Friday, July 4, 2014

A șaptea zi în Japonia, prima zi de mers - drumul spre Yokohama

Sunt în Yokohama, la gazda mea, Dale, care se uită la TV în camera alăturată. Totul a mers conform planului, dar sunt puțin mâhnită pentru că am reușit să-mi șterg din greșeală aproape toate pozele pe care le-am făcut de când am venit aici. Nici nu mai are sens să spun cum sau de ce, pentru că singurul răspuns care-mi vine este "de proastă". Și mna, mi-am promis să vorbesc mai frumos despre mine. Dar tot sunt dezamăgită. Partea bună e că mai am câteva fotografii pe cameră - pentru că pe acelea nu am cum să le descarc până ajung înapoi în București. Și că m-ați rugat voi, cei de-acasă, să postez online. Deci voi putea recupera o parte dintre ele de pe pagina de Facebook. Așa că voi fi extra-generoasă la scris azi.

Ziua 07, 03 iulie 2014, ora 9 30 (cu aproximație)

Ies din clădire cu Larisa și mă întreabă:

- Încotro acum?
- Uite... Cică vin puțin cu tine pe-aici, zic eu cu navigatorul în mână.

Mergem vreo 200m și la o intersecție micuță zic iar:

- Gata, de-aici eu fac dreapta.

Mă ia în brațe, mă pupă, îmi face urări de bine, mă îmbărbătează și ne despărțim.
Merg eu vreo 50m, tot cu navigatorul în mână, când îmi dau seama că - ce crezi?  - trebuia să fac stânga! Tipic, I did it again. M-am întors super-grijulie, ca nu cumva să dau nas în nas cu Larisa și să fie martora începutului meu jenibil. Din fericire, la intersecție ea mergea înainte și mai avea și bicicletă, deci era deja dusă de mult până m-am întors eu. Am răsuflat ușurată și n-am mai făcut confuzia asta. Și am plecat.

Un altfel de selfie


Și am mers, și am tot mers. Cu voioșie, cu încredere, cu zâmbet. Până când navigatorul meu, din exces de zel pesemne, vrând să-mi găsească asbolut cel mai scurt traseu, m-a scos pe niște străduțe pe care abia aveam loc eu cu rucsacul, darămite o mașină. Îmi imaginez că îmi pierise zâmbetul în momentul ăla și păream oarecum încurcată, pentru că din senin a apărut o bătrânică japoneză care mi-a smuls telefonul din mână, zicând "te ajut eu, te ajut eu!" m-ar fi bufnit râsul, dar vedeam că tot uitându-se pe hartă și apăsând ecranul în toate direcțiile, părea să-mi fi șters traseul.

- Da' unde mergi?
- Spre Meguro.
- De ce Meguro?
- Nu fac decât o pauză acolo. De fapt intenționez să ajung la Yokohama azi.
- De ce Yokohama?
- Înnoptez la cineva acolo. De fapt intenționez să ajung în Imabari. Azi e doar prima zi.

Când mă întreabă lumea unde merg, mereu spun direct Imabari, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume. Uit că e un oraș foarte mic și că eu știu de el numai pentru că prietena mea Uli stă acolo. Probabil nici tanti asta nu știa bine despre ce vorbesc, dat fiind că răspunsul ei a fost:

- De ce Meguro?

În cele din urmă mi-a explicat ea ceva, deși nu era sută la sută sigură și a mai cerut lămuriri și de la niște muncitori din apropiere. Dar în final am acceptat sfatul ei și am ținut cont de el, lucru care mi-a prins bine ulterior:

- Telefonul o să vrea să te scoată pe străzi mici, dar tu ai face bine să ții drumurile mari, altfel te poți pierde ușor.

Am făcut notă mentală, am mers mai departe.

Pe la ora 1 ajunsesem în Meguro-ku. Mă simțeam bine, destul de fresh chiar. La un moment dat am trecut pe lângă niște fete care vindeau ceva produse de patiserie în stradă. Au încercat să-mi vândă, eu doar am zâmbit și am mers mai departe, dar le-am auzit spunând în urma mea:

- Fata asta era și în Shibuya!

Dap. Tot eu eram. Melcul, mergând șontâc cu casa-s spate.

Am luat prima pauză pe la 1 și jumătate. Mersesem puțin peste 16km și eram destul de mulțumită. Părea o nimica toată, fusese chiar simplu până acolo. Am mâncat un pic, m-am odihnit și am pornit mai departe la fel de fresh. Dar nu pentru mult timp. Vreo 4km mai târziu nu mai părea așa simplu. Începeam să obosesc.

