Despre orientarea în spațiu (sau lipsa ei), Neprietenosul și numărul degetelor de la o mână

Zilele 34-37 Drumul spre Osaka și timpul petrecut acolo

Am plecat destul de târziu din Nara, așa că mă așteptam să merg destul de mult pe căldură, dar nu mă așteptam să merg în cercuri prin pădure și  să mă plimb aiurea vreo 10 kilometri. Cred că au fost 10. Poate mă înșel și n-or fi fost decât vreo 7. Nu mi-e foarte clar pentru că, pe scurt, a fost ziua în care n-a mers bine mai nimic: nici pedometrul, nici gps-ul, nici neuronul. Unde mai pui că nici echilibrul n-a prea fost cu mine, dat fiind că în primele 2-3 ore m-am împiedicat de toate pietrele și bordurile. Dar să le luăm pe rând.

Am plecat, așadar, împleticindu-mă în propriile-mi picioare și am ajuns cum-necum, după certuri îndelungate cu Marco, la un drum care o lua voinicește la deal. E-hehe, copăcei și fluturași; parcă se-ndreaptă lucrurile! Tot voinicește și plină de speranță am purces și eu împreună cu drumul. Indicatoarele arătau spre Pădurea Copiilor. Ce frumos, mă gândeam, trebuie să fie un loc în natură, cu trasee simple pe care vin părinți cu copii, și zone întinse unde să se joace și să facă picnic. Parțial adevărat. În parte, de la asta își lua numele pădurea. Dar nu numai. Bănuiala mea este că se numește Pădurea Copiilor și pentru că pădurea asta joacă oamenii după cum îi bate vântul frunzele, până face din ei copilași speriați de bombe, alergând de colo-colo cu lacrimile înnodându-se-n barbă de disperare că nu mai găsesc ieșirea.

Am urcat toată un zâmbet, hotărâtă să ignor căldura, să n-o las să-mi strice buna dispoziție și să mă bucur de traseu. Ce frumoasă-i asta, ce frumoasă-i cealaltă, ce înalți sunt copacii, ce abrupt e drumul. Numai așa am ținut-o, până la victorioasa și mult-așteptata replică: Ehe, și ce repede-am ieșit din pădure! Acum să găsesc drumul național!

L-am găsit. Doar că mă ducea înapoi spre Nara. Practic am mers în cerc prin pădure și am ieșit pe un alt drum decât cel pe care venisem, dar care mă ducea tot acolo. Mmmmmmmhm. Nu era vremea potrivită să mă joc de-a v-ați ascunselea cu muntele. Calm, Deea, calm. Hai să căutăm un alt traseu, ca să nu te-ntorci tot pe-acolo. Și am pornit pe alt traseu. Tot prin munte. Când m-am trezit iar pe un drum care exista doar pe navigator, dar în realitate era o potecă de mult înghițită de ierburi sălbatice, urmată de o zonă de pădure nemarcată. Am simțit că retrăiesc drumul spre Shimada și am zis clar și răspicat NU. Apoi i-am explicat și lui Marco exact ce cred despre el, cei care l-au făcut și frigiderele lor și că, dacă n-au carne-ntr-însele, iată, le fac eu plinul. La figurat. Și m-am întors înfrântă pe traseul pe care venisem, prin Pădurea Copiilor, nimerind într-un final drumul bun.

Cobor munțișorul, merg ceva vreme, vreo oră, nu mai mult, dar fără să am unde sau cum să iau pauză. Apoi mă aștepta alt munte, altă pădure. Mult mai abrupt drumul, mult mai greu de urcat. Iar eu deja eram cu psihicul la pământ. Eram întârziată, împiedicată, transpirată, debusolată și destul de obosită de la atâta urcuș și coborâș. Deci singurul lucru de care n-aveam nevoie, dar care s-a întâmplat, era să mă apuce alergiile. Când spun asta, nu mă refer la o criză alergică puternică, posibil letală, la un factor anume. Mai am și de-alea, dar extrem-extrem de rar. Mă refer la alergii de piele care apar de la ?? și se tratează cu ??. Ce știu sigur despre ele este că mă însoțesc de vreo 12 ani, la bine și la greu, ca un prieten adevărat. Iar când "mă apucă", mi se usucă pielea (uneori crapă), mă ustură și mă mănâncă într-un hal, că-mi vine să mă dau pe răzătoare. Nu, n-am râie.

