Wednesday, July 23, 2014

Despre paranoia, arsuri și români

Zilele douăzeci și unu și douăzeci și doi

A douăzeci și una zi în Japonia a marcat și a opta zi de mers. Am mers din Omaezaki spre Hamamatsu. Am plecat târziu din Omaezaki pentru că gazda mea de-acolo, Shiho, mi-a spus că are dimineața liberă și s-a oferit să mă coafeze. Am tendința să mă concentrez pe kilometri și timp, de parc-aș fi într-o competiție. Dar nu sunt. Nu concurez cu nimeni. Nu m-a trimis nimeni să cuceresc vreun trofeu. Adevărul e că până la urmă, sunt în vacanță. Că mi-am propus să parcurg pe jos 1000km este de asemenea adevărat, dar în primul și în primul rând, sunt în vacanță. Uneori trebuie să-mi reamintesc lucrul ăsta. Asta am făcut și înainte să plec spre Hamamatsu. Mi-am reamintit că interacțiunea pe care o am cu Oamenii pe care îi întâlnesc este mai presus de numărul de kilometri sau termenul limită auto-impus pentru ajungerea la destinație.

Așa că am mai stat cu Shiho și m-am bucurat de timpul petrecut cu ea. Am lăsat-o să mă coafeze, apoi am coafat-o și eu pe ea. Ca-ntre fete. Până să plec, trecuse deja de ora 11. Din fericire, de la salonul lui Shiho am făcut dreapta de două ori, iar apoi n-a trebuit decât să țin drumul drept vreo 30km. Ultimii 10km erau prin oraș, dat fiind că Hamamatsu este un oraș destul de măricel. A fost un traseu plicticos si repetitiv. Acelasi drum, acelasi tip de cladiri rasareau stanga-dreapta, eu aveam acelasi ritm si doar mergeam inainte. La un moment dat mi-am spus ca trebuie sa incetez sa ma plang de plictiseala, pentru ca e o pauza binevenita, pana la urma. Doar cu cateva zile inainte tipam ca o apucata in creierii muntilor, iar acum e.... plictisitor? Mi-am tras doua palme imaginare si mi-am revenit. Pacat ca nu mi-am tras si doua suturi imaginare in posterior, poate ma miscam mai repede. Pentru ca, plecand la ora 11, evident ca m-a prins noaptea pe drum. Incet-incet, treaba cu "m-a prins noaptea" devine un lait motiv al calatoriei. Nu de alta, dar nu ma pot obisnui cu faptul ca in Japonia, chiar si in luna iulie, se intuneca la ora 19:30. Aproape intrată în oraș, am luat un autobuz care m-a dus spre centru pentru ultimii câțiva kilometri rămași.

Inițial nu-mi era foarte clar ce voiam să fac în Hamamatsu. Planul era să stau doar o noapte, iar a doua zi să plec mai departe. Doar că între timp m-a contactat pe Facebook Bianca, o româncă măritată cu un japonez și stabilită de mulți ani în Hamamatsu. Zicea că mi-a urmărit pagina și că, dacă trec prin Hamamatsu, ar vrea să mă cunoască. Am fost de acord, dar comunicarea a fost anevoioasă la început, având în vedere accesul meu limitat la internet. Deci nu-mi era clar ce urma să fac nici când am ajuns în oraș, pentru că nu reușisem să stabilesc o întâlnire cu Bianca. Din ce vedeam, orașul era superb. De ce să nu petrec o zi aici oricum? Hai să vorbesc cu gazda mea, mi-am zis, și hotărăsc apoi.  Ajunsă în centru,  l-am sunat pe David, un bărbat de 50 și ceva de ani din Detroit, și el stabilit în Japonia de 15 ani. Urma să fie gazda mea.

