." Adevărul este că nu mi-e frică de înălţime. Nu mi-e

frică să sar în gol. Şi rareori mi-e frică de pericole fizice iminente. 

Explicaţii pentru chestia sunt cu duiumul. N-o să intru în detalii, că nu e cazul aici. Dar m-am întrebat apoi care sunt fricile mele, totuşi? Pentru că nu e ca şi cum aş fi neînfricată. Am simţit simt şi eu frica. Dar când? În ce context? Hai să le identificăm şi să le dăm un nume - mi-am zis - şi-apoi să le învingem, una câte una.

Prima pe care am găsit-o este frica de succes. Încep o grămadă de planuri şi proiecte, creez contexte pline de potenţial în care mă avânt cu entuziasm, şi când pare că lucrurile se duc pe o pantă ascendentă, îmi tai craca de sub picior. De frică, simt că am făcut din autosabotaj o adevărată artă. Dacă ar avea succes proiectul ăla (oricare ar fi el), s-ar schimba lucruri cu mine, cu viaţa mea. Nu, nu, nu... asta înseamnă să dai piept cu necunoscutul. Scary, nu? Engage self-sabotage!! Să mergi înainte spre succes, fără îndoieli: abia ASTA înseamnă să ieşi din zona de confort. Şi e al naibii de înfricoşător. Pentru mine, zic.

Cu alte cuvinte, să fac un pas în gol şi să sar de la 40 m, nu m-a scos din zona de confort. M-a ajutat să zbor, m-a făcut să râd, m-a scos din rutină şi a fost atâââât de distractiv. Să găsesc un proiect care mă pasionează, căruia să mă dedic, în care să pun energie suficient de mult timp cât să culeg şi roade - asta cere curaj, curaj sub forma încrederii în forţele proprii şi a persevereţei. Numai când mă gândesc la asta mă ia cu ameţeală.

Motivul pentru care călătoria mea de anul trecut este importantă pentru mine dincolo de abilitatea mea de a transpune în cuvinte, este acela că a fost unul dintre puţinele lucruri din viaţa mea pe care le-am dus la bun sfârşit. Deci se poate. Cu toate astea, frica e tot acolo, cuibărită bine în inima mea, fericită doar în cutia mică şi întunecată numită "zona de confort."

De unde s-o apuc s-o scot de-acolo? Cum să fac s-o înving? 

... cred aş fi preferat să fi avut frică de înălţime. Barem aveam idee cum să abordez problema.

PS Păianjeni. Mi-e frică rău de păianjeni. Au multe picioare şi ţes pânze. Aşa ceva n-ar trebui să fie normal...

Fructe, legume și lucruri pe care nu le înțeleg.

Iubesc tare mult Japonia. Cred că am mai spus lucrul ăsta. Și mai cred că nu e ceva care se va schimba prea curând. Asta nu înseamnă că înțeleg Japonia. Sunt atâtea lucruri pe care le admir și respect cu privire la țara și poporul ăsta, și cel puțin tot atâtea lucruri pe care le îndosariez frumos într-un registru imaginar, pe coperțile căruia e scris (cu toată dragostea), un mare "WTF...?" O să deschid acum registrul respectiv la capitolul "Fructe și legume" și-o să vă povestesc ce mă nedumirește.

Ca scurtă introducere, trebuie menționat că într-o tentativă mai mult sau mai puțin disperată de a scăpa de eczemă/dermatită atopică, despre care poate vă amintiți că mă chinuia și anul trecut, am crescut considerabil consumul de fructe și legume. În special de fructe. Adică, mai nou, numai asta mănânc. Asta mi-a schimbat rapid obiceiurile care țin de cumpărături. Observasem de mult că fructele parcă sunt cam scumpe în Japonia, dar când cumperi doar câte un fruct-două, de poftă, nu-i așa o tragedie. Însă când înlocuiești două mese pe zi cu fructe, se cam adună. Drept urmare, am încetat să mai merg la supermarket-uri și am întrebat în jur unde să mă duc pentru a cumpăra produse locale, unde pot găsi fructe de import mai ieftine, de unde pot cumpăra en-gross (asta n-a știut nimeni să-mi spună), etc.

În vreo două săptămâni de încercări și căutări, am găsit niște variante accesibile mie, ca distanță, preț, calitate. Am descoperit că, într-adevăr, este mult mai avantajos să cumperi legume de la producători locali. Sunt proaspete și se găsesc într-o varietate mai mare și la un preț mai bun decât în supermarket. În ceea ce privește fructele, situația e un pic diferită. Fructele de import sunt mult, mult, muuuuult mai ieftine decât cele locale. 30-40 de banane din Ecuador, ananas din Filipine, nucă de cocos din Thailanda -- toate mai ieftine decât un (1!!) ciorchine de struguri din Japonia. Sau decât un (1!!) mango din Japonia. Uneori mai ieftine decât 2-3 mere din Japonia. Și nu de oriunde din Japonia; vorbim de fructe din orașul sau prefectura în care locuiesc. Producție locală.

