Despre Lacul Hamanako, spalatorie si apeluri urgente
Ziua 23 in Japonia si a zecea zi de mers
Dupa cum poate tineti minte, in ultima noapte petrecuta in Hamamatsu m-am bucurat de luxul cazarii la hotel. Si pentru ca am vrut cu adevarat sa ma bucur de el si sa profit pana la ultimul minut, am plecat la drum destul de tarziu, dupa ora 10. Ca sa fac si eu un dus cald, sa-mi strang lucrurile in tihna, sa iau micul dejun la masa, nu pe bordura. Motive rezonabile, cred eu.
Dupa check-out am plecat, in sfarsit, si am mers destul de lin pana la iesirea din oras. Facusem vreo 8-9 km, era putin mai devreme de ora la care ma opresc sa iau pranzul de obicei, dar m-am vazut nevoita sa iau o pauza. Atat Marco (navigatorul), cat si hartile scoase de pe Google Maps imi aratau ca ar fi trebuit sa traversez Lacul Hamanako pe un pod. Minunat! Ce vreau sa spun este ca ar fi fost minunat daca podul respectiv nu era o autostrada. Ce sa fac, ce sa fac? In aer se simtea miros de ploaie, eu nu stiam incotro sa o apuc, deci era rost de oprire. Din fericire, pe partea dreapta se inalta falnic, ca peste tot in lumea asta, un McDonald's. Intru, imi iau un McFlurry si ma apuc sa studiez harta. La nici 10 minute, incepe sa tune si sa fulgere. Sincronizare perfecta! Nu parea să fie decat o ploaie trecatoare, asa ca n-avea sens sa ma aventurez afara inainte sa se termine. Am asteptat.
Pana sa se duca rapaiala, am apucat sa gasesc un drum care ocolea lacul. Facand asta, nu mai avea rost sa ma duc spre Kosai (care era destinatia mea pentru ziua respectiva), pentru ca as fi ocolit mult. Ma simteam bine, eram odihnita, asa ca am hotarat sa merg direct spre Toyokawa (destinatia din ziua urmatoare), chiar daca distanta era cam mare. Pana si vremea era perfecta acum. Toate semnele indicau ca am luat o hotarare buna, nu? Nu! Va spun si de ce. Pornisem tarziu la drum, luasem deja o pauza destul de lunga, iar in Japonia se intuneca la exact 19:30. La 19:15 e inca lumina, la 19:25 parca simti ca ceva nu-i in regula, la 19:30 - BAM! - bezna.
La vremea respectiva nu am luat in calcul detaliile astea. Am ocolit lacul, m-am bucurat de priveliste (nori oglindindu-se in suprafata lui lina - minunat, mi-a placut enorm!). Am trecut prin orasele unde oameni care se pregateau de matsuri mi-au facut cu mana zambitori. Ba chiar am trecut pe langa copii marsaluind si cantand la taiko si la fluier - probabil tot repetitii pentru matsuri.
Pana sa mi se stearga ranjetul de pe fata (rezultatul bucuriei de a vedea copii pregatindu-se pentru matsuri), s-a lasat noaptea. Ups... eram intre orase. Inca 26km pana la Toyokawa, dar bezna pe strada. Nu inteleg care e treaba cu lumina stradala in Japonia, pentru ca daca privesti in sus spre felinare, parca lumineaza, dar pe strada e mereu intuneric. Cel putin in orasele mici, sau intre orase, unde nu sunt reclame luminoase uriase la tot pasul. Sau poate ar trebui sa-mi schimb eu ochelarii. Sau macar sa incep sa-i port.
In orice caz, sa merg pe intuneric pana la Toyokawa nu era o idee buna. Nu stiam cum era drumul, nu puteam sa risc. Dar nici nu aveam unde innopta acolo unde eram. Am scos lumina frontala din rucsac si am continuat sa merg o vreme, incercand sa gasesc un orasel unde sa ma pot opri. Dat fiind ca nu mai gasisem wi-fi de cateva ore bune si n-aveam cum sa caut repede pe internet cea mai apropiata localitate care sa aiba un hotel/hostel/ceva, m-am ghidat dupa indicatoare. Dintre toate optiunile (nu erau decat vreo 2, 3), Mikkabi era singurul care-mi suna cumva, imi facea intuitia sa miste un pic. Ma consult cu Marco, vad ca Mikkabi are si o gara. Gata, adjudecat, acolo merg! Parea sa fie OK, mai mare decat celelalte din jur. La o adica puteam chiar sa iau trenul spre Toyokawa. Salvare, uraaaa!
Nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca lucrurile stateau cu totul altfel. Mikkabi este un mic oras turistic. Mic de tot. Bun, bun... trebuie sa existe o solutie. M-am oprit la un han sa intreb cat costa cazarea - nici vorba, era plin. Fie, ma duc la gara, iau trenul spre Toyokawa! Cand am ajuns acolo - dezamagire totala. Gara despre care vorbeam era atat de micuta, incat cu greu mi-a venit sa cred ca era gara. Si asta pentru ca singura linie de tren care trecea pe-acolo nu facea decat sa uneasca cele cateva orasele la fel de mici din jurul Lacului Hamanako. Pe linia asta mergeau numai trenuri cu un vagon. Unul! Toyokawa iese din discutie. Dar nu puteam sa orbecai asa pe strazi, trebuia macar sa gasesc wi-fi ca sa pot cauta repede si eficient pe internet. Plecand de la gara, nu merg nici 3 minute, ca vad mare cat o zi de sarbatoare, semnul 7/11. Aleluia! Internet! Grabesc pasul in directia respectiva, scot telefonul, dau sa ma conectez la wi-fi: "7SPOT network out of reach." Aha. Pacat. Magazinele 7/11 au wi-fi de cele mai multe ori, dar uneori, foarte rar, se intampla sa nu aiba. Asta a fost a doua oara cand am dat peste un 7/11 fara internet. Prima oara eram intr-o situatie mai putin disperata.
Bun, bun, bun. Regandim situatia. Intru la 7/11, ma duc la toaleta, ma sterg temeinic cu servetele umede pe tot corpul (pe post de dus, vezi-Doamne), apoi ies, imi cumpar ceva de mancare si ma asez, ca de obicei, pe bordura. Stand asa si infulecand, mi-am adus aminte ca vazusem o spalatorie la moneda putin mai jos de gara. Poate era dintr-alea cu program non-stop, cum era cea din Fuji-shi. Deja ma vedeam stand cuminte la masa, scriindu-mi jurnalul intre masinile de spalat. Poate citind din cartea primita de la Eric. Poate chiar - de ce nu? - tragand un pui de somn cu capul pe masa. Suna mirific.
Ma duc acolo, iar fanteziile mele se spulbera inainte sa intru pe usa, cand dau nas in nas cu programul afisat: deschis intre 7:00 si 23:00. Fir-ar!! Re-recanteresc situatia. E ora 21:45. Spalatoria e inca deschisa. Sunt chiar si vreo doi clienti. Langa spalatorie e un konbini. Buuuun. Noul plan: imi spal rufele. Adica, hai sa profit de locul asta unde e lumina, pot sta jos si sunt cat de cat in siguranta. Macar pana se inchide, si vad eu apoi. Cat timp m-am ocupat de rufe, vazand ca exista o canapeluta in camera, mi-a venit alta idee: daca locul se inchide la 23:00, trebuie sa vina cineva sa faca treaba asta. De ce n-as ruga-o pe respectiva persoana sa-mi dea voie sa stau aici pana dimineata?
La ora 22:45 apare si persoana cu pricina, o mamaita. Intra in camera angajatilor, apasa acolo pe niste butoane, da sa iasa, dar inainte:
- Termina-ti linistita de spalat, ca se-nchid automat toate la ora 23. Dar iti termina programul de spalat. Vezi ca se stinge si lumina, si se opreste si usa automata. Te rog sa o folosesti pe cealalta.
- Am inteles, multumesc.
Deja nu-mi mai venea s-o intreb nimic. Mereu fac asa: vreau ceva ce-ar trebui sa cer, dar pana ma gandesc si ma razgandesc, mi se face jena si nu mai cer nimic.
Vocea 1: Eh, lasa. Vezi tu, te descurci.
Vocea 2: Hai, ma, ce naiba!! Cere si tu o data-n viata! Mai ales acum! O sa zica "Nu" - si ce? Ce-ai pierdut?
- Nu va suparati, am o intrebare mai ciudata, imi pare rau.
Am vazut-o cum s-a schimbat la fata, usor surprinsa, usor speriata. Of, vai de japoneza mea, trebuia sa folosesc おかしい, nu へん.... cred. Nici acum nu mi-e clar.
- Stiti, am venit pe jos de la Hamamatsu. Voiam sa ajung la Toyokawa, dar am gresit drumul, am intarziat si m-a prins noaptea. Mi-e frica sa continuu sa merg pe intuneric. Am incercat la han, dar mi s-a spus ca e plin. Se poate sa innoptez aici?
- Nu, nu. Aici nu. Nu se poate.
- Ah...
Se uita un pic la mine. Vede ca nu mint. Nu par periculoasa. Stie ca n-ar fi in regula sa raman pe strazi.
- Stii ce se intampla, zice, eu sunt doar un angajat, nu e firma mea. Nu pot sa hotarasc eu. Daca te las sa stai aici, s-ar putea sa am probleme cu seful meu.
- Ah... am inteles.