După ce am stabilit un loc de întâlnire și l-am așteptat vreo 20 de minute peste ora hotărâtă, vine zâmbitor, ne dăm mâna, vorbim. Mă invită la mașină (o dubiță albă, veche, mașina lui de mers la plajă), îmi pun Prietenul în spate lângă plăcile de surf și pornim. Și mergem. Și tot mergem. El vorbește, îmi mai arată una-alta pe geam, deși se întunecase de ceva vreme și oricum nu vedeam mare lucru. Și toooooot mergem. Apoi zice:

- De multe ori când văd o știre tristă la televizor, pot să o dau uitării și să mă întorc la treburile mele. Dar uneori dau peste câte o știre atât de tristă că nu-mi dă pace deloc. Știi? Te-ai uitat la televizor? Sau nu prea? ...că mergi mult pe jos.

Credeam că vorbește despre avionul doborât în Ucraina, despre care - întâmplător - auzisem ceva.

- Ăăă, da. Nu prea știu. Cred că am auzit ceva?

Eu oricum nu mă uit la știri. Nu are legătură cu mersul îndelungat pe jos. Nu mă uit la televizor, nu caut știri pe internet, nu citesc ziare. De regulă, dacă se întâmplă ceva major, siiiiiiigur se găsește cineva să-mi povestească, fără să fie nevoie să întreb măcar. Unii oameni ar spune că sunt ignorantă. Ce bine că pot să trăiesc cu asta! Cu toate astea, mă simt puțin aiurea când mi se pun întrebări de genul ăsta. Expusă, de parcă tocmai urmează să afle și ceilalți că sunt ruptă de realitate și trăiesc în propria mea lume formată din curcubeie și balonașe de săpun.

M-am agitat degeaba. N-avea nicio legătură.

- Da, zice. Pe-aici, pe-aproape. A fost răpită o fetiță de 12 ani.
- A?
- Da, da. A sunat-o pe mama ei înainte să plece de la școală. Că știi că aici copiii merg pe jos la școală, de obicei nu vin părinții după ei.
- Da.
- Și i-a zis "Mamă, poți veni să mă iei? Nu mă simt prea bine." Și mama i-a răspuns "Nu pot acum, că sunt la doctor cu frățiorul tău. Vino tu pe jos, ca de obicei."
- Aha.
- Și n-a mai venit. A răpit-o cineva pe drum.
- Ah...
- Da. GPS-ul fetiței arăta că a venit pe drumul dinspre școală vreo 2km, până aproape de casă, iar apoi că s-a dus alți doi 2km în direcția opusă. După asta,n-a mai mers GPS-ul.
- A...
- Și au început să o caute. Și nu știu de ce nu pot să-mi scot asta din cap. Pare că a văzut-o cineva pe o stradă din apropierea casei ei. Stătea de vorbă cu un bărbat de vreo 30-40 de ani dintr-o mașină. Și știi cum e... Japonezii sunt oameni minunați. Stau în țara asta de 15 ani, îmi plac foarte mult. Da' japonezii care sunt ciudați, sunt ciudați rău.

Înțelegeam despre ce vorbea.

- Ciudați rău. Mai ales ăștia de 30-40 de ani.

Nu mai înțelegeam despre ce vorbea. Există o limită de vârstă pentru dezaxați? Felicitări lui, am gândit, că a depășit-o. Mă întreb care e segmentul de vârstă pentru femei.

- Eh, nu știu ce să zic, intervin eu. Ciudați și oameni răi sunt peste tot.
- Da, dar în altă țară ai mai avea speranțe să o găsească în viață, zise bărbatul din Detroit (!!). În alte țări, unii oameni fură copii din disperare, că ei nu pot avea. Sau de nebuni, dar fără să le facă rău neapărat. Mai există o șansă să-i găsească vii și nevătămați. Dar aici... Odată răpiți, nu mai e nicio șansă. Sigur i-a făcut ceva oribil. Și nu mai pot să-mi scot asta din cap.

În tot timpul ăsta, tot conducea prin oraș încoace și-ncolo, aparent fără țintă. Își mai întrerupea discursul despre ciudații japonezi ca să-mi spună chestii de genul:

- Uite aici fac camping uneori
- Uite aici mergeam la plajă cândva. Acum merg în altă parte.
- Uite aici stăteam la pândă să fotografiez păsări pe cer.

De vreo două ori mi-a spus chiar și

- Uite pe-aici stau eu!