Nedumerită, am întrebat din nou în jur. Câțiva japonezi pe care i-am întrebat doar au zâmbit și au ridicat din umeri. Am avut noroc cu profesoara mea de japoneză, care a știut să-mi explice ca unui gaijin (deși tot n-aș putea spune că înțeleg):

(discuția ajunsese cumva la fructele de mango)

Eu: Să știți că am fost surprinsă, totuși, să văd că mango e așa scump aici, deși e producție locală.

Ea: E scump tocmai pentru că este producție locală.

Eu: Cum așa? Nu înțeleg...

Ea: Pe de o parte este mândria locală. "Ia uitați ce mango facem noi aici! Este cel mai bun!" Asta e mentalitatea. Cel mai bun mango e și scump. Pe de altă parte, nu toate fructele din producție ajung în magazin. Sunt alese numai cele mai frumoase și cele mai gustoase. Din 5 fructe, poate numai unul să fie dat la vânzare. Deci prețul amortizează și pierderile producătorului.

Eu: Cu toate astea, prețul pe transport este mult mai scăzut decât în cazul fructelor de import. Nu se aplică la fel de multe taxe...

Ea: Așa este, dar fructele de import nu sunt alese, ca cele locale. Iar pierderile care trebuie acoperite sunt mari.

Eu: Chiar și așa, sunt sigură că există oameni care ar vrea să cumpere un mango imperfect, dar la un preț mai mic. Tot mango e.

Ea: Nu se poate. Ar însemna să-și strice producătorul reputația.

Eu: În cazul ăsta nu se face o risipă enormă de mâncare? Dacă aruncăm 4 din 5 fructe, nu e risipă?

Ea: Ah, nu, nu... din fructele rămase se face suc.

Eu: ...suc care se vinde în supermarket la suprapreț. Atunci unde sunt pierderile?

În acest punct din conversație, chiar și Moriyama-sensei, profesoara mea, a zâmbit și a ridicat din umeri.

Apreciez mândria asta locală și națională, dar cred că uneori este exagerată. Apreciez și faptul că fructele de import par să fie numai cele care nu pot fi produse pe plan local (spre deosebire de magazinele din România, unde dai de roșii din Polonia, Olanda, Italia, până să le descoperi pe cele românești). Însă sunt momente, ca azi, când stau și mă holbez la câte o mândrețe de mango precum cele de mai jos, și parcă nu-mi vine să dau 2.300 yeni pe o bucată (aprox 20 dolari), doar pentru a gusta mândria faptului că e crescut și făcut chiar aici, în Imabari. În astfel de momente aș aprecia mai mult un mango din Thailanda, de exemplu.

Ce am învățat după o lună de mers la sală în Japonia

În așteptarea interviului cu Rene, couchsurfer-ul ciclist pe care l-am găzduit săptămâna trecută, m-am gândit să vă povestesc puțin despre viața mea de zi cu zi la sală. De ce? Unu, pentru că e altfel decât la noi - deci poate vă amuză. Doi, pentru că mersul la sală în Japonia îmi creează noi și noi situații în care mă pot minuna de oamenii ăștia și cum sunt ei (o spun cu drag).

Până atunci, aș vrea să menționez că vine și interviul pomenit mai sus, pe care îl anunțam cu surle și trâmbițe pe Facebook acum câteva zile. Însă ascultând înregistrarea, mi-am dat seama că habar n-am să iau interviuri: eu întreb, tot  eu răspund, cu ce mai apucă să spună și omul ăla, s-a făcut o discuție de o oră pe care trebuie să o transcriu și să o traduc, iar mai apoi să selectez ce e interesant (picul spus de el) și să scriu articolul. Pfuuu... se face, nu-i chiar așa greu, dar nu prea am avut timp. Pentru că merg la sală. Și uite-așa am revenit la subiect.

După cum spuneam, acum o lună am început să merg la sală. Cuvântul ”sală” are multe înțelesuri pentru mine. Acum vreo 15 ani, ”sală” însemna ”sala de sport în care aveam antrenamentele de karate”. Acum vreo 13-10 ani, ”sală” însemna ”sala de forță a clubului sportiv Dinamo” la care mergeam să trag de fiare. În ultimii 8 ani, ”sală” a însemnat mai mereu ”sală/studio de dans”. De data asta, ”sală” înseamnă iar ”locul unde trag de fiare”. O dată pe săptămână înseamnă și ”sala de dans unde fac hula”, pentru că SALA asta unde merg acum e un fel de World Class mai mic, o shaorma cu de toate într-ale fitness-ului. Adică au și sală de forță, și studio, și piscină, Cică ar avea și teren de tenis, dar eu nu l-am văzut. Nu că m-ar interesa - mă feresc intenționat de sporturile care implică mingi.