Cu psihicul agățat de șosete și cu alergia-n plin, am început să fac tot felul de conexiuni capul meu și să ajung la concluzii distorsionate despre mine și viața mea, așa că apropiindu-mă de vârful muntelui, am culminat cu un superb atac de panică. M-am oprit (singura oprire în 5 ore de mers) și cât am stat să-mi reglez respirația și gândurile, un nor mare a acoperit cerul și a pornit vântul. Pfai, gata, e rost de ploaie rău de tot. Îl îmbrac pe Prieten în pelerina lui, pe mine în a mea și plecăm. Ce mai panică, ce mai alergii, n-aveam de gând să mă prindă nici vijelia, nici noaptea prin munți.

Am mers cu pelerina pe mine fix 30 de minute, adică până n-am mai suportat sauna ambulantă în care mă băgasem de bună voie. Picura, bătea vântul, dar cam atât. A plouat un pic doar cât am coborât, cât să mă sperie că o să alunec în șanț, dar nu suficient cât hainele mele din care picura la propriu apă (transpirație) să fie justificabile când am intrat în oraș. Oh, ce priviri lungi și nedumerite mi-au mai aruncat oamenii. Oh, și cum i-am ignorat. Într-un final m-am întâlnit și cu prietena mea, Mariko, și am ajuns și la share house-ul unde locuiește ea.

Nu era nimeni acasă în seara aia, dar mi-a spus cum îi cheamă pe toţi şi cam la ce să mă aştept, pentru că ea avea să fie la muncă în ziua următoare şi nu mă putea prezenta. Ok, ok. Nicio problemă. Teoretic. Practic, în acelaşi corp cu mine mai locuieşte cineva. N-are nume, dar o să-i spunem Neprietenosul. Neprietenosul e un personaj curios, care e destul de neîndemânatic în lume, mai ales când urmează să cunoască oameni noi. Spune lucruri nepotrivite, are reacţii neaşteptate sau, din contră, nu are nicio reacţie şi nu ştie ce să spună sau cum să se bage-n vorbă. Deci nu se simte confortabil să cunoască lume nouă, fiind, aşa cum îi spune şi numele, neprietenos. Când Deea era mică-mică, Neprietenosul era mare şi puternic. Cu cât a crescut fata, cu atât a învăţat să bage Neprietenosul la cutie şi să-l scoată doar în caz de nevoie (da, uneori e nevoie). Ba l-a şi îmblânzit puţin, i-a explicat că toţi oamenii au poveşti şi cu cât cunoşti mai mulţi oameni, cu atât asculţi mai multe poveşti. Neprietenosul a ascultat-o şi s-a conformat. Dar uneori, doar uneori, Neprietenosul are răbufniri. "Dar, cum, Deea, tocmai tu să ai un neprietenos?!," vă aud protestând din nou. Da, tocmai eu, tipa care a plecat singură într-o călătorie de 2 luni. Credeam că nu va surprinde pe nimeni Neprietenosul meu. În fine, o răbufnire neaşteptată a avut şi în dimineaţa aia când, după ce Mariko ieşise deja, iar eu mă pregăteam să plec, am fost luată prin surprindere de sunetul cheii în uşă.

Hopa, a venit cineva. Opţiuni, opţiuni, ce fac?!

Vocea 1: Ieşi din cameră, dai bună ziua, te prezinţi, zâmbeşti şi-ţi vezi de treabă. Ca oamenii mari. Şi normali.
Vocea 2: Stai în cameră în linişte absolută, poate nu s-a prins că eşti în casă. Şi te strecori afară mai târziu.

Pfai, ce nesimţire! După cum am mai spus, în viaţa de zi cu zi mă străduiesc din răsputeri să nu fiu nesimţită, dar nu-mi iese mereu. N-aveam niciun chef să zâmbesc şi să conversez despre vreme. "Bine, aşa facem," mi-am zis eu, nebănuind că Vocea 2 era a Neprietenosului. Am stat câteva minute şi m-am strecurat pisiceşte afară. Cu ariciul pantofilor încă desfăcut merg un pas, doi, trei...

- Deea... ?

Aaaaaa!!! Am dat greş! Ce ratare groaznică şi ce situaţie incredibil de penibilă în care m-am băgat singură şi absolut gratuit. Oribil.

- Daaa...? zic, întorcând capul inocentă. Ah, tu erai!
- Da, bună, eu sunt Nakku.
- Bună, bună. Deea, îmi pare bine.
- Plecai spre acvariu?
- Da.
- Bine. Voiam doar să mă asigur că ştii cum să încui uşa.

??

Cheie. Yală. Răsucit. Gata. Credeam că ştiu cum se face. Cu toate astea, m-a pus să încui şi să descui de faţă cu el, ca să fie sigur că am prins mecanismul. Sau a fost o metodă ingenioasă de a-mi răsplăti nesimţirea. Nu ştiu. În orice caz, am reuşit să plec spre acvariu până la urmă. Am mers la acvariu, m-am plimbat printre peştişori şi mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fi fost Răducu lângă mine. Cumva simt că ar fi ştiut să-mi povestească mai multe lucruri decât ghidul.