...și conducea în direcția opusă. De ce nu oprim, atunci? Deja ne învârteam prin oraș de ceva vreme. Începeam să fiu neliniștită. La un moment dat zice:

- În fine, nu mi-ai spus: ce preferi, un loc de cazare mai luxos sau unul mai rustic?
- ???
- De fapt, eu nu pot să te găzduiesc azi. Mi-au venit niște couch surf-eri zilele trecute și nu au plecat încă. Pleacă abia mâine dimineață. Și sunt bărbați, n-aș vrea să te bag în cameră cu ei. Plus că par și cam ciudați.
- Aha...

Ciudați...

- Și mă întrebam unde să te duc. Lux sau rustic?
- Eu nu țin la lux. Nu pentru lux călătoresc. Dar nu știu despre ce vorbești.
- Pot fie să vorbesc cu o prietenă de-ale mele să te găzduiască ea, fie să te duc într-un loc unde să campezi.
- Înțeleg. E adevărat că am cort, dar aș vrea să-l folosesc numai dacă e absolut necesar. Nu cred că e cazul acum. Deci... Nici nu știu. Prietena ta a acceptat să mă găzduiască?
- A, nu. Nici n-am vorbit cu ea. O sun și o întreb.

Între timp, oprește la un 7/11 să ia ceva de băut, iar eu mă conectez la rețeaua lor de wi-fi. Aveam mesaje de la Bianca! Ah, ce bine, ce bine! Salvare!! Îi scriu repede Biancăi despre situația mea, dar evident că n-apuc să concluzionez cumva sau să primesc un răspuns, că revine individul, urcă în mașină și plecăm. La revedere, wi-fi!

Îmi întinde o prăjitură:

- Uite, ți-am luat asta. Shoe cream. E foarte populară aici. O știi?

Mă uit la ea. Nu pare cunoscută.

- Nu cred.
- Nu?! Toată lumea o mănâncă aici. E foarte populară.

Desfac ambalajul. Gust. Mmmmmm da. Un gust atât de familiar că mă simt transportată în spațiu și timp, înapoi la Cofetăria Maria din cartier, unde era demult, pe colț. Pe vremea când aveau canapele tapisate, iar eu suflam în paiul din sticla de cico în loc să trag, pentru că eram mai amuzant să fac balonașe decât să beau sucul.

- O știu.
- Hahaha. Eram sigur! Dar îți vine să crezi engleza lor? Shoe cream?! Ce legătură are? Hăhăhă.

Denumirea produsului era scrisă în katakana. Indicator că ar putea fi din altă limbă. Dar dacă nu știi din ce limbă vine, se pot face ușor confuzii.

- Niciuna. Chou à la creme. E franțuzesc numele.
- A, da? Hăăăhăhă! Nu știam. Eu credeam că îi zice shoe cream. Deci să o sun?
- Da, te rog.

Îmi dădeam seama cât era de absurd să o sune pe femeia asta la 10 noaptea, să o roage să mă găzduiască, așa, din senin. Dacă eram eu în locul ei, scoateam o mână extensibilă prin telefon și-l strângeam de gât. Am acceptat, totuși. În situația în care eram, merita încercat. A sunat-o. Ea a avut reacția intuită de mine ("Nu, David, nu-nu-nu!!"), iar el mi-a explicat apoi că

- Eh, are foarte multă treabă la serviciu. E într-o perioadă aglomerată, mai ales că săptămâna trecută a înnebunit colega ei. A luat foarfeca și a început să o înfigă în birou într-una, ca o disperată, și să-și amenințe colegii. E la spital acum. Iar prietena mea a trebuit să preia și responsabilitățile ei.
- Aha... Înțeleg.
- Deci ce facem? Știi ce mă gândeam? O să sune ciudat, dar te rog să nu înțelegi altceva. Mă gândeam să te duc la un love hotel.

Pauză.