Așadar, SALĂ. Din motive care țin strict de felul în care funcționează creierul meu, merg la sală de șase ori pe săptămână. Aș merge de 7 ori, dar ăștia fac pauză o zi. Carevasăzică, joia e închisă sala. Ce fac acolo așa mult timp? Alerg, negreșit. Nu la fel de mult ca pe vremuri (duse sunt vremurile când alergam câte 10 km), dar un picuț așa, cât să mă încălzesc. Vreo jumătate de oră, nu mai mult. Apoi trag de fiare, frumos și disciplinat, urmând un program anume. După aceea fac stretching și, eventual, dacă mai am timp, înot. Iar o dată pe săptămână dansez hula. Pot spune, deci, că sala e un fel de a doua casă. Acolo cunosc oameni, acolo socializez, acolo transpir, uneori acolo mănânc (nu chiar în același loc unde transpir - există o cameră separată pentru asta), acolo mă spăl, acolo-mi usuc părul.

Ce vreau să spun este că petrec mult timp acolo. Asta mi-a permis să observ și să mă minunez. Iată ce am învățat despre japonezi după o lună și destul de multe ore petrecute la sală:

- în Japonia vii la sală cu prosop numai ca să te ștergi de sudori, nu ca să-l așterni pe băncuțe/scaune/saltele când lucrezi. De ce? Pentru că fiecare aparat are prosopul lui și fiecare persoană se folosește de respectivul prosop și șterge în urma sa când a terminat de tras de respectiva fiară. Vrei să te așezi la un aparat, dar nu ești convins că cel care l-a folosit înainte l-a șters bine? Nicio problemă, ți se pun la dispoziție și fâs-fâs-uri cu dezinfectant. Orice e nevoie ca tu și OCD-ul tău să fiți liniștiți. (Al meu s-a bucurat maxim).

- în Japonia femeile se machiază DUPĂ antrenament, nu înainte. Bizar. Nu eram obișnuită cu asta. În România vedeam fete machiate în sală. Uneori vedeam și fete ieșite în parc la jogging purtând machiaj de club. Bine, pe-acestea le vedeam numai vara, când e cool să alergi, nu și în restul anului când plouă, bate vântul sau faci țurțuri la nas. Adică în aceeași perioadă când ies și tipii la alergat în tricouri fără mâneci, cu brandul expus. E adevărat că vederea unora dintre ei mă făcea să-mi pară rău că nu mă machiasem și eu. --- Revenind, aici există în vestiarul femeilor (poate și al bărbaților, nu știu) o cameră cu mese de machiaj, oglinzi și uscătoare de păr. După duș și înainte să se schimbe, toate femeile se opresc în această cameră, își aranjează părul și se machiază. Eu sunt singura care în loc se să machieze se dă cu cremă cu hidrocortizon din cap până-n picioare.

- în Japonia, media de vârstă (aproximată de mine) a celor care vin la sală este undeva la 60 de ani. O posibilă interpretare a acestui fapt ar fi că în Japonia se muncește mult și că numai pensionarii au timp să vină la sală. Interpretarea mea este că aici pensionarii au timp și pot să vină la sală. Bănuiala mea fiind aceea că japonezii sunt un fel de supereroi, că nașterea poporului japonez s-a produs, de fapt, în urma venirii pe Pământ a ultimilor locuitori ai planetei Krypton (numai Clark Kent a ajuns accidental în SUA). Oamenii ăștia nu numai că vin la sală, dar trag din greu, nene. De exemplu...
... în Japonia bătrânii sunt atât de în formă, încât nu mă pot lua la întreceri imaginare cu ei; eram în piscină. Pe culoar cu mine, o bătrânică. Mi-am zis că nu-i problemă să împărțim culoarul, că dacă o prind din urmă, intru frumos în depășire și mă bag în față. Doar pot să țin pasul cu o septuagenară. Greșit. Nu numai că n-am putut să țin pasul, dar femeia înota atât de repede că a trebuit să-i cedez culoarul cu totul.
... în Japonia bătrânii sunt atât de în formă încât stau la taclale în timp ce trag de fiară. Pe vremea când mergeam la sală în București, se purta statul la povești în pauza dintre serii, ceea ce transforma pauza de un minut într-una de 5,6,7,10 minute, aparatul lângă care se producea respectivul stat la povești, fiind desigur ocupat în tot acest timp. Pensionarii japonezi au eliminat această neplăcere: ei nu stau la povești, ei trag de fiară la povești. Asta înseamnă că ar trebui să pot face și eu același lucru, nu? Mmmmmmnu chiar. Când se întâmplă să fac și eu un exercițiu la care mă descurc mai greu, la care trebuie să fiu atentă, la care transpir, se umflă vena pe frunte și încep să scot sunete ciudate când respir, exact în acel moment apare câte un pensionar dornic de vorbă.

El: Deea-san, bună ziua!
Eu: ppppfffffooooaaaahhhhhh.... bună ziua
El: Mai știi că ziceam că merg la barbecue? Ei bine, am fost și --- bla bla bla, omul continuă să vorbească pentru că, nu-i așa?, e normal să poți depune efort fizic și vorbi despre grătare și bere în același timp. Pentru ei. Pentru mine e imposibil. În situații similare, mă opresc, pun greutățile jos și ascult cu minim interes povestea.

