Despre Makkufuruuuuuuriiii, atacuri de panică şi oameni frumoşi

A optsprezecea zi în Japonia şi a şasea zi de mers

Am plecat devreme de la Eric, pentru că trebuia să meargă la birou. "Cu atât mai bine," am gândit, "plec şi eu devreme şi evit căldura."

Perfect gândit, exact asta am şi făcut, dar nu mă aşteptam la un început aşa încet. M-am mişcat foarte greoi, foarte lent. Am făcut şi multe pauze, dar am şi mers încet. Mi se tot făcea poftă de îngheţată şi mă opream să-mi cumpăr. Şi nici cu navigatorul parcă nu mă înţelegeam bine, că tot ieşeam în altă parte decât încerca el să-mi spună. Aşa că am avut mult timp telefonul în mână, cu aplicaţia pornită, ceea ce înseamnă că se duce repede bateria. Ceea ce la rându-i înseamnă alte pauze, ca să-l pot încărca.

Până am luat eu pauza de prânz la ora 1, nu mersesem nici măcar 10km. Nu mi s-a mai întâmplat asta, oricât de târziu am plecat. Iar acum plecasem devreme. Pauza de prânz, la McDonald's. Departe de a fi preferatul meu, mecul e totuşi util în felul lui.

1. Toate restaurantele McDonald's din Japonia au cel puţin 2-3 mese cu prize, ca să poţi sta acolo cu laptopul/telefonul/tableta la încărcat şi să lucrezi.

2. Au introdus McFlurry cu Oreo. Care e şi în România. E de prisos să mai menţionez că e delicios, dar iată că o voi face: e delicios!!

Delicios şi totodată terifiant. Nu McFlurry-ul în sine, ci momentul în care trebuie să fac comanda. În România e simplu: zici McFlurry ca-n engleză (dat fiind că e denumire americană), primeşti îngheţăţica şi eşti fericit. În Japonia, dacă zici McFlurry ca-n engleză, persoana de la casă se va uita lung la tine. Pe testatelea. Trebuie să pronunţi ca-n japoneză. În teorie nu e greu. Practic, nu se lipeşte de mine, neam. Am încercat să-l memorez şi să reproduc. Am încercat doar să-l citesc din meniu. Am încercat să mi-l silabisesc singură în cap şi să-l japonizez. Nu mi-a reuşit nici măcar o dată. Makkufuuuruuuriiiii! Makkufuraaariiii! Makkufuuuuuckiney!!! Până la urmă, dacă omul de la casă nu se prinde şi nu se prinde, zic Oreo şi m-am scos. Dar e frustrant. Mă aşteptam să întâmpin probleme în ceea ce priveşte limba japoneză, dar nu la mec. Oricum, per total mă descurc mai bine decât speram cu japoneza. Cum-necum fac rost şi de McFlurry,deci e OK.

Revenind la călătorie. Am plecat de la mec cu burta şi cu telefonul la fel de pline, hotărâtă să-mi revin, să fiu mai atentă la indicaţiile navigatorului şi mai eficientă. Bun plan, doar n-aş vrea să mă trezesc iar pe vreo autostradă sau mai ştiu eu ce. Nu?

Din nou, navigatorul (va trebui neapărat să-i găsesc un nume il cheama Marco) m-a scos într-un sătuc, pe numele lui, Osaka (nu, nu ca oraşul. Ăsta se scrie altfel, se şi pronunţă uşor diferit. Practic, oraşul e "râpa mare", iar sătucul ăsta e "râpa mică). Nicio problemă; data trecută când s-a întâmplat asta, am ajuns printre mandarini şi mi-a plăcut la nebunie. Ce-ar putea să meargă prost, nu? Am continuat.

Din sat am ajuns pe un drum care tot urca printre copaci. Foarte frumos. Era ca-n basme. Tot urcam, şi gâfâiam în căldură, şi-mi ştergeam sudorile, zâmbind larg şi bucurându-mă de natură. Am văzut o grămadă de fluturi, cei mai mulţi dintr-ăia mari (care cred că au o problemă cu direcţia, că era să mai iau vreo doi în freză). Şi mă opream la fiecare să-l urmăresc cu privirea şi să râd, că aşa-mi dau o stare de bine, cum nu pot să explic.

Toate bune şi frumoase. Până mi se termină drumul. Şi nu ca atunci când s-a terminat drumul şi a început autostrada. Nu. S-a terminat de-a binelea. La revedere drum, bună ziua stâncă! Îl pun jos pe Prieten. Mă uit pe navigator. Cică totuşi ar fi un drum aici în dreapta. Mă uit iar. Într-adevăr, era un indicator care arăta în direcţia aia, spunând că e o potecă pentru drumeţii. Mmmmm nu era potecă. Erau nişte trepte de piatră, roase de ploaie, vânt şi vreme (ca şi indicatorulde altfel) şi năpădite de vegetaţie. Nu prea ştiam ce să cred, aşa că m-am aşezat puţin lângă Prieten să cântăresc situaţia:

- Dacă mă duc înapoi, fac tot drumul ăsta din nou, iar de la sat până la gară e foarte mult de mers. Practic, m-aş întoarce în Shizuoka. Nu vreau asta. Alt drum?