Cred că love hotel- urile sunt OK. O idee bună pentru societate. N-am nimic împotriva lor. Dar nu era contextul în care m-aș fi imaginat mergând într-un astfel de hotel. Și părea complet deplasat fie să mă ducă doar în fața hotelului și să mă lase acolo. Cum să scap? N-am fost niciodată la un love hotel, dar bănuiala mea e că oamenii n-au timp să stea pe internet acolo, deci probabil nu au wi-fi.

- Ăăă. Mnnnnuuuuu... Am eu altă idee. E un oraș mare. Sigur există un manga kissa pe undeva. Aș prefera să înnoptez acolo.
- Nu se poate să vorbești serios!! La manga kissa?!  Cu toți ciudații ăia în jurul tău? Cine știe ce fac ăia în separeurile de lângă tine. Mai ales că te văd intrând în separeul tău. Doar la gândul că ești acolo....

Ciudați... Înainte să continuu, trebuie să înțelegeți că la câte sforăituri stereo am auzit pe coridoarele manga kissa până acum, cam știu ce fac ciudații din separeurile vecine. Cam ce fac și eu. Privim cu interes în pleoapă.

- Ești mult mai în siguranță la un love hotel.
- Nu cred. Am înnoptat la manga kissa de mai multe ori, și e chiar OK. Nu mă interesează ce fac ceilalți în separeurile lor. Deci aș prefera așa, te rog. Mai ales că în felul ăsta am și acces la internet, pot să vorbesc cu familia mea.
- Ah, da. Asta așa e. Bine, hai să vedem pe unde găsim un manga kissa.

Asta așa e?? Habar n-aveam, dar pare că am nimerit-o. Evident, el știa mai bine.

Ne mai învârtim prin oraș și găsim până la urmă. Intrăm. Mă înghiontește spre recepție:

- Hai, hai, exersează-ți japoneza.

...de parcă până acum avusesem translator. A vrut să pară că mă lasă să mă descurc singură, dar stătea în umbra mea, trăgând cu urechea.

Angajatul: Bună seara.
Eu: Bună seara. Pachetul de noapte la ce oră începe?
Angajatul: La ora nouă.
David: Întreabă de dușuri!!
Eu, cuminte, ca la comandă: Cameră de duș aveți?
Angajatul: Îmi pare foarte rău, dar dușuri nu avem la locația aceasta.
David, trăgându-mă de braț: Gata, mergem. Te duc undeva să faci duș și ne întoarcem.

Și plecăm. Nu "la revedere", nu "f.... Mulțumesc". Oricât de dubios a fost contextul și maniera lui de a se exprima, ce a urmat a fost o informație utilă pentru restful călătoriei mele. M-a dus la o benzinărie. Mi-a explicat că în Japonia, la benzinăriile mai mari, de regulă cele la care trag și camioanele, există camere de dușuri care pot fi folosite gratuit. Tu doar vii cu săpun și prosop, iar ei îți pun la dispoziție un duș curat (FOARTE curat) cu apă caldă. Mi-a explicat cam pe unde se găsesc benzinăriile astea și după ce să mă uit ca să-mi dau seama repede dacă au sau nu duș. Foarte util pentru un om care călătorește la picior în miezul verii. Hai că parcă nu-i așa rău David. Simțeam cum se micșora puiul de paranoia care se cuibărise la pieptul meu.

Am făcut duș. M-a dus înapoi la manga kissa, am luat un separeu și când să ne despărțim îmi zice:

- Am auzit că mâine trebuie să pleci de-aici la ora 6. Vin să te iau și mergem la plajă.
-... OK.
- Deea?
- Da?

Îmi întinde mâna. O întind și eu.

- Ne vedem mâine la 6.

Îmi face cu ochiul și pleacă. Mă uit spre mâna pe care o întinsesem cu o secundă înainte. Aveam 3000 yeni în ea. Mi-a dat bani. Nasol. Sub privirile angajaților de la recepție. Foarte nasol. M-am înroșit și am plecat spre separeu cu privirea în pământ. Puiul de paranoia se trezise și crescuse într-un minut cât alții în șapte ani.