- în Japonia, nu mergi pur și simplu la un curs de hula. Toate femeile poartă fuste de hula când intră în sală. Eventual și o floare-n păr. Dacă vrei să participi la curs, se vor da peste cap până îți vor face rost de o fustă. Cineva trebuie să aibă o măcar o fustă în plus la purtător pe care să ți-o dea cu împrumut. Cel puțin asta s-a întâmplat în cazul meu. Mai mult decât atât, la al doilea curs la care am participat am și primit o fustă cadou. Uite-așa. Va trebui să fac rost repede de o floare, să nu creadă colegele mele că aștept să primesc de bogdaproste.

- din același ciclu cu situația anterioară, în Japonia, dacă vrei să înoți, dar n-ai ochelari, nu ești trimis îndărăt, ci ți se oferă o pereche cu împrumut.

- în Japonia nici măcar adidașii tăi de sală nu-s destul de curați pentru sală. Încălțările cu care ai venit de pe drum se lasă în dulăpioare special amenajate la intrare, apoi ești poftit să te plimbi desculț pe holuri, în vestiar, în studio și la piscină (am fost ”certată” când am intrat încălțată cu papuci la bazin). Adidașii de sală pot fi purtați numai în zona aparatelor pentru fitness, unde există mochetă, dar - nu vă lăsați păcăliți - nu și în zona saltelelor pentru stretching sau cea în care sunt aparatele de luat tensiunea, chiar dacă și acolo există mochetă.

- în Japonia primești uneori bomboane în timp ce alergi pe bandă, sau prăjituri la finalul antrenamentului, chiar dacă printre japonezi arăți ca Jabba the Hutt - așa ca mine.

- în Japonia nu există priviri răutăcioase aruncate pe furiș colegilor. Sau cel puțin n-am observat eu. În București îmi aduc aminte că surprindeam uneori priviri pe care trăgătorii de fiare și le aruncau unii altora, de genul ”Uite, bă, și la ăla ce se mai chinuiește cu X chile!”, ”Mai stai, bre, mult la aparat?”, ”Ia uite și la aia cum e îmbrăcată” etc etc. Desigur, poate era doar o impresie de-ale mele. Deși nu cred, pentru că este un fenomen observat și de alții prin alte colțuri ale lumii. Nu și în Japonia. În orice caz, nu la sala la care merg eu. În locul privirilor tăioase, aici am primit invitații la cafea, prânz/cină, onsen sau bicicletat până în orașul vecin.




Știu, am descris doar situații, nu am spus clar ce am învățat. Concluziile vă las să le trageți singuri.




*Aș vrea să subliniez faptul că orice comparație făcută cu sălile din București se bazează pe experiența mea de acum mai bine de 10 ani. Nu prea știu cum se prezintă sălile de fitness de la noi și nici cum se poartă oamenii la sală în prezent. De fapt, dat fiind că acum există locuri precum World Class, Viva Sport sau Club Moving, sunt convinsă că lucrurile stau complet diferit. :)

Despre mia de kilometri, jocul meu și concluzii

Ziua 72, gânduri din aeroport

Mă gândesc de mult la articolul ăsta. Cam de când mi-am dat seama că nu mai aveam timp să merg mia de kilometri pe care mi-o propusesem. Îmi doream așa mult să ajung la numărul ăsta rotunjor și dolofan, cu zerourile lui din coadă, încât am sperat până în ultimul moment că va apărea miraculos în urma calculelor finale. Din păcate, nu a fost așa. Numărul final a fost (suspină profund, aproape recunoscându-și înfrângerea)... 700 km. Puțin peste 700. Insignifiant peste 700, atâta vreme cât nu au fost 300 peste 700.

Acum, pentru cei care nu știu asta, sunt Taur. Printre caracteristicile zodiei se numără și faptul că nu știm să pierdem. Nu fac excepție, așa că mi-au picat foarte prost cei 700 km. Atât de prost încât am schimbat regulile jocului. Să explic... Nu mi-a impus nimeni un anumit număr de kilometri și nici să merg neapărat pe jos. Astea sunt reguli inventate de mine, ca să aibă și călătoria asta o formă și un scop. Dacă eu am făcut regulile, tot eu le pot schimba, după cum urmează.

