De mână cu colegul meu de școală

Singurul lucru pe care-l știam despre călătoria mea înainte să plec era că habar n-aveam la ce să mă aștept. Din punct de vedere fizic, s-a dovedit a fi complet diferit de felul în care a reacționat corpul meu când l-am supus la efort fizic prelungit în trecut. Pentru că, de fapt, n-afost niciodată atât de prelungit ca acum. M-am tot plâns ba de una, ba de alta; pe altele le-am ținut pentru mine. E un întreg proces, durerea și rănile se tot schimbă de la o zi la alta. Din fericire, asta nu e o problemă pentru mine. Atâta vreme cât nu e ceva major și îmi pot continua drumul, nu mă deranjează foarte tare.

Din punct de vedere psihic, mi-am dat seama abia azi că nu știu dacă eram pregătită pentru drum. Au fost momente când mi-a fost frică sau mi-a lipsit încrederea, dar le-am văzut ca pe niște reacții normale în contextele respective.

Azi a fost diferit. Mergeam agale pe un pod dintr-acelea mari, peste un râu, de asemenea mare. Ascultam muzică și mă uitam după nori, când - de nicăieri - mi-a venit gândul:

- Oare câți oameni s-au sinucis de pe podul ăsta?

M-am uitat în jos, peste balustradă.

- Nu e foarte înalt, dar la curenții care sunt pe-aici, nu-i un loc rău.

M-am oprit când mi-am dat seama ce vorbeam în capul meu. Și gândurile mele s-au dus țintă spre Luca. Ar fi fost ziua lui săptămâna asta. Am simțit că mă sufoc, am început să suspin și să plâng, deși de la căldură nu mai știam dacă ce-mi curge pe față sunt lacrimi sau e transpirație. Am luat-o din loc, punându-mi mai bine ochelarii de soare pe nas, ca să nu-mi vadă cineva fața, să creadă că mi-a venit rău și să oprească.

Am mers în continuare, dar n-a mai fost la fel. Luca n-a mai plecat. A fost lângă mine la fiecare pas, până la sfârșit. O vreme am tot suspinat înăbușit, dar pentru că imaginea lui îmi apărea zâmbind, m-am liniștit până la urmă și l-am acceptat. Măcar aveam cu cine mă plimba.

N-are nicio legătură cu călătoria mea, dar simt nevoia să spun asta. Dacă știi pe cineva care dă semne că ar avea gânduri sinucigașe, nu-i întoarce spatele. Dacă tu însuți simți că ești într-o situație disperată, fără ieșire, te rog să reziști. Fiecare zi pe care ai dus-o la bun sfârșit e o izbândă, iar fiecare izbândă e o piatră la temelia unui caracter puternic, care-ți va fi sprijin în zilele grele și te va purta spre cele senine. Știu că pare greu de crezut acum, dar vor veni și cele senine.


31.92 km
41.559 pași
5h 43min - timp efectiv de mers
Aprox 8h - timp total
8 fluturi