Luat la rece, gestul nu a fost mare lucru. Privind lucrurile rațional, probabil s-a simțit prost că nu m-a putut găzdui și a vrut să se revanșeze. Dar l-am simțit ca fiind atât de deplasat, încât nu mai știam ce să cred. Știu că eram la lecția "Învață să primești", și acceptam că dacă cineva se bucură să ofere, e în regulă să mă bucur și eu să primesc, nu să-mi fac griji că deranjez sau să mă simt îndatorată sau să cred că există intenții ascunse. Dar dă-o-ncolo de lecție, că de data asta era diferit. Era complet împotriva felului în care m-au crescut părinții mei. Mi-au spus mereu că trebuie să învăț să mă descurc și dacă am vreodată nevoie de ceva, să vorbesc în primul rând cu ei. Și mai ales când e vorba de bani. Să nu primesc bani de la bărbați, indiferent cine sunt ei. Când am dat de necaz în trecut, nu am acceptat bani nici măcar de la bărbatul cu care aveam o relație de lungă durată. E ceva cu care nu mă simt comod. Deloc. Și uite cum eram acum, într-un oraș necunoscut, cu cazarea și cina plătite de un bărbat mai în vârstă decât mine, despre care nu știam nimic, decât că abia îl cunoscusem și că părea un ciudat.

Ciudat...

Aveam 8 ore de petrecut la manga kissa. Primele 4 ore am fost roasă de paranoia. De ce mi-a dat bani? Ce vrea de la mine? Cum scap de el mâine? Ce să fac? Am deschis calculatorul.  Aveam mesaje multe de la Bianca. Se oferea să-mi facă rezervare la un hotel. Era deja târziu. Eram prea obosită fizic și mai ales psihic, ca să mai plec pe drumuri. I-am mulțumit și am stabilit să ne întâlnim ziua următoare după ce veneam de la plajă - aveam de gând să merg la plajă cu sau fără David. Mai degrabă fără.

Am intrat pe site-ul Couchsurfing să mai văd o dată profilul lui David, pentru că, da, poate a fost aiurea din partea mea să-l aleg ca gazdă, având în vedere diferența de vârstă. Dar am făcut asta pentru că avea multe feedback- uri pozitive. Oameni de toate națiile, femei și bărbați, îl recomandau cu căldură ca gazdă. Iar el fusese foarte deschis și degajat în discuțiile pe care le-am avut înainte să ne întâlnim. Acum, citind cu  atenție, vedeam că multe dintre recomandări începeau cu

 "E un om minunat. Chiar dacă nu m-a putut caza, o prietenă de-ale lui m-a primit în casa ei, iar el mi-a arătat orașul, m-a dus la plajă...."

Ha... Partea bună e că oamenii ăștia scăpaseră, trăiau și puteau să spună povestea. " Ești tu așa norocoasă?" m-a întrebat puiul de paranoia. Sunt niște versuri dintr-o melodie care mă ajută să ies uneori din caruselul numit overthinking: "Worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubble gum." Eram perfect conștientă că nu mă ajută cu nimic să stau să descos situația, dar... "Nu poți să ți-o scoți din cap," mi-a șoptit puiul de paranoia. Chiar așa. Cum nu putea el să-și scoată din cap știrea cu fetița...

Aoleu. El a făcut-o. De-asta nu m-a putut găzdui. A răpit fetița, e la el acasă chiar acum. Biata fetiță... Ce mă fac? Dar ea?

M-am învârtit în jurul cozii căutând soluții vreo patru ore. Nu exagerez. Patru ore de despicat firul cu întrebări de genul : De ce mi-a dat bani? De ce nu mă poate găzdui? De ce mai e pe Couchsurfing dacă nu găzduiește pe nimeni? De ce mi-a vorbit atât de insistent de știrea cu fetița? De ce... De ce... De ce ... Și ce fac acum?