700 de kilometri reprezintă doar distanțele dintre orașe, nu și cât m-am plimbat prin oraș. În fiecare zi de mers prin oraș am făcut între 7 și 15 km (am purtat pedometrul și în zilele respective, deci știu sigur). Să zicem... 10km/zi petrecută în oraș. Din cele 53 de zile (cât a durat doar călătoria la picior până în Imabari) am mers pe jos între orașe 23 zile, pe bicicletă 1 zi, am stat în casă ca o lepră 2 zile și m-am plimbat prin orașe 27 zile. Un calcul rapid arată că am mers încă vreo 270 km, cât m-am învârtit prin orașe. Dacă mai punem 15 km pe bicicletă, cât am făcut în mini excursia Kobe-Akashi și înapoi, ajungem la 285 km. Dacă ne uităm și mai departe de cele 53 de zile explicitate mai sus, descoperim și excursia de două zile cu bicicleta pe poduri. Adică încă peste 160 km. Și.... Și ... Iată!! Cei 700, cu cei 285, cu cei 160 înseamnă peste 1000!!!! Dumnezeule mare, am reușit! Soluția era un mic artificiu de calcul. Brusc mă simt mult mai bine în legătură cu mine.

- Dar, Deea - știu că veți protesta - era vorba de mers pe jos, nu pe bicicletă!

Așa e. Dar e jocul meu. Și mă joc singură. Deci e vorba de mers pe jos ȘI de mers pe bicicletă, cel puțin conform noilor reguli. Și chiar dacă ne limităm la mers pe jos, să nu uităm că am urcat pe Fuji. Ceea ce este oricum incalculabil, pentru că am ajuns până la zei, am atins cerul cu mâna. Doar Fuji singur cântărește peste 1000 km.


În ce privește concluziile, nu prea știu ce să spun, doar că simt nevoia unei finalități, mai ales că mulți oameni m-au întrebat dacă mi-am atins scopul. Am răspuns de fiecare dată 'Da,' deși nu știu nici eu care era acela. Sau poate am avut prea multe. Le-am atins pe toate, oricum. Și chiar mai mult decât îndrăzneam să sper. Dacă ar fi să fac un rezumat al răspunsurilor găsite în timpul călătoriei, acela ar fi... 42.

Desigur, mai important decât răspunsul găsit sau scopul, a fost însuși drumul. Motivul e simplu: drumul m-a forțat să petrec timp cu mine. Poate sună ciudat, dar nu este. E cam așa: câțiva dintre oamenii întâlniți în tot timpul ăsta m-au întrebat "Bine, bine, am înțeles că mergi pe jos, dar la ce te gândești atâta vreme?" În atâtea ore de mers pe zi, am avut timp să mă gândesc la de toate. Un fel de terapie pe picioare. Uneori mă gândeam la lucrarea de doctorat ideală, la ce mi-ar plăcea să cercetez și cum aș putea să-mi încheg ideile mai bine. Alteori inventam povești în capul meu. Sau mă imaginam dansând. Sau înotând. Sau scriind.

Însă cel mai mult mi-am permis să am anumite trăiri pe care le tot căram după mine ca pe niște bolovani mucegăiți. Le-am lăsat să vină peste mine, le-am acceptat existența și le-am dat drumul, una câte una. Ducă-se, că tare obosisem. Acum rămâne să nu mai acumulez alți bolovani. Și eventual, dacă mai fac asta, să scap de ei fără să merg pe jos de nebună.

În afară de asta, mi-am făcut priorități, liste, socoteli. Pentru că - nu-i așa? - vine o vârstă la care trebuie să începem să ne gândim la lucruri serioase, la o carieră, poate la o familie. Trebuie să ne facem planuri de viitor, pentru că e mult mai confortabil să trăiești cu iluzia că ești în control, decât să te bucuri prezent. Carevasăzică, mi-am făcut și eu planuri serioase de viitor, cum ar fi:

- să-l bat pe frate-meu la Mortal Kombat,
- să alerg un semimaraton,
- să dansez mai mult,
- să-mi las părul (și mai) lung,
- să mă joc cu nepoțelul meu,
- să călătoresc mai mult, să călătoresc mai mult, să călătoresc mai mult...

Carieră? Casă? Familie? Copii? O să vină la timpul lor, fără să le forțez eu și fără să mă stresez.

Și cu asta, gata. Am încheiat socotelile. Hai să ne uităm la alte date interesante, cu promisiunea să nu le mai dezbat și pe-astea:

- am mers 1000 km (am stabilit!)
- am văzut aproximativ 330 de fluturi
- am avut 14 gazde (fără Larisa și Uli), dintre care două m-au "cules" de pe stradă; pe celelalte le-am cunoscut prin Couchsurfing
- am luat trenul de 4 ori între orașe
- am dormit la 6 internet cafe-uri diferite, la unele dintre ele de mai multe ori
- am dormit o noapte la hotel și noaptea următoare la o spălătorie
- m-am dat cu bicla, cu placa de surf, cu autobuzul, metroul, trenul (de la cel mai încet până la shinkansen), bacul și telegondola
- am urcat 2 munțișori și unul mai mare. Cel mai mare din Japonia. Fuji.
- am făcut traseul celor 7 poduri Shimanami cu bicicleta. De două ori.
- am râs mult, am urlat de nervi, de frică, de panică, am plâns, am glumit, m-am jucat, m-am bucurat. Am simțit. Și am iubit să simt.

Mulțumesc, Japonia! Ne revedem curând!