Când am plecat de-acolo, mi-am amintit că-mi spusese cineva că la Muzeul de Ştiinţe din Osaka există planetariu. Aşa că am hotărât să merg acolo. Am nimerit drumul, dar nu şi direcţia, pentru că în curând m-am trezit minunându-mă la cât de mult seamănă întreg oraşul Osaka cu Nanba. Până mi-am dat seama că mersesem aiurea şi chiar eram în Nanba, de fapt. Nu intenţionam deloc să merg acolo, dar acum că aşa se nimerise, am înţeles cât de mult îmi lipsise. M-am plimbat brambura pe străzi, după care m-am întâlnit cu Elena, o altă româncă stabilită în Japonia, care are aici o familie incredibil de frumoasă. Tot aud poveşti despre români care merg în străinătate şi se poartă complet anapoda, însă pot să spun că eu pe-aceia nu i-am cunoscut. I-am cunoscut pe cei cumsecade, harnici, curioşi, veseli, prietenoşi. Ori nu suntem noi, ca neam, atât de răi pe cât ne recomandăm, ori am avut eu mare noroc la Oameni. Altfel, socrul Elenei a avut nişte sfaturi şi informaţii utile. De la dumnealui am aflat că deşi podul pe care vreau să intru în Shikoku poate fi circulat şi de pietoni, are vreo 40 km. Asta ar însemna să merg o zi întreagă pe pod, fără să am umbră sau vreun loc pentru odihnă. Uite-așa, cu ajutorul dumnealui, am înțeles că pentru bucata respectivă de drum va trebui fie să regândesc traseul, fie să iau un autobuz.

După cina cu familia Elenei, m-am întors în cartierul în care era share house-ul şi am bântuit pe străzi mai bine de o oră. Coborând din tren, tocmai o felicitam mental pe mama mea pentru cât m-a făcut de deşteaptă, pentru că-mi venise ideea , cu o seară în urmă, să salvez pe GPS adresa exactă unde era casa. În teorie, chiar a fost o idee bună. Realitatea nu s-a pupat cu teoria, din păcate, pentru că share house-ul se afla pe o stradă foarte mică, pe care GPS-ul nu o recunoştea. Când m-am prins de şmecherie, am zis " Ei, lasă, îmi arată măcar zona aproximativă. Mă duc acolo şi recunosc eu casa." Mmmmmmmnu. Toate casele arătau la fel în zona aia. Inclsiv uşile erau identice. Am încercat să mă ghidez după tot felul de chestii, de la cum arăta yala, până la ce decoraţiuni sau perdele aveau la geam şi câte biciclete erau în faţa casei. Nu m-a ajutat nimic. Am încercat inclusiv să mă întorc la gară şi să refac traseul nemaiţinând cont de GPS, ci încercând să-mi amintesc pe unde mersesem cu Mariko în seara anterioară. Din nefericire, deja trecusem de atâtea ori pe toate străduţele, încât nu mai ştiam dacă îmi aminteam locurile alea pentru că le văzusem cu o oră înainte sau cu o seară înainte. Aşa că n-am făcut decât să mă plimb cu cheia în mână şi să mă opresc în dreptul fiecărei uşi, întrebându-mă "Tu te potriveşti aici, au ba?"

Cel mai înspăimântător lucru nu era că mă pierdusem. Aveam să mă descurc eu cumva. Ci faptul că pe una dintre străduţele mai întunecate, în faţa unui garaj deschis în care se afla singura sursă de lumină de pe strada aia, era scos un scaun rotativ pe care stătea un japonez în vârstă, la bustul gol şi cu pielea lipindu-i-se de oase. Cum să spun eu... se uita țintă când la mine, când în garajul ăla şi arăta de parcă admira pieile de turişti puse la uscat acolo, întrebându-se dacă mai are loc şi pentru o piele de româncă de 1,75. După ce am trecut de mai multe ori pe lângă strada cu pricina, am zis că mi-a ajuns. Am mers înapoi la gară, la un Family Mart şi cu ultimul strop de baterie am intrat pe internet şi am rugat-o pe Mariko să ne întâlnim pe drum când venea ea acasă, pentru că termina programul de muncă la 11 noaptea.