M-am întins în sacul de dormit până la urmă, strângând în brațe puiul de paranoia, care nu mai era pui de mult; era deja o mamă sufocantă care mă mângâia pe cap, trăgându-mă din când în când de păr, ca să se asigure că nu adorm. Și am adormit, totuși. Pe la 3 dimineața. Am visat că, ieșind din manga kissa, l-am văzut pe David și am început să fug de el. El mă urmărea, iar eu fugeam tot mai repede, până când am intrat într-un univers paralel și am fugit până acasă la mine, în București. Acolo mă așteptau câinele și pisica mea, care au murit amândoi acum câțiva ani, și mama mea, care nu știa cine sunt. Am ieșit din casă și am fugit într-un alt univers paralel, tot acasă, unde nu mă recunoștea nimeni, din nou. Apoi am visat că făceam chestia asta la nesfârșit, sperând să ajung acasă în universul de care aparțineam.

M-am trezit la 5:30, înainte să sune ceasul, cu soluția gata formulată:

- Ies de-aici cât de repede pot, și probabil David nu va fi venit încă. Plec și îi scriu e-mail mai târziu. Îi spun că nu era când am ieșit și n-am știut ce să fac. Și am plecat. Oricum, ieri a întârziat mult, probabil va întârzia și azi. Probabil nici nu va veni; cine naiba merge la plajă la 6 dimineața?!

Mi-am aranjat frumos Prietenul, am mers la recepție să achit și am ieșit. Nu apuc să-mi obișnuiesc ochii cu lumina soarelui, că aud două claxoane scurte:

- Hei, Deea!!

David  mă aștepta deja. Cât de penibil ar fi să o rup la fugă acum, obosită, tracasată și cu 20kg în spinare? Mi-am imaginat un pic scenariul și am renunțat. Ce-o fi, o fi. Ai și tu puțină încredere în oameni, mi-am zis. David îmi cumpărase o prăjitură cu ciocolată și avea plăcile de surf în mașină.

Am mers la plaja unde făcea el surfing de obicei. Cine merge la plajă la ora 6? Păi vă spun eu, japonezii. Parcarea era deja aproape plină. Pe plajă nu era nimeni, e adevărat. Asta doar pentru că erau toți în apă, pe plăci, pândind valurile prielnice. Ne-am așezat pe nisip și a început să-mi povestească despre valuri, vreme, tehnici de surf, diferențele dintre plăci. Îi plăcea să se laude din cale-afară, dar trecând peste momentele lui de glorie, informațiile pe care mi le dădea erau clare și utile.





Japonezi în valuri, înainte să meargă la muncă. Nu spun asta des, dar e mai tare decât să bei cafea!



Apoi am intrat în apă și am făcut și eu surfing pentru prima oară. Nu am reușit să stau în picioare pe placă - ceea ce am înțeles că nu e neobișnuit pentru prima zi. Dar m-am dat pe valuri, când pe burtă, când ghemuită pe placă. M-am dat și pe sub valuri, cu fundul de pietre și nisip. Să adăugăm și asta pe lista bubelor achiziționate în călătorie, chiar sub arsuri grave pe jumătate de corp: posterior franjurat la surfing. Pentru că, nu-i așa, nu ești sigur că te-ai implicat complet în ceva, până nu se lasă cu sânge.

Treptat, paranoia mea s-a diminuat. Din fericire. Pentru că altfel n-aș fi putut să mă bucur de experiența asta. Mi-a plăcut mult de tot să fac surfing. A mai avut ea momente când m-a umbrit, pentru că David părea să tot spună lucruri pe care eu le găseam nepotrivite în context. În final am înțeles că nu e un om rău intenționat, dar probabil că nu gândește înainte să vorbească. Nu că ar fi sărac cu duhul, dar e complet aiurit. Acum când mă gândesc la el, nu-mi vine imaginea unui ciudat, ci lucrurile pe care mi le-a spus pe plajă. În special cele legate de un posibil viitor pe care l-aș putea avea în Japonia.

- Cu lucrurile pe care știi tu să le faci, mi-a zis, ai putea să te muți aici. Fără îndoială! Și să faci surfing...

Nu știu dacă m-aș muta aici definitiv, dar îmi doresc de mult experiența traiului în Japonia. Cât despre surfing... Mă pot imagina cu ușurință în rândurile celor care pândesc valuri la 6 dimineața, înainte să plece la muncă. Iată! Asta da, o imagine pe care nu mi-o pot scoate din cap.