PS Pentru cei interesați de chestiile mai practice, odată ajunsă în București o să mai arunc o privire pe prima postare și vă spun exact ce mi-a folosit, ce nu mi-a folosit și ce mi-a lipsit din lucrurile pe care le-am luat la mine.

PPS După un pui de somn de o oră, cred că am găsit concluzia. Concluzia este că sunt mai plimbăreaţă decât Johnny, motiv pentru care, dacă ar vrea cineva să-mi pună numele pe o sticlă de whisky, aş accepta. Ba nu, ba nu. Nu whisky. Pălincă. Aş putea trăi cu marca de pălincă "Deea Plimbăreaţa".

Despre Muntele Fuji, goraikō si timpul potrivit

Zilele 68-69

Nu vreau să vă țin prea mult in suspans, așa că voi începe cu sfârșitul: am urcat pe Muntele Fuji!

Îmi doream de mult timp să fac asta. Era unul dintre lucrurile acelea la care visam, dar fără să îndrăznesc să sper prea tare, aproape de parcă ar fi fost ceva intangibil, ceva rezervat doar anumitor oameni - celor mai puternici, mai descurcăreți, mai perseverenți. Celor îndrăgostiți de munte. Spun asta pentru că mie îmi place în mod special marea, nu m-a atras niciodată muntele. Dar cu Fuji a fost altceva. Citisem despre Fuji și văzusem fotografii cu ani și ani în urmă. Încă țin minte prima oară când am văzut imagini făcute pe Muntele Fuji; mi s-a tăiat respirația pentru un moment și am știut că vreau să ajung acolo, dar având mereu reținerea menționată mai sus.

Planificând călătoria asta, am făcut vreo 3-4 variante de traseu, nedându-mi seama exact cât timp îmi lua să merg pe jos din oraș în oraș. Am făcut tot felul de compromisuri cu mine însămi până am ajuns la varianta finală, dar absolut toate variantele aveau două zile rezervate pentru Fuji.

În prima jumătate a lunii iulie, la scurt timp după ce am început să merg pe jos, am ajuns în apropierea Muntelui Fuji. Am petrecut câte o zi in Gotemba, Fujinomiya și Fuji-shi, toate în apropierea muntelui. Practic, i-am dat târcoale câteva zile, iar ea - Fuji - mi se arăta când și când de după nori, doar cât să mă tachineze. Deși “sezonul de cățărat“ era proaspăt deschis, n-am putut urca atunci. În perioada aceea tocmai era alertă de taifun și chiar dacă zona în care eram eu nu a fost afectată, vremea nu era tocmai potrivită. Din ce am citit și din ce am auzit, oricum vremea e destul de instabilă pe Muntele Fuji. Cu un taifun în apropiere, ar fi fost prea riscant să urc. Așa că am renunțat la idee pe moment, mi-am trimis hainele de iarnă prin poștă la Tokyo și am continuat să merg spre Imabari, bucurîndu-mă de alte aventuri.

Rămăsesem cu gândul la Fuji, totuși. “Nu se poate să ajung până aici și să renunț așa ușor,“ mă gândeam. “Hai să mai încerc o dată!“ Hai. Am hotărât să mă întorc cu două zile mai devreme la Tokyo și să-mi fac timp de o excursie cu autobuzul spre Fuji. Și ca să nu merg singură, am contactat-o pe Alexandra. Pe Alexandra o știam de ceva timp, mai mult din vedere. Însă am apucat să vorbesc puțin cu ea după ce am sosit în Japonia (ea locuind aici momentan) și a fost suficient. Este genul acela de persoană care-mi place pur și simplu. Plus că știam că-și dorea și ea să urce pe Fuji. De-ndată ce am hotărât să încerc din nou, i-am scris, iar ea a fost de acord să aștepte până în septembrie și să urcăm împreună.

Iată-ne ajunși în prezent. Luna septembrie. Am terminat călătoria la picior. Am revăzut-o pe Uli. Am ajuns cu un pas mai aproape de un vis care părea atât de imposibil de împlinit, încât nici nu mă mai gândeam la el (mai multe despre asta când mă văd cu viza în pașaport). Și am revenit în Tokyo. Între timp, Alexandra a mai cooptat un prieten - îi vom spune Suzuki-san, nu de alta, dar așa îl cheamă. Fără san. Ei doi s-au ocupat de pregătiri, au căutat autobuz și au cumpărat bilete. Eu doar m-am prezentat la stație ca o prințesă. Aproximativ. Știam că Alexandra era foarte ocupată în perioada asta, așa că am făcut și eu ceva: am cumpărat mâncare și energizante pentru doi. Până la final n-am mai avut cu cine împărți toate cele, dar n-o să mă auziți plângându-mă de prea multă mâncare. Nu mă plâng decât de urmărirle mâncatului în  exces, nu și de mâncare în sine.

