Ce-am făcut când nu am mers - săptămâna petrecută în Tokyo

Mâine se face o săptămână de când am sosit în Japonia. Tot mâine pornesc în sfârșit la drum. Nici nu știu ce simt în legătură cu asta. După o perioadă destul de lungă în care nu am putut simți nimic, e bine că măcar simt ceva. Poate am emoții, sau poate e o senzație pe care nu mi-o pot descrie pentru că e prima oară când chiar mă arunc în necunoscut. Cred că abia acum înțeleg de ce înainte să plec din România voiam aproape cu disperare să merg la Râșnov să sar cu coarda elastică - un fel de pregătire emoțională pentru confruntarea cu necunoscutul? Eh, oricum n-am mai ajuns, așa că degeaba mai analizez acum.

Așadar, o săptămână. Șapte zile din cele 70 s-au dus deja. Ce-am făcut în timpul ăsta? M-am odihnit, m-am plimbat, m-am întâlnit cu prieteni. Mi-ar fi greu să spun cum sau dacă mi-am revenit după schimbarea fusului orar, pentru că în fiecare noapte am stat la povești cu Larisa până foarte târziu. A propos, am avut mare noroc cu Larisa, prietena mea care m-a găzduit aici. Nu numai că a fost atât de generoasă încât să-și împartă camera cu mine, dar m-a și răsfățat peste măsură.

Prima zi petrecută aici - cea în care am aterizat - a început în stil caracteristic vechii eu. Mai precis, m-am pierdut pe străzi. Și mai precis, deși am venit împreună cu Larisa până la ea acasă și mi-a explicat pe îndelete tot drumul, cu puncte de repere și tot ce-mi trebuia, când am coborât singură din clădire, în loc de stânga am făcut dreapta. Restul e istorie. Am orbecăit după punctele alea de reper de mi-a venit rău, dar nu se arăta niciunul.Se înțelege, m-am descurcat până la urmă, dar spun că e o caracteristică ce aparține trecutului, pentru că de mâine nici nu concep să mă pierd. Nici nu încape la orizontul meu așa ceva, noțiunea în sine e străină de mine. De fapt, ce vorbesc, de mâine totul e un mare necunoscut, într-un fel sunt deja pierdută :)

Și pentru zilele petrecute în Tokyo aveam de-acasă pregătite câteva trasee de făcut la picior prin oraș, făcute cu dublu scop: de a vizita/căsca gura încoace și-n colo, și de a mă obișnui puțin cu hărțile și navigatorul. Că tot veni vorba, am rezolvat problema cu navigatorul și sunt foarte mulțumită de cum mă înțeleg cu el.

În prima zi m-am plimbat din Akasaka până în Roppongi și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost templul Hie. Ascuns pe un mic deal, între clădiri înalte, parcă e rupt de lumea în care se află de fapt. Urcând scările spre templu, zgomotul orașului rămânea tot mai mult în urmă, până când, s-a făcut liniște deplină.

Poarta templului Hie

Mă simt bine în templele shintoiste. De regulă mă simt bine în biserici sau temple, dar până acum, cel mai mult îmi plac cele shintoiste. Îmi aduc liniște.

După ce m-am desprins de Hie, am plecat spre Tokyo Tower, cu care rămăsesem restantă față de mine însămi de data trecută când am fost în Tokyo. Îmi dorisem mult să-l văd, dar am tot amânat până n-a mai rămas timp și pentru el. Ei bine, de data asta m-am apropiat, dar tot n-am urcat, pentru că ploua. Parcă văd că acum rămân restantă cu Sky Tree. Iată o situație în care e OK să am restanțe, pentru că ele au potențialul să mă readucă aici (tocilara din mine răsuflă ușurată).

După Tokyo Tower, am intrat într-o librărie și am petrecut timp răsfoind cărți ici și colo, sperând că poate-poate viața mă va pune iar pe un drum pe care voi avea mai multe tangențe cu limba japoneză și voi ajunge cândva să mă pot pierde fără efort în poveștile acelor cărți. Dar cum omul nu trăiește doar din cărți, a trebuit să și mănânc ceva, așa că tocmai bine a picat reîntâlnirea cu Mădălina, cu care m-am plimbat apoi pe străzi căutând un restaurant. Până când a zis ea Hai aici!, arătând spre o clădire înaltă, pe numele ei, Toranomon. Un fel de shaorma cu de toate: birouri, magazine, restaurante. Mai târziu am aflat de la o prietenă japoneză că locul ăsta e ultima fiță, fiind proaspăt deschis și e la mare căutare. Măi, Mădă, cum mă duci tu mereu în cele mai bune locuri... Mulțumesc, zise ea (adică eu) fluturând din gene.

Ziua următoare a fost una dintre cele mai amuzante de până acum. Planul inițial era să merg cu Larisa la Hakone. Ne-am trezit noi la 6, as planned, și ploua.

Ea: Mai mergem? Plouă.
Eu: Ăăă - sperând să nu, pentru că nici nu-mi puteam ține ochii deschiși - nuuu știiiiiuuu...
Ea: Hai să mai dormim un pic și vedem dup-aia.

Peste o oră.

Ea: Mă, parcă nu mai plouă. Mai mergem?
Eu: Poate începe iar. Cum e vremea azi?
Ea, uitându-se în telefon: Ah, uite, 40% șanse de ploaie azi.
Eu: Aaaaaa, pfft. Hai să vedem cum evoluează.

La ora 11.

Ea: Uite ce frumos e afară.
Eu: Da, dar e târziu acum, până ajungem acolo, va trebui să ne și întoarcem. Uite cum facem, mă întorc eu cu două zile mai devreme la toamnă și mergem atunci.