La prânz m-am întâlnit cu Bianca. Cât de bogată este limba română, nu știu dacă s-au inventat cuvinte care să mă ajute să o descriu. Atât a fost de benefică întâlnirea cu ea. Până acum am tot povestit despre cât de cumsecade sunt japonezii, cum mă surprind mereu cu gesturi mai mici sau mai mari care îmi dau energie să merg mai departe. Acum o să vă spun despre români. Nu știam nimic despre Bianca. Nu vorbisem mare lucru cu ea. Dar voia să mă cunoască. După ce i-am spus că rămân o zi în plus în Hamamatsu, mi-a plătit o cameră la un hotel și m-a invitat la masă.

O cameră la hotel? Unul obișnuit, nu cum propusese David, hahaha. Să dorm în pat? Să am o cameră pentru mine? LUX!! Nu mi-a venit să cred. N-am vrut să accept inițial, dar nici nu m-am putut opune, era mult-mult prea tentant. Am mâncat de prânz împreună, am povestit un pic, apoi ea s-a dus să-și ia copiii de la școală, iar eu am mers la hotel, urmând să ne revedem mai târziu.

Inițial am vrut doar să-mi las lucrurile, să fac un duș și să ies să explorez orașul. Dar cum am intrat în cameră a sunat telefonul.

- Bună ziua, vă sunăm de la recepție.
- Da.
- Ne cerem scuze, am uitat să vă spunem mai devreme, dar se lucrează la instalații și nu este apă caldă până la ora patru.
- Da, da, nicio problemă.

N-am percutat nimic în primă fază. În capul meu nu era decât "Uite la ea cum e la hotel și vorbește în japoneză la telefon. Ca un om mare."

Am percutat mai târziu, însă... aveam corpul plin de arsuri, iar peste arsuri - nisip și sare. Fără duș? Serios? M-am păcălit vreo oră că o să ies, o să ies. N-am mai ieșit. Nu-mi venea să-mi pun haine curate în halul în care eram. M-am simțit prost că eram într-un oraș așa frumos pentru prima oară, dar stăteam închisă între patru pereți. Însă eram mult prea obosită. Am preferat să stau și-atât. La ora patru a venit și apa caldă, așa cum fusesem anunțată, iar mai târziu am ieșit în oraș cu Bianca și prietena ei, Laura. Pe drum spre local, Laura s-a oprit la un magazin, urmând să ne prindă din urmă, iar Bianca și cu mine am urcat și ne-am așezat la masă. Aveam și eu o problemă și nu știam cu cine să mă sfătuiesc, așa că ce subiect mai bun puteam deschide la masă decât:

- Ți-am zis de arsuri, nu?

Cu două zile în urmă adormisem pe plajă în Omaezaki. Între orele 12 și 15, exact când e Soarele mai Soare. Nu a fost prima oară când am făcut asta, dar a fost prima oară când m-am ars ATÂT de rău. Iar dimineața petrecută la surfing nu prea mă ajuta, chiar dacă la ora aia nu fusese Soarele așa puternic. Practic, pe brațe avem pielea arsă și uscată, iar pe spate și pe picioare, aveam carne vie, acoperită de bășici dureroase. Nu știu cum se hotărăsc gradele pentru arsuri sau câte grade sunt, dar cred că dacă mă vedea un medic, îmi dădea un grad de podium.

- Am fost la farmacie, zic. I-am arătat domnului de-acolo arsurile de pe picior și a început să-mi povestească despre antibiotice, creme și comprese, dar vorbea așa repede că n-am prins decât jumătate din ce spunea. Apoi a scos o cremă și mi-a zis "eu aș recomanda-o pe-asta, dar la ce aveți dumneavoastră acolo, nu pot să v-o dau decât cu rețetă de la medic." Așa că am plecat cu mâna goală.
- A, bine că mi-ai amintit, zice Bianca. Uite!

Și scoate o plasă plină cu creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă. Îmi explică pe scurt despre fiecare produs, le punem pe toate înapoi în plasă și apare și Laura:

- Uite ce ți-am luat! Că doar am văzut cât erai de roșie!