- L-as suna, dar e 11 noaptea deja. Mi-am lasat si telefonul acasa...
- Eh, asta e atunci. Mi-am zis sa intreb. Daca nu se poate, asta e.
- Dar esti singura. Mai esti si fata. Noaptea. Uite, eu stau tot in cladirea asta, la etajul 4. Ma duc sa-mi iau telefonul si intreb.
- Da? Multumesc mult!
- Da. Dar daca nu se poate, sa stii ca-mi pare rau.
I-a luat vreo 15-20 de minute sa revina. Intre timp eu mi-am strans hainele, le-am impachetat si mi-am facut bagajul, sa n-o mai incurc pe femeie in cazul in care nu era posibil sa raman. Cand s-a intors, a adus numarul de telefon al unui alt han. Seful ei ii spusese sa incercam acolo, iar daca nu se poate, sa-mi explice care sunt conditiile daca vreau sa raman in spalatorie peste noapte. Hanul respectiv era inchis, proprietarii erau in vacanta - si nu foarte incantati sa fie sunati la 11 noaptea.
- Atunci pot sa ramai, imi spune femeia. Dar depinde la ce ora vrei sa pleci maine. La ce ora voiai sa pleci?
Vazusem programul pe usa. Stiam ca deschideau la 7. Sa nu fiu nesimtita, mi-am zis, sa plec mai devreme:
- Ma gandeam sa plec pe la 6.
- Mai devreme! Va trebui sa pleci mai devreme! Primii clienti vin pe la ora 5, va trebui sa pleci inainte sa vina ei, sa nu te vada dormind pe-aici! E lumina inca de la 4, deci poti pleca linistita inainte de 5!
Nu intelegeam. Spalatoria se deschide la 7, dar clientii vin la 5? Nici n-am comentat, nici n-am intrebat. Nu era locul sa fac pe desteapta.
- In regula, plec pana in ora 5.
Mi-a explicat apoi cum e cu usile. Una avea sa fie incuiata pana la ora 7, cand venea dumneaei sa descuie, dar cealalta, cea automata, ramanea descuiata. Era dezactivata, deci se putea deschide doar cu mana, insa nu o incuia sau bloca niciodata. Cei care stiau de treaba asta, mai intrau si in afara programului.
- Ai grija, ca uneori mai intra clienti de la konbini in timpul noptii. Incearca sa nu atragi atentia prea tare.
OK. A plecat. Mi-am scos sacul de dormit, l-am pus pe canapea. M-am imbracat in pijamale si l-am pus pe Prieten intr-un loc ferit, in asa fel incat sa nu se vada din strada ca e cineva acolo. Din fericire, si canapeaua era intr-un loc ferit.
Din nefericire, la scurt timp dupa ce am adormit, a inceput sa-mi sune telefonul. Nu-l tin pe silent pentru cazul in care familia mea are nevoie sa ma gaseasca urgent. Plus ca m-am laudat la absolut toti cunoscutii mei cu ce fac eu pe-aici. A scapat cineva? Mai e cineva care nu stie? Cine sa ma sune? Ma sunau un el si o ea care aveau probleme de cuplu. Pentru ca atunci cand ai probleme de cuplu pe care crezi ca ti le poate rezolva o a treia persoana, nu mai conteaza unde e persoana respectiva, ce face si, mai ales, pe ce fus orar. A sunat ea. N-am raspuns. A sunat el. N-am raspuns. A dat ea mesaj. A dat el mesaj. I-am rugat pe amandoi sa nu ma mai caute, ca nu e momentul potrivit. Au ignorat cu gratie. Acum, ce sa zic. Ea imi punea niste intrebari incuietoare. El ma ruga sa-i acopar spatele. Eu...? Eu incercam sa dorm intr-un sac de dormit, pus pe o canapea neincapatoare, intr-o spalatorie dintr-un mic oras din Japonia, straduindu-ma sa gasesc o pozitie nedureroasa in care sa pot dormi si rugandu-ma, in acelasi timp, sa nu intre cineva peste mine. As fi ras in hohote de ridicolul situatiei, daca nu eram atat de hotarata sa nu atrag atentia posibililor trecatori de pe strada. Mai baietilor, mai fetelor... daca aveti probleme de cuplu, vorbiti, fratilor, intre voi! Degeaba apelati la altii. Cu atat mai putin la mine. Eu sunt singura tocmai pentru ca nu inteleg nimic din jocurile astea de manipulare reciproca pe care le intretin oamenii de plictiseala in relatii. Sunt tabula rasa la capitolul asta. Le-am facut un favor amandurora in ziua urmatoare si am spus clar si raspicat varianta mea de adevar. Habar n-am ce s-a ales dupa.
Rezumat
29,15 km
40.084 pasi
8 fluturi vazuti pe drum
No comments:
Post a Comment