La ora 17 30 am luat a doua și ultima pauză mai lungă. Pedometrul arăta 25,29km, iar navigatorul mai arăta încă 15km până la destinație. În final s-au dovedit a fi doar 10. Mă dureau picioarele de la mers și umerii de la rucsac... Sau de la geantă, nu-mi dau seama exact. Sau și-și. Ideea e că geanta e cam incomodă, e mare și grea doar ea singură, iar greutatea nu e distribuită nicicum, e toată doar pe curea. Iar cureaua apasă pe umăr și între omoplați. De fiecare dată când luam o pauză mai scurtă și lăsam rucsacul jos, încercam să nu uit să pun mereu geanta pe celălalt umăr.

Că veni vorba de pauze, pe prima am luat-o de foame, pe a doua de nevoie, pentru că trebuia neapărat să mă odihnesc și să-mi încarc și telefonul, fiindă nu m-am înțeles cu cel solar. Nu încarcă. Așa că am luat pauza de la 17 30 la un McDonald's unde m-am premiat cu un McFlurry cu Oreo (cel mai bun!) și am pus telefonul la încărcat. Văzând că nu am bază în încărcătorul solar, mi-am cumpărat și această jucărie:

Acumulator pe care îl încarci la priză sau laptop și de la care îți poți încarca apoi telefonul
Exceptând pauzele astea două, m-am mai oprit când am avut nevoie la toaletă sau când trebuia reumplută sticla. Merg cu o sticlă de 0.5L în geantă și alta de 2L în rucsac. Când se golește cea mică, torn apă dintr-una într-alta. Și e un pretext minunat pentru un respiro de câteva minute, altfel aș fi în stare să trag de mine până la epuizare.



La ora 19:02 am auzit corul de îngeri când am intrat, în sfârșit, în Yokohama. Desigur, eram abia la marginea orașului, așa că traseul era departe de a fi încheiat. Însă scopul fusese atins, deci am hotărât să caut cea mai apropiată gară sau stație de metrou și să merg la Dale, gazda mea de pe Couchsurfing. Am găsit gara Tsurumi în vreo jumătate de oră și a urmat poate cea mai grea parte a traseului: să stau în picioare 20 de minute într-un tren aglomerat, ținându-mă de bară. Când te miști, e OK; simți că poți continua și când pare că ai atins o limită. Dar să stai e mult, mult mai greu. Brusc devii conștient de toată greutatea pe care o duci, de durere, de fiecare bășică din tălpi, de marginile bretelelor rucsacului și ale curelei genții. Așa că m-am concentrat pe picioarele care-mi tremurau, m-am rugat să nu cedeze și am așteptat stația la care urma să cobor, simțindu-mi palmele și fruntea din ce în ce mai reci.

Cele 20 de minute, mai lungi decât cele 10 ore care le-au precedat, s-au scurs într-un final, am coborât din tren și am întâlnit-o pe Dale, care mă aștepta deja de ceva vreme.

- Și acum, o lungă plimbare până la casa mea, zice ea.
- Cât de lungă poate fi? Întreb eu și râdem amândouă. Dar în starea în care eram, a fost in--ter--mi--na--bi--lă. Din fericire, Dale e destul de vorbăreață și m-a tot întrebat de una-alta. Plus că părea foarte uimită că am reușit să ajung.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la ea a fost o lungă și binemeritată baie. O baie în timpul căreia mă gândeam că probabil una dintre lecțiile pe care le am de învățat în această călătorie este să apreciez lucrurile simple, cele pe care le luăm de bune în fiecare zi. Așa cum eram cu genunchii la gură, înghesuită în cada japoneză mult prea mică pentru păluga de mine, a fost cea mai apreciată baie pe care am făcut-o vreodată.

Râdeam de mine acum câteva zile, zicând că abia pornesc la drum și imediat iau pauză 2 zile. Abia acum îmi dau seama câtă nevoie am de pauza asta, ca să știu ce mă așteaptă, să asimileze și corpul meu informația și să mă pregătesc psihic.





La finalul zilei, pedometrul arăta 34,62km, dar îmi voi permite să rotunjesc la 35, pentru că îl suspectez că mă trădează: cât am mers în linie dreaptă ultimii 10km spre Yokohama, am constatat cu surprindere că erau mult mai scurți kilometri scriși pe indicatoarele de pe stradă decât ce-mi calcula mie pedometrul. Asta înseamnă că s-ar putea să fi mers uuuuuun pic mai mult. Până una-alta, voi continua să folosesc informațiile date de pedometru, însă îl voi mai verifica din când în când.


Rezumat.
34,62 km
46.441 pași
6 h 50' timp efectiv de mers
Aproximativ 10 h timp total (cu tot cu pauze, drumul până la Dale și călătoria cu trenul)
1668 kcal
2 fluturi văzuți pe drum




No comments:

Post a Comment