Și-mi întinde o plasă cu - ați ghicit - creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă.

Creme și spray-uri pentru piele arsă și sensibilă, bomboane cu sare și minerale și balsam de buze

Japonezii sunt oameni minunați, de acord. La fel și românii, însă. Am petrecut puțin timp cu Laura și Bianca, dar a fost prețios. Mi-au dat multe sfaturi utile pentru călătorie. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că mi-au împărtășit poveștile lor de viață. Mi-au povestit cu ochi sclipitori despre poveștile lor de dragoste cu Japonia, despre viețile lor acolo. Despre curaj. De când am hotărât să plec în călătoria asta, mi s-a tot spus că sunt curajoasă. Eu cred că sunt mai degrabă inconștientă. Nu ai curaj când urci în mașină cu un bărbat necunoscut în care nu ai încredere. Ești inconștient. Nu ai curaj când pornești pe o potecă neumblată în creierii munților. Ești inconștient. Să lași un întreg stil de viață în urmă, să fii departe de familie și cultura în care ai crescut, ca să o iei de la zero într-o țară străină, doar pentru că ai convingerea că o iubești... Asta necesită curaj.

Tot ce pot să le spun Biancăi și Laurei este că le mulțumesc. Pentru că au avut grijă de mine, pentru că m-au răsfățat, pentru că mi-au permis să arunc o privire în viețile lor. Pentru asta, sunt eroinele mele.

Laura, Bianca și subsemnata




Rezumat

30km - cu aproximație, am fost prea preocupată să fiu paranoică și nu mi-am amintit să-mi verific pedometrul înainte să se reseteze la ora 12 noaptea.
3 fluturi văzuți pe drum.





EPILOG

După cum spuneam, nu caut știrile, dar știrile ajung cumva la mine. Mereu.

 În seara asta, de exemplu, întorcându-mă de la restaurantul românesc din Nagoya (la care n-am mai ajuns, de fapt; am mâncat okonomiyaki, dar asta e altă poveste), am făcut pană la roata din spate a bicicletei luate cu împrumut de la Keisuke, gazda mea. M-am dat jos și am mers pe lângă ea. Făcând treaba asta, aveam deja toate ingredientele să atrag atenția, așa că un domn s-a băgat în seamă la semafor. Am vorbit una-alta. Nimicuri, în principiu, dar din vorbă-n vorbă, ajungem la capitolul ciudați.

- Japonia e o țară destul de sigură, zice el, dar ai face bine să ai grijă, că sunt și oameni răi.

Ce să fac, ce să zic? Bag lecția cu castravetele:

- Da, dar oameni răi se găsesc peste tot.
- Așa e, dar în ultima vreme sunt din ce în ce mai mulți, mai ales în rândul celor tineri, de vârsta ta.

Ah, și eu care trăiam deja cu impresia că problema e doar la 30-40 de ani.

- Nu știu dacă ai auzit, continuă el, dar a fost un caz chiar zilele trecute. Un individ a răpit o fetiță de vreo 11-12 ani. Bine, au zis azi că au găsit-o, a scăpat nevătămată, s-a întors acasă deja. Dar e trist că se întâmplă așa ceva în primul rând. L-au prins și pe tip. Era un dezaxat. Un tip ceva mai tânăr decât mine, la vreo 50 de ani...

M-am uitat spre bărbatul căruia nu i-aș fi dat cu mult peste 35 de ani. M-aș fi legat puțin de interdependența dintre vârstă și gradul de ciudățenie, dar am renunțat. L-am lăsat să-și continue povestea și doar m-am bucurat în sinea mea. M-am bucurat că a scăpat copilul, evident. Că e bine și că s-a întors la familia ei. Apoi m-am bucurat că n-a avut dreptate David. Mereu există speranță, indiferent de țară, naționalitate sau vârstă.

OK, m-am bucurat și că nu fusese David cel care răpise copilul și că paranoia mea e paranoică... și nefondată.



No comments:

Post a Comment