Friday, July 11, 2014

Altfel de surprize, relatii ... si eu cand mai alerg?

A paisprezecea zi in Japonia. A patra zi de mers

Azi mi-am dat seama ca nicio zi nu seamana cu alta in calatoria asta. Nici macar putin. Ceea ce e fain pe de o parte, ca nu ma plictisesc. Dar sunt Taur. Imi place stabilitatea atat de mult, incat varietatea adusa de zilele astea calatoare poate deveni obositoare. De exemplu, azi de dimineata ma simteam ca un copil al nimanui. Lasata pe drumuri de gazda mea din Fujinomiya, din motive pe care nu le inteleg prea bine, dar sunt convinsa ca n-au nicio legatura cu mine. Plouata... din nou. Singura si ingandurata. Aveam toate ingredientele pentru o stare de spirit posomorata pe care, conservatoare cum sunt, mi-ar fi placut sa o mentin pana seara. Cel putin!

Dar, vedeti voi, in Japonia nu merge chiar asa. Trebuie sa fii al naibii de incapatanat sa nu-ti recapeti buna dispozitie. Deci, iata, cum in ziua in care eram chitita sa fiu cu capsa pusa, Japonia mi-a schimbat planurile printr-o serie de mici surprize strategic plasate in timp si spatiu in asa fel incat sa ma vindece de capse, melancolii sau mai stiu eu ce. 

Surpriza numero uno.  Deea isi ia micul dejun pe bordura din fata unui 7/11, asteptand sa deschida la posta. (Da, da, da, "mic dejun" in aceeasi propozitie cu "bordura". Pentru ca atunci cand calatoresti la picior inveti sa inlocuiesti in vocabular expresia "like a boss", cu "like a hoboss") Se face ora 9, traverseaza Deea hotarata strada spre cladirea de vis-a-vis, trage de usa cu nerv, iar apoi isi da seama ca, de fapt, nu e posta. Vine un domn confuz, ma intreaba ce caut, ii spun. Ce credeti ca face? Ma duce cu masina la posta. Se ofera sa ma si astepte sa termin, ca sa ma duca inapoi. Refuz politicos, ne luam la revedere. 

La posta, lucrurile merg mai mult decat bine. Doamna de la ghiseu e amabila si imi admira in repetate randuri folosirea ingrijita a limbii japoneze. Stiu ca e o minciuna politicoasa. Asta nu e o surpriza, dar cu siguranta m-a facut sa ma simt mai bine.

Surpriza numero dos. Intru intr-un konbini pentru o scurta pauza. Ma trage cineva de maneca. N-apuc sa-mi scot castile din urechi, ca el deja imi vorbea. Tot ce-am prins in prima faza a fost "Nanako, Nanako!". Ma uit un pic la zambetul lui larg... "Nu ma dezamagi, neuronule, de unde il cunosc?"

- Sunt sotul lui Nanako!

Ah, imi amintesc acum. Il vazusem fix 5 minute cu doua seri inainte. Hehe, ce coincidenta draguta!

- Mergi pe jos?
- Da.
- Spor!

Pleaca. Ies din konbini mai tarziu, si vad o punga legata de toarta Prietenului. In punga, o sticla cu apa. Ca o fi fost sotul lui Nanako sau altcineva, nu stiu. Dar au fost surprize frumoase si intalnirea, si cadoul. Plus ca asta mi-a amintit ca acum patru ani, cand ieseam la jogging in Japonia, de multe ori ma intorceam acasa cu buzunarele pline cu bomboane sau cu ice coffee la doza. Le primeam pe drum de la oameni care considerau ca asa voi avea energie sa alerg mai mult. M-a facut sa zambesc amintirea asta. 



Surpriza numero tres. Merge Deea agale pe strada, deja destul de aproape de destinatie. Cu coada ochiului vad ca se oprise o masina in dreptul meu. Ma uit si il vad pe omul care ma dusese la posta de dimineata.

- Esti sigura ca vrei sa mergi pe jos? Ploua. Te duc eu.
- Da, vreau sa merg pe jos.
- Te-am dus la posta, mai stii?
- Da, imi amintesc. Multumesc mult. As vrea sa merg pe jos, totusi.

Care erau sansele? 

Surpriza numero quatro. Ploaia uracioasa cu picaturi mici si dese care a durat cam toata ziua s-a oprit la un moment dat, doar ca sa reinceapa, dar de data asta pe gustul meu: in plina forta, cu ditamai picaturile. A inceput brusc, s-a terminat brusc. A durat vreo 5 minute, cred, timp in care am ras continuu, asa mult imi plac ploile de genul asta. Dup-aia a revenit uracioasa cu stropi meschini.