Mariko era deja aproape, aşa că ne-am întâlnit repede şi am mers amândouă spre casă. Când am ajuns, Nakku era în camera comună. Am urcat să vorbim cu el, când îmi spune:

- Bine că mi-am amintit, am auzit că-ţi place la onsen. Dacă vrei să mergi la cel din apropiere, să ştii că e OK. Am întrebat eu azi dacă primesc şi oameni cu tatuaje şi au zis că primesc pe oricine.

Râde şi-apoi spre Mariko:

- Normal că primesc, e plin de yakuza pe-acolo, hahahahaha.

Râd amândoi. Apoi serios spre mine:

- Ştii ce sunt yakuza?
- Mda.

Dacă tot râdem, hai să fac şi-o glumă:

- Mda, ştiu. Păi, de când am venit în Japonia, mi-am făcut obiceiul ca atunci când văd un om tatuat, să-i număr şi degetele.

Hahahahahaha, râdem toţi trei şi tot râzănd, Nakku continuă:

- Atunci să mergi noaptea în Nanba, în restaurantele de ramen, să-i vezi cum stau cu mâinile pe tejghea şi cei mai mulţi au degete lipsă,  hahahahaha

...ha. Ha. Ha. Mda. N-am mers la onsen. Nici noaptea în Nanba. Pentru liniştea mea sufletească.

În ziua următoare, ieşind pe uşă, am dat nas în nas cu Nobu, fata care stătea în cameră cu mine şi Mariko, dar care fusese plecată din oraş. Pfiu, bine că nu apucase să intre, să mai fac iar vreo gafă. Am făcut cunoştinţă ca oamenii normali, iar eu am plecat foarte mândră de mine pentru progresul făcut de pe o zi pe alta, spre planetariu. La planetariu a fost fain. Mulţi copii, omul care prezenta stelele şi constelaţiile era glumeţ rău, fata din scaunul vecin plecase sforăind în lumea viselor... mi-a plăcut. Mai merg şi altădată. Drumul spre planetariu a fost şi mai interesant însă, pentru că am dat nas în nas cu primul ciudat adevărat. De fapt, primul cred că a fost gazda din Yokkaichi. Sau el poate a fost doar ciudăţel. Şi sub acoperire. Despre asta cu altă ocazie. Tipul ăsta din tren a fost ciudat bine.

Carevasăzică, eram în tren, mergeam spre planetariu. Vagonul destul de gol, să fi fost vreo 5 oameni cu totul. Eu stăteam la capăt de  banchetă, mai scriam una-alta despre călătorie în jurnal. Pe nesimțite, vine cineva la ușa de lângă mine. Stătea la ușa, ca și cum ar fi vrut să coboare la prima, dar neobișnuit de aproape de mine. Primul gând a fost că o fi vreun puștan curios. Când scriu în tren, se mai întâmplă să vină câte un curios să încerce să-mi citească peste umăr. Mă simt un pic aiurea, pentru că scriu fantastic de urât, mai ales în tren, dar nu mă deranjează niciodată. De data asta însă, parcă nu era OK. Parcă era cam gol trenul ca să vină atât de aproape de mine, doar ca să vadă ce scriu. Mă uit spre el. Nu era niciun puștan. Era un bărbat în toată firea, dar de dimensiunile unui puștan. Mai mult decât atât, pare-se că avea o jenă erectilă pe care hotărâse să o rezolve chiar atunci și acolo.

Într-o fracțiune de secundă mi-am înșfăcat toate lucrurile și am țâșnit pe bancheta din față, dar la capătul opus (trenul personal în Japonia are banchetele dispuse cum sunt cele din metrourile de la noi). Eram singură pe banchetă acum, față în față cu un tip destul de masiv, dar care părea OK. M-am uitat la el. S-a uitat la mine. Înțelesese ce se întâmplase. M-am uitat în jur, apoi. Toată lumea se uita când la mine, când la ciudat. Toată lumea înțelesese ce se întâmplase. Mi-am băgat iar nasul în jurnal, făcându-mi de treabă la suprafață. De fapt eram cu coada ochiului tot la individ, pregătindu-i în mintea mea un uramawashi la cap, dacă avea să se apropie. Mă rog... pe de o parte, purtam fustă, deci dacă-mi vedea chiloţii în timp ce-i lipeam talpa de tâmplă, nu cred că mă ajuta prea tare. Pe de altă parte, în ciuda anilor investiți în arte marțiale în copilărie și adolescență, nu sunt deloc bătăioasă, motiv pentru care în cele din urmă am dat cu bucurie sala de karate pe cea de dans. Probabil aș fi rupt-o la fugă în realitate. Ciudatul nostru văzuse și el că fusese descoperit și că mișcările îi erau acum sub lupă. A stat vreo 2-3 minute, uitându-se în jur, încurcat. Parcă ar fi vrut să-și bage mâna-n pantaloni, parcă nu. Nici el nu mai știa. O fi fost doar ciudat, nu și exhibiționist, cine știe. Până la urmă s-a întors cu spatele la noi, și-a proptit fruntea de ușa trenului și a început să-și dea pumni în cap, după care a dispărut, la fel de discret cum apăruse. Bine că am antrenamentul făcut cu CIUDAȚII din RATB, altfel poate mi-ar fi stricat ziua incidentul. N-a fost cazul.