Nimic. În momente de genul ăsta se întâmplă ceva cu mine, ce eu nu-mi pot explica. Este vorba despre manifestarea fricii, care la mine pare să aibă efect întârziat. Se spune că frica paralizează. Cred că e adevărat. Mai cred şi că frica are rolul de a ne ţine în viaţă. Adică, la marginea unei prăpăstii, un om normal păstrează o distanţă de siguranţă. De frică. Dacă se întâmplă ceva? Dacă alunec, dacă ameţesc, dacă mă împiedic? Pune-o pe Deea la marginea prăpastiei, o să se ducă până-n buză doar ca să admire peisajul şi o să simtă frica abia în cădere, după ce-a făcut-o lată. Pe principul "aoleu, oare ce m-aşteaptă acolo jos?"

La fel şi acum. Un indicator vechi, pe care semnele jigărite de vreme erau slab lizibile, nişte trepte şi mai vechi, înghiţite de vegetaţie, deci nefolosite de mulţi ani şi pe care nici nu eram sigură că am loc cu tot cu Prieten. Ar fi trebuit să mi se aprindă un beculeţ de alarmă barem în momentul în care am privit mai sus de trepte şi nici măcar nu am văzut poteca. Unde duceau scările astea? Nu ştiam. Însă ştiam bine că plouase de dimineaţă şi în ziua anterioară. Toată ziua. Deci solul n-avea să fie prietenos. Iar eu n-aveam decât galoşii de plimbare la mine.

Ce face Deea? Se întoarce? Mmmm nu.

- Trebuie să ducă undeva şi scările astea.

Hm.

- Probabil doar te urcă spre următorul drum ca ăsta pe care am venit. Ca o bretea, aşa.

Hm.

Urc. Încet, cu grijă, privind fiecare pas, testând solul cu piciorul şi ţinându-mă de balustrada care era, de asemenea, acoperită cu buruieni. Rămân repede fără balustradă. Nu-i bai, la bailarina are echilibru bun, coafura rezistă, avansăm! Cumva, se vedea că existase un fel de potecă acolo. Era ca o dungă vizibilă printre ierburi şi simţeam nişte bolovani la picioare care păreau puşi de mână de om, nu de Mama Natură. Dar era clar că era neumblată de foarte mulţi ani, pentru că în scurt timp, nu mai vedeam pe unde calc. De fapt, nu-mi vedeam picioarele de la genunchi în jos. La început am încercat să mă uit oricum, că poate mai zăresc ceva, poate mai feresc cu mâna o buruiană dintr-alea cu ghimpi. Apoi am văzut câţi păianjeni erau şi am renunţat. Probabil ei erau şi mai speriaţi decât mine, dat fiind că de data asta eu le invadasem casa, dar cine mă cunoaşte ştie că îmi iau arahnofobia foarte în serios. Însă eram conştientă că nu e locul să mă crizez, aşa că doar am privit drept în faţă şi am mers înainte, lăsând şi ghimpii să m-agaţe, şi pânzele de păianjen să se lipească de combinaţia de transpiraţie, cremă cu spf şi alergii, pe care o numeam piele. M-am împiedicat de câteva ori şi din reflex am încercat să mă agăţ de plantele din jur. Toate erau mult prea maleabile ca să mă ajute. "Careful with that axe, Eugene!" Ca să nu mă mai gândesc la ierburi, ghimpi şi păianjeni, am început să-mi cânt:

- Hai că poţi, hai că poţi, hai că poţi...

"Hai că poţi"-urile s-au transformat pe nesimţite în

- 23, 23, 23... (numărul de fluturi văzuţi până atunci)

Care, atunci când vegetaţia era deja mai mare ca mine, şi-mi intra în gură şi-n ochi, cu tot cu insecte şi pânze, s-au transformat în versurile ultimei melodii ascultate la iPod cu vreo jumătate de oră înainte:

"You do it to yourself, you do. And that's why it hurts so bad. You do it to yourself, it's true..."

Hahahahahahaha. Ce caterincă, nu? 3... 2... 1...panică!

Paranteză

Nu ştiu alţii cum sunt, dar la mine atacurile de panică se manifestă variat, în funcţie de situaţie. De exemplu, dacă sunt la metrou şi vine o mulţime de oameni spre mine din sens opus, brusc în loc de sânge-mi curge gheaţă prin vene, ameţesc, mi se răcesc mâinile. Dar e o stare pe care o pot controla şi care poate trece neobservată din exterior.