Și așa s-a încheiat călătoria noastră la Hakone. Tot așa a început aventura în Inokashira parc, unde am ajuns pe vreme bună, cu soare puternic și nori pufoși. Am mers spre lac și ne-am închiriat o hidrobicicletă în formă de lebădă - că doar niște prințese ca noi au nevoie de o caleașcă pe măsură. Ne-am suit în lebăduță și uite ce ne-a prins pedalatul de parcă eram nebune. În 5 minute eram deja la jumătatea lacului, mă dureau toți mușchii, mă luaseră transpirațiile și aveam impresia că trecuse pe puțin jumătate de oră. Ne-am oprit un pic, ne-am uitat în jur și ce să vezi? - eram singurele care goneau ca apucate pe lac. Restul lumii mergea agale, se bucura de vreme. Desigur că ne-a umflat râsul în momentul ăla și tot într-un râs am ținut-o, mai ales când, nu peste mult timp, cele 40% șanse de ploaie s-au transformat în 400%, sub forma celei mai năstrușnice răpăieli care m-a prins în ultimii ani.

Inokashira Park

Am încheiat ziua cu 6 ore de relaxare-dulce relaxare la un onsen și, neapărat, o ședință foto țaca-paca la un purikura.

Highlight-ul zilei de luni a fost reîntâlnirea cu Chihiro, pe care n-o mai văzusem de vreo 5 ani. Am cunoscut-o în 2009 (...sau 2008?? Nu mai știu sigur) când ea pornise într-o călătorie al cărei scop era să viziteze diverse țări unde să stea cu familii gazdă câteva zile, și să învețe să gătească preparate tradiționale de la gazde. Și uite-așa am ajuns să petrec câteva zile cu Chihiro, ba cu mama mea în bucătărie, ba plimbându-ne pe unde apucam. De data asta, m-a dus ea la un curs de gătit. Ca gest, a fost minunat. Cursul în sine a fost foarte reușit și chiar m-am distrat. Dar ce m-a marcat a fost finalul întâlnirii noastre, după curs, când la un pahar de vorbe bune despre trecut și prezent, Chihiro mi-a dat un mare teanc cu fotografii făcute în timpul șederii ei la noi acasă. Cele mai multe fotografii erau cu sarmale, papanași, cozonaci și tot ce gătiserăm noi atunci. Dar apoi erau și fotografii cu mine și familia mea, cu câinii și pisicile mele, dintre care pe unii îi mai am, pe alții nu. Dat fiind că în vreme ce alți copii mergeau la grădiniță, eu mi-am petrecut copilăria acasă, înconjurată de fotografii și aparate foto, câteva imagini bine alese îmi pot trezi emoții mai mult ca orice altceva. Iar trăirile pe care le-am avut văzând aceste fotografii au fost complet neașteptate pentru mine în călătoria asta. M-aș fi așteptat să dau peste orice în Japonia, dar nu peste genul ăsta de sentimente. Dulci, de altfel.

Chihiro

Cel mai frumos cadou

 Marți am plecat destul de târziu la plimbare. Am mers cu metroul până la Shinjuku, iar de-acolo m-am dus spre Grădinile Shinjuku Gyoen, pe care nu am apucat să le vizitez, pentru că erau deja închise. Știam că plecasem târziu din casă, dar chiar și așa, nu mă așteptam ca un parc să se închidă la ora 16. Am profitat de ocazie și m-am mai jucat cu navigatorul, care m-a scos la una dintre intrările mai puțin folosite ale templului Meiji (Meiji Jingu). Din nou am simțit că ies din oraș și intru într-un basm. Poarta templului marca trecerea de la o stradă aglomerată, cu clădiri înalte de o parte și de cealaltă, la un drum printre copaci bătrâni, cu ramuri lungi și răsucite care se împleteau de-asupra într-un acoperiș de frunze și raze de Soare. Mi-a dansat Sufletul de bucurie, atât a fost de frumos.

M-am plimbat, m-am rugat, mi-am limpezit gândurile și am plecat de-acolo cu un talisman special făcut ca să mă protejeze, când credeți? Când călătoresc, evident. Încă ceva de agățat pe rucsac, în curând o să vină Moș Crăciun să-mi pună cadouri la picioare.

Omamori pentru călătorii în siguranță

Finalul zilei a fost ideal. M-am întâlnit în oraș cu Larisa, Alexandra și fostul meu profesor de japoneză de la facultate, domnul Pașca. Am râs atât de mult, că mă dureau pomeții. O fi fost și de la bere, haha. (Bună, mami! Nu, n-am băut). Pe lânga atmosfera prietenoasă și glume multe, am primit și sfaturi, ponturi și încurajări - informații și cuvinte prețioase pentru mine în momentul ăsta. Sigur o să-mi fie de folos data viitoare când încurc stânga cu dreapta.

Acum îmi dau seama că am început să scriu lăsând impresia că startul călătoriei mele a fost sub semnul dezorientării mele în spațiu, că a început cu stângul, cum s-ar spune (deși eu sunt stângace, deci cu stângul e de bine, ha!). Dar nu e chiar așa. Călătoria mea a început sub cel mai norocos dintre semne: când a decolat avionul la Moscova, ploua. De-ndată ce ne-am ridicat de la sol, printre nori se vedea clar și mare ca o zi de sărbătoare ditamai curcubeul. Nu era niciun spiriduș la capătul lui. Poate îl găsesc la capătul celălalt, când voi pune punct aventurii mele în Japonia.

Over the rainbow. Exact așa a început călătoria mea.