În ziua cu pricina am crezut că mi-am rezervat suficient timp încât să ajung fără probleme la stația de autobuz. N-am întârziat, însă am găsit destul de greu locul. Odată ajunsă acolo, mi-am amintit că Alex mă anunțase că întârzie, iar despre Suzuki-san nu știam nimic, nici la ce oră sosește, nici unde așteaptă. Nu știam nici măcar cum arată. Tot uitându-mă în jur și cu - probabil - o vagă urmă de îngrijorare pe față, mă îndrept spre un tonomat, când se înființează în fața mea o fată. Avea figură de european. Brunetă cu părul lung și drept, un zâmbet luminos și ducea în spinare ceea ce părea să fie varianta ei de Prieten.

- Mergi spre Fuji? mă întreabă.
- Da. Tu?
- Și eu. Pare că numai străinii se încumetă să urce pe Fuji pe vremea asta.

Plouase în ultimele zile în Tokyo. Plus că în câteva zile urma să se închidă “sezonul de cățărat“. 
Am zâmbit.

- Știi ceva de autobuz? continuă ea.
- Nu chiar. Am întrebat pe cineva. Încă nu au hotărât unde oprește. Dar nu sunt decât stațiile astea două, deci ar trebui să-l vedem. Urci singură?
- Da. Tu?
- Uau! Nu, eu urc cu niște prieteni. Adică urc cu o prietenă și cu un prieten de-ai ei, dar dacă vrei, ești binevenită să urci cu noi. 

Am aflat că o cheamă Eva. Este din Italia de origine, dar studiază animație la o facultate în Marea Britanie, iar părinții ei s-au mutat în Thailanda  de câțiva ani buni. În fiecare an când se întoarce acasă la ai ei, mai face o călătorie printr-o țară asiatică. De data asta, alesese să meargă în Vietnam. Dar s-a gândit că i-ar plăcea să vadă și puțin din Japonia. Muntele Fuji și Kyoto, mai precis. Când am cunoscut-o eu în stația de autobuz, abia sosise în Japonia, era venită direct de la aeroport. Avea locul în autobuz departe de noi, așa că am stabilit să ne întâlnim la coborâre. 

Eva - obosită, înfrigurată și fericită.

În cele din urmă, alergând contra-cronometru ca în filme, a apărut și Alexandra pe ultima sută de metri. De nicăieri s-a ivit și Suzuki-san. Ne-am urcat în autobuz și duși am fost. Pe drum, Alex a aflat că din motive independente de ea sau de noi, trebuia să revină în Tokyo. Asta a însemnat că odată ajunși la Muntele Fuji, am luat cina, timp în care ea a căutat transport. Aș vrea să spun că îmi pare rău că n-am urcat împreună, îmi tot vin în cap cuvintele astea, dar știu că aș da dovadă de egoism să zic asta. Adevărul e că deși mi-ar fi plăcut tare mult să urcăm împreună, nu are de ce să-mi pară rău. Și sper că nici ei. Pentru că lucrurile astea nu se întâmplă fără motiv. Uneori ne dorim ceva atât de mult încât forțăm circumstanțele și ne forțăm și pe noi înșine pentru a le obține, doar pentru a descoperi că de fapt nu era momentul potrivit. Pur și simplu. Mă gândesc că dacă aș fi forțat lucrurile și aș fi urcat în iulie, sunt șanse foarte mari să nu-mi fi putut face amintiri prea reușite, dat fiind că ar fi însemnat să fi urcat pe vreme rea, să nu fi avut mare priveliște de văzut și să mă fi pus și într-o situație periculoasă. În cazul ei nu era vorba de vreme. Dar probabil dacă urca, jumătate din ea ar fi rămas concentrată pe Tokyo, și nu s-ar fi putut bucura complet de experiență. Sau, cel puțin, știu că asta ar fi fost valabil pentru mine dacă eram în locul ei. Cu alte cuvinte, nu era timpul potrivit pentru ea. Când va veni timpul potrivit, cu siguranță lucrurile vor merge lin, fără grabă și va fi în compania perfectă.


Până una alta, noi - cei trei rămași - am pornit spre vârf, cu luminile frontale pregătite pentru a înfrunta bezna deja instalată la ora 20:30, când am părăsit restaurantul. Am început să urcăm, glumind pe seama faptului că trei oameni care abia se cunoscuseră de nici măcar o zi, urcau împreună pe Muntele Fuji. Teoretic, există 10 popasuri pe Muntele Fuji. Se poate urca de la primul, care se află jos de tot, la poale, de la al treilea sau de la al cincilea. Noi am urcat de la al cincilea, la fel ca majoritatea. Cică de aici începe traseul mai dificil, prima parte n-ar fi cine-știe-ce. Tot cică, nici până la al șaptelea popas nu ar fi mare chestie. Exact asta le spuneam și noilor mei prieteni, când ne-am trezit singuri pe un drum abrupt, neavând nimic stânga-dreapta și alunecând continuu pe solul nisipos. Brusc nu mai glumea nimeni, nu se mai auzeau decât respirațiile noastre îngreunate. Deja îmi treceau prin cap toate blogurile pe care citisem despre Fuji și toți oamenii care îmi împărtășiseră experiențele lor și cum toți îmi spuseseră că până la popasul 7 e simplu. 7?! Noi nu eram nici măcar la 6 și abia urcam. N-aveam nici de ce să ne ținem. Eu am mai și alunecat de multe ori, am și căzut o dată. Și de fiecare dată, respectul meu pentru acești oameni - cei care făcuseră asta deja - creștea, invers proporțional cu încrederea în propriile forțe. După vreo 15-20 de minute de efort susținut pe drumul cu pricina, am ajuns la o răscruce și neștiind exact pe unde să mergem, am căutat indicatoare. Primul pe care l-am găsit a fost cel care arăta spre drumul pe care tocmai veniseram. Zicea: “Drum pentru bulldozere. Accesul interzis.“ Am râs toți trei de situație și am găsit drumul bun, care era mult mai omenos.