Dacă, să zicem, am o problemă la care mă gândesc prea mult (cred că de fapt overthinking e singura mea problemă), fără să găsesc o soluţie, mai ajung şi la hiperventilaţie. Dar rar. Rar de tot.

Ei bine, de data asta....

Paranteză

Am alternat cu succes urlete şi hiperventilaţie. Când una, când cealaltă, să nu cumva să mă plictisesc. Din când în când se termina vegetaţia, ori pentru că erau câţiva copaci care mărgineau vechea potecă şi formau un fel de arcadă. Ori pentru că poteca făcea o cotitură. În ambele situaţii, mă lăsa panica, sperând că m-am mântuit. Şi se reîntorcea cu forţe proaspete când îmi dădeam seama că finalul nu era nici măcar pe-aproape.

Un kilometru. Atât a fost. Doar un kilometru. În urcare. A durat cam jumătate de oră, deşi în capul meu ar fi putut să fie şi jumătate de secol. Mi-a dat prin cap la un moment dat că ar putea fi o situaţie dintr-alea penibile, ca-n filmele americane, în care te zbaţi ca un disperat, când salvarea este mai aproape decât crezi. Şi cam aşa a fost. Oarecum.

"Poteca" vazuta de pe buturuga

Până la urmă s-a terminat "poteca" şi am ajuns la o răscruce, unde erau indicatoare şi două buturugi. L-am aruncat pe Prieten cât colo şi m-am aşezat pe o buturugă, încercând să-mi reglez respiraţia. Dragul de el, era murdar, zgâriat, plin de pânze. Când mi-am revenit mi-am cerut scuze şi am început să compar ce spuneau indicatoarele cu ce-mi arăta harta. Practic, drumul ăsta pe care venisem eu se intersecta cu mult mai faimosul, luminosul şi mai umblatul Tokai. Aş fi vrut să continuu pe Tokai. M-am rugat să găsesc o soluţie să pot continua pe Tokai. Dar n-a fost să fie. În orice direcţie aş fi apucat-o pe Tokai, mă ducea foarte departe de destinaţie sau de vreun alt oraş. Aşa că am privit şi spre continuarea coşmarului meu. Nu mai părea aşa fioros. Eram deja în vârf, deci continiarea traseului era în coborâre. Nu părea să mai fie vegetaţie sălbatică. Drumul era mărginit de copaci, iar pe jos erau făcute un fel de trepte din lemn şi piatră, pentru uşurarea coborârii. Marfă! L-am săltat pe Prieten şi am continuat, singura grijă fiind să nu alunec pe piatra udă. Restul drumului a fost fără evenimente. În cele din urmă am ajuns la un drum mai mare, apoi într-un sat, apoi, cu greu, în oraşul Yaizu.

Continuarea incomparabil mai prietenoasa a "potecii"

M-am oprit la primul McDonald's, hotărâtă să nimeresc Makkufuruuuuriiiii din prima (n-am reuşit) şi să-mi încarc telefonul. Până să mă aşez la masă cu bine-meritata îngheţată, începuse deja să se însereze. Iar eu eram în Yaizu, nu în Shimada. Adică la 15km depărtare. Aşa că trişoarea a trişat din nou şi am luat trenul. Nu sunt pregătită psihic să merg noaptea. Cu atât mai mult dacă sunt şi obosită.

Mi-am făcut de lucru liniştită cu Makkufuruuuriii sub privirile uşor batjocoritoare ale unor liceence (de înţeles, aratam ca o boschetară) şi apoi am pornit spre gară. Am ajuns în Shimada la ora 9 fix, exact când Liran, gazda mea, termina munca. L-am sunat. M-a întrebat unde sunt. I-am zis. Iar apoi, când se pregătea să-mi explice cum să ajung la el, din senin, nici eu nu stiu de unde, că evit să fiu nesimţită atunci când pot, îi zic:

- Poţi să vii să mă iei?

Liran e un om căruia i-am scris de azi pe mâine şi l-am rugat să mă primească la el. Mi-a răspuns imediat, mi-a scris ca unui prieten, nu s-a îndoit de mine nicio clipă.

A râs.

- Aşteaptă-mă.

M-am simţit prost şi i-am cerut scuze când l-am văzut, dar el a râs pe seama mea. E un om sarcastic, cu un umor fin, dar sucit. Mi-a fost dor de asta. Am râs şi eu. Apoi mi-a spus că tatăl lui e român, mama lui e născută în Israel, dar părinţii ei au fost români. Aha, am gândit, genul ăsta de umor se transmite, pesemne.

Am vorbit mult despre Israel, despre România, despre religie, despre el, despre călătorii şi dependenţa de călătorii. A călătorit mult de tot. Şi a început când era de vârsta mea.

Pot înţelege cum călătoriile dau dependenţă. Mai ales dacă ai noroc să cunoşti oameni frumoşi, aşa cum am avut eu până acum.

Rezumat:

aprox 21km
35 fluturi vazuti pe drum