După ce am terminat cu planetariul, m-am întors în Nanba, să o cunosc pe Irina. Iar m-am trezit în mijlocul unor conversații care mi-au dat de gândit și din care am avut multe de învățat. Ceea ce e foarte bine. Însă mă minunez mereu cum îmi ies în cale exact oamenii potriviți cu informațiile potrivite, la timpul potrivit. În orice caz, după ce am stat puțin de vorbă, ne-am îndreptat spre un mic restaurant din zonă, unde Irina avea o întâlnire cu studenții ei. Știam că urma să se întâmple asta, așa că avusesem destul timp să-mi pregătesc Neprietenosul. Și cred că am făcut față cu brio. Ba chiar m-am simțit foarte bine. Din păcate nu am putut sta până la final, pentru că îmi făcusem planuri cu Mariko.

De la bun început îmi spusese Mariko despre seara asta - singura de mult timp când toți ai casei aveau liber, așa că voiau să facă o mică petrecere cu sushi. Super! Doar că noi două avem, evident, definiții diferite despre ce înseamnă o "mică petrecere". Am intrat în camera comună. Toți erau deja acolo. Toți adică vreo 15-20 de oameni. Neprietenosul a fost făcut KO. Opțiuni, opțiuni, ce fac?! Ce naiba mai era de făcut, am căutat din priviri locul cel mai bun (=între băieți, unde se mănâncă exagerat de mult și se bea bere; camuflaj perfect pentru mine), m-am așezat la masă și am vorbit și eu cu lumea. Și pentru a doua oară în aceeași seară, chiar m-am simțit foarte bine.

În ziua următoare m-am trezit super-devreme și emoționată toată, pentru că urma să merg la Universal Studios Japan, unde au deschis de curând The Wizarding World of Harry Potter. Înainte de orice, trebuie să știți despre mine că sunt fan Harry Potter. Am o sumedenie de motive și argumente pe care o voi expune doar la cerere. Am fost avertizată că parcul avea să fie plin pentru că e deja vacanță pentru copii și pentru că ziua în care planificasem să merg era o sâmbătă. Am fost avertizată, de asemenea, că avea să plouă în ziua aia. Ei, cu atât mai bine, să plouă! Să stea acasă copilașii, să vină în parc în altă zi! Hahahahha, ce naivă sunt, am uitat că vorbim despre Japonia. Parcul se deschidea la ora 9, casele de bilete la ora 8. Prietena mea, Naomi, și cu mine am ajuns la poarta de acces la ora 9:10. Biletele express erau sold out. Când am intrat în parc erau deja cozi la... Tot. La tot. Absolut tot. În zona cu Harry Potter era coadă chiar și la intrarea în magazinele cu suveniruri. Ploaia a ținut toată ziua, fără oprire, iar parcul devenea din ce în ce mai aglomerat, cu fiecare oră trecută. Nici nu știu ce să spun despre asta. Vă las pe voi să vă formați o părere despre cum trebuie să fie niște oameni ca să facă așa ceva. Mie-mi vin numai lucruri pozitive în cap, dar depinde și de perspectivă.

The Wizarding World of Harry Potter a fost un vis pentru mine, cu sau fără ploaie. Am plâns de bucurie, am țopăit pe-acolo și mi-am reînnoit promisiunea că o să-mi cumpăr cufărul ăla frumos cu ediția cartonată a cărților și că o să-mi fac timp pentru maratonul ăla cu toate filmele, plus orice extra există pe DVD-uri. Am plecat de-acolo cu un caiet și un zâmbet. Aș fi vrut pelerina de Slytherin și bagheta lui Sirius, dar erau mult, mult prea scumpe. M-am gândit că dacă nu mi-am cumpărat centura aia pentru dans din Nagoya, pe care aș fi folosit-o cu vârf și îndesat, ar fi fost aiurea să dau de două ori mai mulți bani pe o pelerină pe care, cel mai probabil, n-aș fi folosit-o niciodată. Când mă fac eu mare și plec la drum turist, nu călător... o să mă plictisesc groaznic, dar o să-mi cumpăr toate prostiile.