Deși a fost o urcare dificilă, a fost mai ușor decât mă așteptam, în sensul că nu prea am obosit și am putut urca destul de repede și de susținut, chiar și pe porțiunile unde erau numai bolovani și trebuia, la propriu, să mă cațăr, folosindu-mă și de mâini. Nu mă așteptam la asta, parcă nu citisem nicăieri și nu-mi spusese nimeni despre așa ceva. Mi-a plăcut să mă cațăr pe bolovani, nu asta era problema. Dar nu aveam mănuși și alergiile mele din palme s-au storcit de pietre, rezultând în răni sângerânde în mai puțin de 10 minute. Din fericire, Suzuki-san avea o pereche de mănuși în plus pe care mi-a oferit-o, salvând astfel situația. 

Suzuki-san - încă un om care m-a salvat în Japonia.

 Apoi am urcat destul de repede și de ușor. Mă mai opream din când în când și mă uitam în urmă, la nenumăratele luminițe care arătau ca niște licurici în noapte, dar care erau de fapt lanternele celorlalți călători. Și uite-așa, tot urcând și respirând aer curat, am ajuns la ultimul popas. Nu tu ploaie, nu tu vânt puternic. Nici măcar nu a fost atât de frig pe cât mă așteptam. Cel puțin nu cât am urcat. Odată ajunși sus, am pus pe mine și a doua pereche de pantaloni, a doua pereche de șosete, și geaca de iarnă, pentru că știam că urma o așteptare de mai bine de două ore până la răsărit. Abia acum dădusem de greu. Suport foarte greu frigul. În fiecare iarnă simt că mor un pic. Singurul motiv pentru care merg la munte iarna este să beau vin fiert și să citesc în pat. Lucru pe care îl fac oricum și acasă, așa că nu prea merg la munte iarna. Nu prea merg nicăieri când e frig. Hibernez. Și uite cum m-am băgat singură în situația asta, fără să fie măcar iarnă. Dar era frig. Mă dureau rinichii și capul și încercam să nu tremur vizibil. De ce?, nici eu nu știu, pentru că toată lumea dârdâia în jurul meu. Două ore mi-am repetat într-una că va fi meritat de îndată de văd răsăritul.

Dunga portocalie

 Și chiar așa a fost. Știați că în japoneză există un cuvânt special pentru răsăritul Soarelui văzut de pe vârful unui munte? Da. Exact așa. Goraikō este cuvântul. Și mă bucur că există, pentru că eu nu am cuvinte să descriu așa frumusețe. Dar dacă s-a simțit nevoia introducerii în limbă a unui cuvânt care să numească această trăire, e ușor de imaginat că e ceva special, dincolo de orice descriere. Pe la 4 și jumătate o linie portocalie a apărut pe cerul întunecat. Toată lumea a început să se trezească sau să-și iasă din starea de tremurici necontrolat. Ne-am adunat cu toții la margine de stâncă și am privit spre cer cu sufletul la gură. Încet-încet, dunga aia portocalie s-a mărit și și-a schimbat culoarea continuu. Iar pe la 5 și 15, când toată lumea credea că nu vom putea vedea răsăritul din cauza norilor care acopereau cerul la est, s-a văzut o pată de cel mai intens roșu pe care l-am văzut. Exact unde răsărea Soarele, era o  mică spărtură în nori, prin care l-am putut admira în toată splendoarea lui. Când s-a ridicat suficient cât să-l vedem întreg, cu nori albi și sub el și deasupra lui, mi-a venit în cap imaginea steagului japonez. Nu e nimic stilizat acolo. Exact așa este Soarele la ei, văzut de pe Fuji: roșu pe alb. 

Soarele prin spărtură, înainte să-l putem vedea întreg.

Pe la 5:30 am început să coborâm. Nu mai era frig, vremea era în continuare bună, coborârea era lină. Deci, după o noapte lungă de urcat în beznă, ne puteam bucura în sfârșit de peisaj. Și ce peisaj... 

Rezumat:

Răsăritul soarelui de la 3776m altitudine.
0 fluturi, dar mai mulți nori frumoși-pufoși decât știu sau pot a număra.