Surpriza numero cinco. Mi-am spalat rufele!!!! N-ar trebui sa fie o surpriza, ca doar oamenii fac asta de regula, nu? Dar pentru mine, melcul mereu cu cochilia-n spate, spalatul rufelor a devenit un eveniment. Si chiar a fost o surpriza pentru ca nici nu cautam spalatorie (desi aveam nevoie, ups!). Absolut intamplator, plimbandu-ma pe strada, am vazut o spalatorie cu masini si storcatoare la moneda. Bucurie. Program non-stop. Bucurie maxima. In acest moment va scriu dintr-o pijama care miroase a proaspat. Tin mentionez si sa fie cunoscut.



Surpriza numero seis. Le-am gasit pe fetele de la Romanian Dance Show, lucru care m-a facut sa ma simt in multe feluri. Dat fiind ca sunt femeie. Romanca. Si mai si dansez. N-a fost o surpriza chiar placuta, dar hei!, m-a scos din letargie.



Surpriza numero siete. Doar in aceasta seara si numai pentru fete, internet cafe-ul la care am innoptat avea o oferta speciala: un pret redus si patru ore extra la pachet. Patru ore extra...? PATRU. Pai asta inseamna patru ore in plus de somn, mai baiete. E cel mai frumos cadou pe care-l puteam primi. Multumesc, Japonia!


Cred ca daca mai scotocesc prin cotloanele mintii mai gasesc mici surprize. Asa a fost de plina si variata ziua asta. Dar am observat ca exista totusi si o constanta in calatoria mea. "Pai bine, Deea, si nu te bucuri? Parca erai conservatoare," va aud protestand. Adevarat, da. Dar constanta este o intrebare care mi-a fost pusa de aproape toti oamenii pe care i-am intalnit de cand am pornit la drum. "Esti maritata? Ai iubit? Te asteapta un prieten acasa?". E o situatie de care m-as lipsi, daca as putea. Totusi, de fiecare data am raspuns la fel: "Daca aveam, era aici cu mine." Cred ca raspunsul, mai mult decat intrebarea, m-a cam pus pe ganduri. Cand mergi singur ore in sir, ai tot timpul sa despici firul in patru. Asa ca m-am gandit, si am ajuns la concluza ca raspunsul meu e unul chiar pertinent. In sensul ca daca aveam pe cineva, ori nu eram eu aici, ori era si el cu mine. Asta nu pentru ca as fi adepta partenerului-poseta care se ia la purtator oriunde, indiferent de vointa lui, ci pentru ca ce fac acum e ceva atat de drag si important pentru mine, incat ar trebui sa se poata bucura de asta cu mine. Privind in urma, cred ca niciunul dintre fostii mei prieteni nu ar fi facut o calatorie de genul asta cu mine. Si sunt baieti buni, chiar foarte misto - ca altfel nu-mi iroseam timpul. Dar nu i-as vedea in postura in care ma aflu eu acum. Cu alte cuvinte, sunt exact unde trebuie sa fiu si sunt exact cu cine trebuie sa fiu - cu mine. Iar treaba asta ma bucura mult. Mai mult decat atat, am o certitudine legata de viitor: Fat Frumos va trebui sa fie genul de om care sa ma ia de mana si sa plece cu mine in lume la picior, sa ma placa asa cum sunt acum, cand calatoresc pe jos. Altfel mi-e clar ca n-avem mare lucru de impartit. 

Si in ultimul rand, trecand peste micile surprize si revelatiile sentimentale pe care mi le-a adus timpul petrecut plimbandu-ma prin Japonia... Azi, la exact doua saptamani dupa sosirea mea aici, mi s-a facut dor de ceva. Lucrul de care mi s-a facut dor m-a surprins si pe mine. Picioarele mele s-ar lua cu mainile de cap daca ar avea ori unele ori celelalalt, dar mie mi-e dor de *drum-roll*     jogging. Deci... eu cand mai alerg? Nici eu nu ma inteleg.

Rezumat
34,3 km
45.529 pasi
6h 40` timp efectiv de mers
Aproximativ 12 h timp total (cu nenumarate pauze, pentru ca traseul a fost lejer si nu ma grabeam nicaieri)
1.558 kcal
4 fluturi vazuti pe drum (ieri am vazut vreo 15!!)



No comments:

Post a Comment